CE SĂRBĂTORIM LA 23 FEBRUARIE și 8 MARTIE? (rus.)

Posted in DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, VIDEO, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu

ROMÂNIA, PE CALEA PIERZANIEI- ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ

Posted in DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, VIDEO, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Regele Mihai, o imagine eroică mincinoasă

P.Turlea-Regele_Mihai_si_Maresalul_AntonescuÎn numărul din 24 august 1944 al ziarului „Universul” – la fel ca şi în celelalte ziare din aceeaşi zi –ediţie pregătită în dupăamiaza lui 23 august, când încă nu se ştia de lovitura de stat, găsim ultimul articol laudativ la adresa activităţii Mareşalului Ion Antonescu. Erau prezentate vizitele la unele spitale (din Râmnicu Vâlcea, Z.1 nr. 14 din Predeal), unde găsise ordine şi curăţenie. La spitalul Asigurări din Buşteni, unde găsise „rea gospodărire, o lipsă de curăţenie nepermisă pentru un spital”, ordonase ca administratorul să fie internat într-un lagăr şi pus sub anchetă[1]. Imediat după lovitura de stat, toată lumea a sărit în barca noii puteri: se enunţa entuziast, de către aceleaşi ziare care-l lăudaseră pe Antonescu până la 23 august, că „Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle”. Deşi la o scară mai mică s-au repetat scenele di 6 septembrie 1940, atunci se lăuda „dictatura”, iar acum se lăuda „democraţia”. În ambele cazuri, cel care simboliza noul regim era regele. După „Proclamaţia către ţară” a Regelui, prezentată la radio la ora 22.00, au fost manifesaţii la Palatul regal, de aprobare a loviturii şi de glorificare a celui care o condusese. S-a cîntat Imnul regal, s-a scandat „Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I” şi „Trăiască pacea”, iar „apariţia Regelui la fereastră, în două rânduri, a provocat o adevărată explozie de urale ce nu mai conteneau şi strigăte de Trăiască Majestatea sa Regele Mihai I. Pe Calea Victoriei şi pe străzile alăturate au fost manifestaţii până noaptea, târziu. „Mulţimea ce se afla în diferite locuri, săli de spectacole etc., le-a părăsit imediat pentru ca adunându-se într-un grup compact să se îndrepte pe Calea Victoriei, intonând Imnul Regal”.

Prezentarea seamănă izbitor cu aceea din acelaşi ziar „Universul”, la 7 septembrie 1940, semnată de Stelian Popescu. Semnatarul din 25 august 1944 era Ion Lugoşianu. „De patru ani am tăcut – scria indignat. Am refuzat din primele ceasuri să subscriu o singură clipă la acţiunea de dezastru naţional a regimului Antonescu, la politica lui de intoleranţă, de abuz, de tiranie, de corupţie şi de risipă. Va veni pentru ea, într-o vreme apropiată, ziua unei necruţătoare judecăţi şi a unei grele osânde. Prin voinţa unui rege tânăr, care a dovedit cu acest prilej în ce măsură s-a identificat cu interesele acestui Neam, România devine astăzi din nou stăpână pe destinele ei”[2]. În mintea ziaristului, „dezastrul naţional” fusese lupta pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei. La fel gândeau comuniştii pro-moscoviţi. Intoleranţa la încălcarea legilor disciplinase ţara în vreme de război, iar acuza de corupţie aruncată asupra lui Ion Antonescu era de-a dreptul infamă. Mareşalul a trăit foarte modest, numai strict, din solda sa. La fel era şi acuzaţia de risipă, ştiind ce rezerve importante alimentare şi financiare lăsase regimul Antonescu. Iar viitorul apropiat a arătat în ce grad România a devenit „din nou stăpână pe destinele ei”. Regele şi-a savurat victoria împotriva Mareşalului – care-l urcase pe tron în 1940 – în balconul palatului regal, lăsându-se ovaşionat de mulţimea ieşită de prin cluburi şi cafenele. În aceeaşi noapte a fugit din Bucureşti ca să-şi scape preţioasa piele în faţa previzibilelor bombardamente ale aviaţiei germane. Premeditat, l-a închis pe Antonescu într-un seif din Palatul Regal, cu evidenta speranţă ca acesta să moară în urma bombardamentelor germane. Planul nu a reuşit, pentru că Mareşalul a fost preluat de comunişti, fiind predat apoi ruşilor. Plin de „vitejie” pe şosele lăturalnice, cu automobilul, regele a ajuns împreună cu câţiva apropiaţi în nordul Olteniei. De la peleş, Regina-Mamă s-a îndreptat şi ea către nordul Olteniei. După ce primejdia bombardamentelor germane a trecut iar ocupaţia sovietică s-a stabilizat, la 10 septembrie 1944, Regele ajunge la bucureşti ca un comandant victorios, deşi fugise ca un laş din faţa primejdiei. Încă din timpul petrecut în Oltenia începuse să-şi făurească imaginea vitejească. Pentru a-i dicata ce trebuie să ştie Occidentul, l-a chemat la Dobriţa pe căpitanul Morton, corespondent de război american.

Între timp, la bucureşti, în presă şi dinspre partidele politice se revărsau asupra Regelui cele mai entuziaste laude. Concomitent, Mareşalul era acoperit cu cele mai aspre şi nedrepte critici. În prima sa declaraţie de după 23 august, Iuliu maniu exclama: „Lăudat fie Regele nostru care a înţeles dorinţa Naţiunii”[3]. La începutul lui septembrie, altă declaraţie de presă: „Regele, ascultând voinţa Poporului, ne-a redat libertatea”[4]. Vor urma declaraţii mai elaborate, aducând în discuţie şi meritele Partidului naţional Ţărănesc. „M.S. Regele Mihai I – declara preşedintele liberalilor – luând frâiele Statului din mâini nevrednice şi redând Poporului, pe lângă libertăţile răpite, firul politicii sale tradiţionale, a cimentat o dată mai mult legăturile ce unesc glorioasa noastră Dinastie cu Neamul Românesc”[5]. Şi disidenţa liberală condusă de Tătărescu în numele Partidului Naţional Liberal, al cărui secretar general, formal, mai era. Anunţa „Recunoştinţă şi glorie M.S. Regelui Mihai I, căruia Neamul nostru îi datorează în întregime actul de sfărâmare a tuturor încătuţărilor. Recunoştinţă şi glorie M.S. Regelui Mihai I, care, reluându-şi curajos prerogativele, chiamă azi întreaga Românie la lupta pentru eliberare şi apoi lupta pentru Ridicarea Ţării din ruine”[6]. Deşi ziarele comuniste au ocolit subiectul, şi Partidul Comunist Român a lăudat acţiunea Regelui, mai târziu îşi va aroga merite din ce în ce mai mari în lovitura de Stat, ajungând să şi-o atribuie în totalitate. În sfârşit, laude i-au venit Regelui şi din partea legionarilor[7]. Aceleaşi laude au venit şi din partea Comunităţii evreieşti[8].

Pe plan internaţional s-a urmărit crearea unei imagini cât mai bune a Regelui, prin prezentarea actului de la 23 august 1944 sub un aspect eroic, o confruntare dintre Antonescu, reprezentând o dictatură şi Mihai, reprezentând democraţia. Direcţia Presei, Informaţiilor şi Relaţiilor Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor externe mcoordona această campanie. Pentru propaganda în străinătate edita un buletin săptămânal cuprinzând temele ce trebuiau dezvoltate de fiecare reprezentanţă diplomatică a României. Într-unul din buletine, cel din 15 aprilie 1945, se indica teza: „Mişcarea de rezistenţă din România l-a avut în frunte pe însuşi regele Ţării. La rândul lui, Suveranul s-a întemeiat pe acele partide politice care reprezintă aproape unanimitatea Poporului şi fără clintire, pe Armată”[9]. Pe sublinierea eroismului Regelui în confruntarea cu Mareşalul a mers şi presa din Occident. În Elveţia, formula generală a presei era: România are un suveran tânăr, care a avut rol decisiv la 23 august 1944, împreună cu Iuliu maniu, Lucreţiu pătrăşcanu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu[10]. La Bucureşti îl chestionau direct pe Mihai asupra actului de la 23 august, dându-i posibilitatea acestuia să-şi făurească singur imaginea eroică pe care şi-o dorea în confruntarea cu Antonescu. Ziaristului britanic Archie Gibson îi răspundea. Răsturnarea regimului Antonescu a fost o lovitură dificilă, pentru că forţele germane care-l susţineau erau superioare. Dar regele nu a luat în considerare doar forţele materiale, ci şi pe cele morale. „Nu ne-am lăsat intimidaţi. Cunoşteam voinţa Poporului meu de recâştigare a libertăţii şi ştiam ce forţă morală poate da această voinţă […] actul de la 23 august a arătat superioritatea forţelor morale asupra celor materiale, dacă mă lăsam ghidat de calcule bazate doar pe raportul de forţe militare care era în România, 23 august nu ar fi existat”[11]. Tot aceeaşi imagine eroică era zugrăvită şi într-un articol despre România, apărut în numărul din 27 septembrie 1944 al ziarului britanic „Daily-Express”, sub semnătura lui Cedric Salter[12].

Un alt răspuns al lui Mihai apărea în „New York times”, în septembrie 1944: „23 august îl consider cel mai bun moment pentru a înlătura un regim dictatorial care nu corespundea voinţei poporului român. Decizia mea era luată de mult timp. Actul de la 23 august nu este decât aplicarea unei acţiuni îndelung pregătite în interior, prin coordonarea şefilor politici şi celor ai Armatei şi în exterior, prin negocierile cu Puterile aliate”[13]. Cel mai larg articol pe tema Loviturii de Stat l-a trimis agenţiilor de presă americane, corespondentul de război Joseph Morton, cel căruia i se dictase la Dobriţa, pe 5 septembrie ce să scrie[14]. Era caracteristic pentru imaginea eroică ce i se crea Regelui. „Bucureşti. Regele chipeş, cauciucuri scârţâind la ieşirea din Palat. Conducând în noapte. Impunătoarea Regină călătorind în întunecimea nopţii pentru a ajunge la o întâlnire cu fiul ei, cu degetele pe un pistol mic din poşeta ei, strigând că îl va împuşca pe primul neamţ pe care îl va vedea.. Dictatorul decăzut, înlăturat de la putere şi furios, închis într-o nişă ignifugă. Aceasta a fost românia în seara lui 23 august – ora istorică, când un mic grup de tineri curajoşi şi determinaţi au transformat-o dintr-o dictatură folosită de Hitler, într-o democraţie de partea Aliaţilor. Mai incitant decât un triller de Hitchock”. Mihai s-a opus germanilor si ca să-i şicaneze, se plimba cu un Jeep american şi vorbea englezeşte. Regela a avutşapte încercări de a-l înlătura pe Antonescu, începând din 1942. Lovitura de stat a fost bine organizată, iar regele, hotărât şi curajos. Lovitura de Stat a adus avantaje militare deosebite Aliaţilor. Căpitanul morton a satisfăcut pe deplin dorinţa celui care-l adusese la Dobriţa pe 5 septembrie 1944. A fost primul ziarist care a răspândit în lume o imagine eroică despre acţiunea Regelui Mihai I la 23 august.

Imaginea eroică pe care a dorit să şi-o impună posterităţii Regele Mihai nu este validată de o analiză ştiinţifică. Nercunoaşterea pentru cel care-l urcase pe tron (a cărui graţiere o va refuza în 1946), infantilismul cu care a fost înfăptuită Lovitura de Stat, laşitatea fugii din Bucureşti în oltenia, toate acestea definesc imaginea erică pe care Regele şi-o dorea, ca pe o minciună. Atât Mihai, cât şi Antonescu au vrut ca viitorul să le asigure o statuie, dar numai Mareşalul o şi merită[15].

Prof. univ. dr. Petre Turlea, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: http://www.art-emis.ro
––––––––––––
[1] Universul, 24 august 1944.
[2] Idem, 25 august 1944
[3] Idem, 27 august 1944
[4] Timpul 3 septembrie 1944
[5] Universul, 31 august 1944
[6] ANIC, fond Casa Regală, Diverse, dosar 4/1944, f.1.
[7] Idem, fond Casa regală, Mihai, dosar 13/1944, f.1.
[8] Idem, dosar 37/1944, f.45, 55, 72.
[9] Idem, fond Casa Regală, Diverse, dosar 5/1944, f.26-27.
[10] Idem, dosa 10/1944, f.10-11. Idem, fond Casa Regală, Mihai, dosar 47/1944, f.1.
[11] Idem, fond Casa regală, diverse, dosar 10/1944, f.4
[12] Idem, dosar 11/1944, f.1.
[13] Idem, dosar 10/1944, f.12. Alte răspunsuri ale regelui date ziariştilor srăini cu privire la Lovitura de stat. Idem, fond casa Regală, Mihai, dosar 49/1944.
[14] Idem, fond Casa Regală, Diverse, doasr 7/1944, f.1-4, dosar 8/1944, f.1-2.
[15] Textul urmează volumele: Petre Ţurlea, Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă, Bucureşti, Editura Semne, 2009 şi Petre Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Bucureşti

Posted in ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

MĂGDĂCEȘTI (1): DIN NEGURA DE VREMI (fragment din cartea- pilot din 2015 nepublicată)

                             DIN   NEGURA DE VREMI

                                                        (mozaic istoric)

             DE LA RAREŞ VODĂ NE TRAGEM, DE LA CARTEA LUI DOMNEASCĂ

COPERTA_MAGDACESTI_istoria

Când, în ianuarie 1527, Petru Rareș urca pe tronul Moldovei, vremurile se arătau tulburi. Europa, sfâșiată de conflicte și de interesele diferitor state ceda, din nou, în fața Imperiului otoman. Înfrângerea de la Mohacis (1526) și prăbușirea regatului ungar deschidea otomanilor, conduși de Soleiman Magnificul, unul dintre cei mai mari sultani, drumul spre Europa Centrală. Viena avea să cunoască în 1529 primul asediu turcesc.

Măsurile de protecție luate, ca și de pază a drumurilor au condus la înviorarea comerțului, la intrarea în țară a unor mari sume de bani, atât de necesare cheltuielilor Curții, creșterii și întreținerii oastei – ajunsă să aibă o putere combativă de temut -, cât și operei de construcții laice și religioase, ce au făcut gloria domniei lui Petru Rareș. Cetățile-pivot, Suceava, Cetatea Neamț, Romanul, Hotinul, au fost întărite; s-au refăcut și desăvârșit un număr însemnat de biserici, lor adăugându-li-se ctitorii noi: mănăstirea Probota, o adevărată „culme” în dezvoltarea stilului Țării Moldovei, o biserică la Baia, Sfântul Dumitru din Suceava, Sfântul Dumitru din Hârlău, Biserica Domnescă din Târgul Frumos. Importante danii, care aveau și un rost politic, au luat drumul așezămintelor de la muntele Athos.

Iubitor și ocrotitor de cultură, Petru Rareș a știut să stimuleze inițiative în creația artistică și literară, care au dat domniei lui, ca și celei a lui Neagoie Basarab în Țara Românească, a aureolă de care puțini voievozi români s-au alți monarhi ai lumii ortodoxe au avut parte. Pătruns de un superior simț artistic, Petru Rareș s-a înconjurat de meșteri talentați, care, sub supravegherea lui, au realizat valoroase opere de artă. Din vremea domniei lui datează pictura exterioară, faima bisericilor din nordul Moldovei: Humorul (1535), Moldovița (1537), Arbore (1541), Voroneț(1547). Arta broderiei, dezvoltată la curtea domnească, a cunoscut și ea remarcabile realizări. Este edificator în această privință acoperinântul din mătase și fir de aur și argint, dăruit mănăstirii  Putna, țesut cu migală și îndemânare de însăși soția lui Petru Rareș, doamna Elena.

Știri din izvoare străine, contemporane domniei lui Petru Rareș, relevă și apreciază gândirea politică superioară a domnului Moldovei, situată la nivelul celor mai avansate idei politice ale timpului. Ivan Semionovici Peresvetov, care a stat cinci luni la Suceava, la curtea lui Petru Rareș, îl prezenta pe acesta țarului Ivan al IV-lea, ca model de domnie energică, preocupat să crească autoritatea monarhiei, prin întărirea armatei și slăbirea forțelor centrifuge.

La 20 ianuarie 1527, atunci când Petru Rareș, noul domn al Țării Moldovei, va fi încercat, cu ochii pătrunzători ai inteligenței moștenite de la tatăl său, marele Ștefan, cea dintâi explorare a împrejurărilor în care urma să-i conducă pe cei ce     l-au ales sau doar i-au încuviințat alegerea, satisfacția deținerii sceptrului va fi fost repede adumbrită de gravitatea conjuncturii generale. Într-adevăr, dacă relativa grabă a luării deciziei, în intervalul 15-19 ianuarie, de către sfatul lui Ștefan cel Tânăr îl asigura de fidelitatea majorității membrilor acestuia, natura descendenței sale și, implicit, legalitatea ocrotirii tronului nu puteau să rămână în afara oricărui

comentariu sau interpretări. La rândul său, sprijinul de care Ștefan cel Tânăr bineficiase în septembrie 1523, reușind să înfrângă revolta armată a boierimii opoziționiste și să-i pedepsească pe conducătorii acesteia,deși suficient pentru menținerea rolului preponderent al domniei în guvernarea statului feudal, trădase totuși un regres al aderenței de clasă la regimul politic autoritar și o stare de spirit pe care pribegii din Polonia, Transilvania, sau Țara Românească nu încetase, desigur, s-o cultive.

Tot la capitolul dezvoltarea culturii se reflectă și măiestria artistică, cu care au fost lucrate unele obiecte comandate, așa cum ar fi vasele de argint, provenite din Moldova, aflate în sala armelor din Moscova. Acestea sunt lucrate într-un stil aparte, recunoscut ca moldovean, au reprezentată pe ele stema țării, cu capul de zimbru și cu inscripția, în prezent modificată, dispusă în benzi. Ele au făcut parte din tezaurul domnilor moldoveni și au ajuns la Moscova prin împrejurări necunoscute.

În Petru Rareș, fiul natural al marelui Ștefan voevod, Țara Moldovei punea multe speranțe și noul domn a căutat să nu le dezmintă. El s-a dorit și a făcut totul să fie un continuator al operei, strălucit reprezentată de domnia tatălui său, a făurit, totodată, – folosind jocul evenimentelor externe – proiecte îndrăznețe, care-i vor sluji ca model la sfârșitul veacului al XVI-lea, lui Mihai Viteazul.

În interior Petru Rareș a încercat, urmându-l pe tatăl său, să întărească autoritatea domniei. El a căutat să limiteze priviegiile de imunitate ale marii boierimi, a confiscat averile celor care se dovediseră „hicleni” participând la uciderea lui Ștefăniță vodă.  Atenția domnului s-a îndreptat spre mica boierime, târgoveți și țăranii liberi. Un raport diplomatic consemna, că Petru vodă „îi apăra pe țărani de nedreptățile celor puternici”[1]

Satul Măgdăceşti este atestat pentru prima dată într-un document datat cu 9 martie 1529(7037), când Petru Rareş, domnul Moldovei, întărea stăpînirea lui Petre Măgdiciu şi a fraţilor săi Andrei, Jurja şi Brătilă pe jumătate de sat din Măgdiceşti pe Ichel, pe care o cumpărase tatăl lor, Mihul Măgdiciu de la Şandru Onescul. Este clar că satul Măgdăceşti fusese întemeiat anterior anului 1529, fiind la această dată obiect de vînzare-cumpărare.(vezi: Alexandru Moraru „Criuleni şi împrejurimile lui” din gazeta „Baştina” din 7 august 1990 şi  Revista de istorie a Moldovei, nr.1 din 1993, poziţia 545)

Despre râul Ichel şi satele din împrejurimi scrie şi cunoscutul istoric rus Alexandr Zaşciuk în lucrarea de referinţă Materiale pentru Geografie şi Statistică a Rusiei (Regiunea Basarabia) apărută la Sanktpeterburg în 1862. Autorul afirmă că, „Ichelul izvorăşte din munţii judeţălui Iaşi şi curge spre un podiş adânc de munte ca apoi să constituie o graniţă naturală dintre judeţele Chişinău şi Orhei: de la satul Logăneşti până la Paşcani, curgerea Ichelului pe unele locuri formează mlaştine, care în timp de vară se usucă; acelaş lucru se întâmplă şi în locul unde Ichelul se varsă în Nistru lângă satul Coşerniţa [2].

Rebeliunea din 1671-1672, trecând cu vederea teroarea care a însoţit această mişcare („Hânceştii au întrat în curte şi prin casăli boiaresşti şi neguţitoresşti, pen târgu strângându şi jecuind. Şi prindzindu pre greci, pre câţi i-au găsit, pe toţi i-au omorât”; „au venitu cu oste la Iaşi de au închisu pre Duca vodă în curtea cea domnească şi multe reutăţi şi jafuri au făcutu pren tergu”).

A fort însoţită de trei confruntări militare între josenii pruto-nistreni şi oastea domnului Gheorghe vodă Duca, la care s-au alăturat, în faza finală, detaşamente turceşti şi tătărăşti.

1) Lupta de la Ciric, dinspre răsărit de târgul Iaşi, încheiată cu victoria rebelilor. Astfel la 29 noiembrie 1671 oastea lăpuşnenilor, orheienilor şi sorocenilor („boierii Lăpuşneni, şi Orheieni, şi Soroceni” şi „o semă de oste cu acei boieri”, „cu câteva mii de oameni”) „au venit la Iaşi asupta Ducăi vodă”. Fiind la curent, domnul a gătit „oastea ce avea, şi trămis-o cu o samă de boieri spre întempinarea aceloru zurbale. Şi sau tempinatu la Ciricu, şi împreunându-se oştile şi vedzendu partea de oeste a Ducăi vodă că n-oru putea sprijini pă lăpuşneni, şi orheieni, au început a se pleca către denşii, şi unii şi a fugi din ostea domnului şi a merge la Hâncul şi la Duracu. Era câţi au mai rămasu din oastea Ducăi vodă, au fugitu înapoi şi au venitu la Iaşi, şi s-au închisu în curte”.

2) ciocnirile de lânhă Dunăre: O încercare a rebelilor de a împiedica pe Gheorghe vodă Duca, însoţit de turci să treacă Dunărea.

3) lupta de la Paşcani-Epureni, pe Ichel, la nord de târgul Chişinău. A fost epizodul final şi cel mai dramatic, al epopeii Hânculeştilor. Astfel, aflând despre reîntoarcerea lui Gheorghe vodă Duca de peste Dunăre, boierii rebeli au părăsit grabnic Iaşii, şi s-au retras spre târgul Orheiului, pentru aşi condolida forţele: „au încălecatu şi au mersu eră la Orhei şi au strinsu oste îndoită”. Concomitent, Gheorghe vodă Duca, „şi-au luat tătari câţi i-au trebuit, de i-au triimis cu Alexandru Buhuş, ce era pe acie vreme sărdariu”, pe urma rebelilor.

În afară de oastea loială, condusă de boierii fideli, Gheorghe vodă Duca a avut şi sprijin militar de la tătari („i-au datu tătari ajutoru…eră mai mare peste tătari au fost Iamir Aali”. Conform lui Alexandru Amiras, conducătorul tătarilor în timpul luptelor de pe Ichel deţinea dregătoria de „el-agasi de Bugegu”) şi turci (conform lui Nicolae Costin „pre Kaplan paşa care era sarascheru la margine cu uă semă de turci”, iar după Alexandru Amiraş, oastea turcească îl avea în frunte pe, Halil paşa, ce era atunci saraskeru la Babadagu”). Nu ştim pe unde au trecut turcii Dunărea, se prea poate că în dreptul Galaţilor, dar nu-i exclus că traversarea fluviului s-a făcut pe porţiunea basarabeană, deoarece ştim că trupele turco-tătare s-au concentrat în preajma oraşului Chişinău. Spre deosebire de turci, el-agasi Iamir Ali cu tătarii, probabil, a venit la Chişinău dinspre răsărit, de la Han-Châşla, sau Căuşeni. Astfel aflarea oştirii turco-tătare la Chişinău n-a fost o simplă întâmplare, deoarece se pare că acolo s-a făcut juncţiunea detaşamentelor turceşti (împreună cu care se afla Gheorghe vodă Duca) cu cele tătăreşti. Nu excludem faptul că moldovenii loiali domnului, conduşi de cumnatul acestuia, serdarul Alexandru Buhuş, au sosit primii la Chişinău, urmărind indeaproape acţiunile josenilor rebeli, constituind astfel nu altceva, decât avangarda oştirii turco-tătare.

Josenii rebeli aflaţi la Orhei fiind informaţi că „au venitu Duca vodă la Chişenău cu paşa şi cu el- agasi” au reacţionat imediat: „au pogorâtu şi boierii cu oastea la satu la Paşcani pe valia Ichiului două ceasuri de la Chişinău mai susu”. Astfel, înainte de luptă, oastea turco-tătară şi detaşamentele lui Gheorghe vodă Duca îşi instalaseră tabăra la Chişinău, iar cea a boiierilor joseni rebeli- la satul Paşcani pe Ichel.

 

DSC03903 (1)Detalii concrete referitoare la confruntarea dintre detaşamentele moldovenilor rebeli şi oastea turco-tătară sunt puţin cunoscute, având în vedere caracterul fragmentar şi contradictoriu al surselor. Deocamdată putem evedenţia două etape distincte ale acesteia:

  1. a) Etapa I, pe care o putem numi convenţional „Bătălia de la Chişinău”. Această luptă s-a dat între tătari şi un mic detaşament de călăreţi din oastea rebelilor, trimis să însoţească la Chişinău delegaţia rebelilor însărcinată cu iniţierea tratativelor de pace. Când discuţiile au suferit eşec, iar solia rebelilor a fost lichidată fizic „călărimea cealaltă vedzându mortea acelora, au fugitu la ostea cealaltă ce era la Paşcani. Şi fugendu i-au agiunsu tătarii şi i-au tăiatu, până au vedzutu şi cealaltă oste de la Paşcani”, iar „tatarii au omorâtu pre bieţii moldoveni în tote delurile”. Probabil acest epizod l-a făcut pe cronicarul Ion Neculce să creadă că lupta decisivă s-a dat la Chişinău: „Însă acele capete ce s-au fostu rocoşitu asupra lui, nevrendu să i se închine, Duca vodă le-au datu războiu la Chişinău, şi infrengendu-i pre acei moldoveni cu tătarii şi turcii multă mulţime de omeni au peritu de sabiă. Pre alţii i-au robitu şi mulţi au muritu de frigu fiindu vreme de ernă, şi forte gerosă şi mare”. Însă, din relatarea lui Alexandru Amiras bazată pe ceea ce „ povestesc unii din slugitorii acei ce au fostu întru ostea moldovenească”, aflăm că grosul armatei rebelilor a rămas pe Ichel, precum şi faptul că după uciderea delegaţilor trimişi la Chişinău „ s-au risipit şi oastea loru” de la Paşcani.
  1. b) Etapa II- „bătălia de la Paşcani- Epureni”.

Deoarece cronicarul Nicolae Muste scrie precum că Duca vodă „cu tătarii, au lovitu pe oastea Hăncescilor la Epureni de iau bătutu, şi iau risipitu”, iar satul Epureni (moşia acestuia actualmente este înglobată a cea a satului Micleşti) a fost amplasat mai sus de Paşcani, putem presupune că a existat încă o ciocnire a tătarilor cu rebelii, probabil doar cu detaşamentele lui Apostol Durac, deoarece acesta din urmă a fost o fire aprigă şi părtaşul unor metode dure de acţiune: „că dacă au vădzutu Duracu cum tătarii au omorâtu pre bieţii moldoveni în toate delurile, multă pricină au avut cu Hâncul, dzicându Duracu, că de vreme c-au făcutu până într-atata, să lovească şi pre paşa şi pre el-agasi şi să-i omoare, că era ostea loru mai multu decât a paşii, apoi să trimiţă la Ţarigradu, şi să arăte nevoia şi strâmbătăţile ce le-au făcutu paşa”.

La rândul său Mihalcea Hâncul, înţelegând gravitatea situaţiei, a refuzat să lupte contra puterii siserane: „Hâncul nau priimitu dzicându că nu vrea să fie hainu Împărăţiei, şi acesta dzicându au datu biciu calului, şi au purcesu către Ţera Leşască”. Or, una ar fi fost lupta contra domnului Gheorghe vodă Duca şi a anturajului acestuia, şi alta conflictul deschis cu puteria suserană. Prada cumplită la care a fost supusă Ţara Moldovei din partea tătarilor în vremea lui Petru vodă Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit şi Vasile vodă Lupul, a arătat cât de periculoasă putea fi „hainirea”. În acest sens, elocvent este exemplul de la târziu, din 1711, când, drept urmare a „hainirii”lui Dimitrie vodă Cantemir, Poarta Otomană a lăsat din nou Moldova la dispoziţia tătarilor, fiind robită o mare parte din populaţia ţării.

Astfel, deşi comportamentul lui Mihalcea Hâncul la Paşcani poate fi condamnat, deoarece, având forţe suficiente („era ostea loru mai multă decâtu a paşei”), a evitat lupta cu turco-tătarii, astfel au avut de suferit mulţi locuitori („ pe mulţi oameni au robit dint-acelea ţănuturi şi pe mulţi din căpetenii, căpitani, hotnogi, prindzindu-i i-au sânzurat”; „multă mulţime de omeni au peritu de sabiă. Pre alţii i-au robitu şi mulţi au muritu de frigu fiindu vreme de ernă, şi forte gerosă şi mare, mulţi din prostime bărbaţi, femei şi copii au peritu de frigu, fiindu băjeniţi”); însă să nu uităm că în cazul „hainirii”, în contextul rivalităţii turco-polone, ar fi fost pusă în pericol însăşi existenţa Ţării Moldovei. Trebuie să evidenţiem faptul că mesajul  cronicarilor, în privinţa poziţiei adoptate de Mihalcea Hâncul la Paşcani-Epureni, diferă, de aceea considerăm prematur să tragem concluţii pripite: „Iarna era mare atunce. Hânceştii atuncii nu ştim, n-au vrut au n-au îndrăznitu să facă vrun rău domnitorului”.(detalii în Buletinul Ştiinţific al tinerilor istorici, Serie I (VI) Chişinău, 2012, pag. 67-100; un material excepţional de dr. Sergiu Bacalov „Aspecte istorico- genealogice referitoare la neamul boieresc al Hânceştillor (Hâncul)”)

Următoarea atestare documentară a aşezării Măgdăceşti datează de la începutul secolului al XVIII-lea, din 6 septembrie 1709, cînd Lupascu vinde o parte de loc „din partea de gios din sat din Măgdăceşti… şi aceasta se pogoară pînă în satul Paşcanilor…” lui Darie Donici. Următoarea menţiune a satului o găsim în actul datat cu anul 1724 de la domnul Moldovei Grigore Ghica, care menţionează „moşia la Magliceşti (Măgdăcesti) şi Brisliceni (Drăsliceni) ce-s la ţinutul Orheiului pe Ichil”.

În secolul al XIX-lea satul Măgdăceşti este menţionat în actele oficiale din timpul reformei agrare a lui Stolîpin din 1906-1911. Pentru mărirea gospodăriilor ţăranilor din satul Drăsliceni au fost repartizate loturi de pămînt în vechea selişte Măgdăceşti. Astfel, circa 100 de ţărani din Drăsliceni, care au primit cîte 7 desetine de pamint, au trecut cu traiul şi gospodăria la Măgdăceşti. Pe parcursul secolelor numărul populaţiei creşte datorită strămutării ţăranilor din satele Drăsliceni şi Ratuş. Catre începutul secolului XX populaţia satului Măgdăceşti ajunge la 1500 de locuitori.

Numărul locuitorilor din Măgdăceşti creşte după anul 1977, cînd în satul Drăsliceni au loc alunecări de teren şi o mare parte din sinistraţi au primit loturi pentru construcţia caselor în satul Măgdăceşti. După proclamarea independenţei, în 1991, satul Măgdăceşti face parte din Primăria Drăsliceni, formînd o primărie separată din anul 1999.

Multe sate are Țara Moldovei, mai mari, mai mici, din timpurile străvechi și mai deaproape de noi.Unele așezate în păduri, ascunse de văzul trecătorilor, altele la răscruce de drumuri. Printre acestea din urmă se înscrie și satul Măgdăcești, sat așezat la o margine de drum bine bătut din centrul Basarabiei. Când vii de la Chișinău spre Orhei, ești sigur că e așezat într-o vale, iar când vii de la Orhei face impresia că e așezat pe un deal.

Cei care vin în satul Măgdăcești pentru prima oară, sau îl văd de departe, spun că e un sat tânăt. Mulțimea de case moderne apărute ca ciupercile după ploaie, cafenelele și restaurantele cu construcțiile sale originale te duc în eroare.

Mulți locuitori își trag originile din satele vecine: Drăsliceni, Ratuș, Pașcani, Logănești, Micăuți și această stare de lucruri crează o impresie greșită că localitatea este mult mai tânără decât vecinii săi.Mai mult decât atât, în toate perioadele istorice, soarta locuitorilor și respectiv istoria localităților menționate mai sus este atât de legată, împletită dacă vreți una de alta, că vă asigurăm, este cu neputință de făcut o schiță, o istorie a unei din aceste localități fără a face legătură directă sau cel puțin tangențială cu celelalte localități din preajmă.

Anume din acest motiv deşi subiectul nostru de bază este satul Măgdăceşti, nu putem şi nu avem nici o şansă să omitem satele vecine cum sunt Drăsliceni, Ratuş, Paşcani, Logănești și Micăuți din contextul istoric creat. Aşezate la o distanţă mică unul de altul, în toate perioadele, aceste localităţi au fost indisolubil legate una de alta prin administraţie unică, prin interese economice,sociale și culturale comune, inclusiv interese de familie, dacă ţinem cont că satele enumărate sunt alcătuite dintr-un număr mare de familii „mixte”: soţul din Măgdăceşti, iar soţia din Drăsliceni, Ratuş sau Paşcani şi invers. Adică nu vom greşi dacă vom afirma că grijile și necesitățile cotidieni, dragostea a apropiat aceste sate, fiindcă ea, unica, nu recunoaşte hotare.

Despre satul Măgdăcești s-au publicat foarte puține studii științifice, istorico-naturale, care să cuprindă toate ramurile vieții social-economice.În lucrările cu conținut general referitoare la spațiul Pruto-Nistrean despre Măgdăcești se amintește foarte laconic.

O problemă importanta în studierea istoriei satului este însăși toponimicul de Măgdăcești. Deși acest lucru a fost soluționat cu lux de amănunte de cercetătoarea Dorina Onica printr-un studiu științific, pe care autoarea l-a pus la dispoziţia cititorilor prezentul volum.

În materialele de arhivă a fost depistată o carte domnească de la Gheorghe Ștefan Vodă (1653-1658) din 25 august 1655 la adresa pârcălabilor de Orhei, cu știrea că s-a judecat în fața Divanului domnesc un Petrișcan cu Ninuțul din Măgdăcești și Lavricea din Drăsliceni pentru o parte din moșiile Măgdăcești și Drăsliceni „în care ar fi întrat Petrișcan” [3].

Satul Drăsliceni este amintit într-un document din 1 mai 1709 care nu este altceva un act de vindere și cumpărare a unui oarecare Iftode, feciorul Stăviloaei din Highidiș, care era nepoata fetei „lui Bulhat di Drăsliceni”, vinde serdarului Darie Donici partea mamei lui, ce se va alege, din bătrânul lui Bulhat din moșia Drăsliceni[4].

Tot Darie Donici, amintit mai sus, la 6 septembrie 1709, unul Lupașcu, feciorul lui Baci din Sireți (sat din apropiere-Al.M) vinde o parte din bătrânul Erhan din Drăsliceni „din partea de gios din sat din Măgdicești…și această parte să pogoară pân în satul Pășcanilor.[5]

Această parte de loc Lupașcu o avea de la mama-sa, Anisia, “fata lui Știrbei din Drăsliceani”. Evident,  că bucata de pământ din bătrânul Erhan este situată mai spre satul Pașcani, adică e vorba de partea de Est de la satul actual Drăsliceni, unde în prezent se află satul Ratuș (format la începutul anilor 30 ai secolului trecut de drăsliceneni). Împotriva acestui Lupașcu și alți răzăși de-ai lui a fost depusă o plângere domnitorului Moldovei Grigore Ghica de un oarecare Aftonie Băț.Acest lucru s-a întâmplat la 11 iulie 1727, iar motivul era că acesta are moșie în “Măglicești și-n Brișlișeni ce-s la ținutul Orheiului pe Ichel, iar Lupașco și alți răzeși ai lui îi fac strânbătate și vor să-i împresoare partea lui de moșie”. (atenționăm stimatul nostru cititor că denumirile localităților Măgdăcești și Drăsliceni în acest document au fost schimonosite-Al.M) [6]

Semnificativă este şi scrisoarea de zestre a copiilor lui Darie Donici semnată la 7 septembrie 1768 în care se menţionează: „Dat-am scrisoarea noastră ginirului nostru Vasâle Carpu şi fiicii noastre Ilinca, precum să să ştii, ci li-am dat parte dumilorsale din moşii şi din ţigani, anume să s(e) ştii părţile din Păşcani, ci s-ar alegi, ci este la ţinut Orheiului, pe Ichel, din gios di Lohăneşti şi Epurenii, şi ţigani, anume Panhile Cucu cel bătrân, şi Andrei, ficior lui Panhile, şi şi alt copil mai mic, iar a lui Panhile, care este cu tată-său, Panhile, la Călmăşoae, şi Postică, ficior lui Ştefan, care a ţinut pe Ilina ţig(anca), fata lui Musti, şi Maftei, ficior lui Musti, cu copii lui, care aceşti ţigani şi moşii îmi sânt de la părinţii mei, Darii Donici vel logofăt, şi l-am dat să le fie dom(ilorsale) dreptă ocină şi moşie. Iar orcari din niamul mieu  s-ar scula  şi ar strica această danie, să fie blăstămat di Dumnezău şi de mine niertat. Şi după săvârşirea noastră ce a mai rămâne or împărţi toţi fraţii frăţăşti. Şi pentru ca să s(e) creză, am iscălitu.

Ion Doniciu biv vel pitar; Vasâli căpitan, biv vornic; Niculai Rusul; şi eu am scris cu zâsa dumisale, pitar Ion Donici, Vasâle pah(arnic). Pe verso: Scrisoarea de zestre ce me-au dat răposatul socru-meu, pitar Ioan Donici.[7]

Interesant este şi un alt document din secolul XVIII despre satul Măgdăceşti, care se păstrează  în original la Arhiva Naţională a RM. Este vorba de anul 1792, iulie 17 în care se spune:

„Eu Alexandru Constantin Moruzi voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei.

Cinstit şi credincioşi boieriul domniei mele, dumisale Iancul Razul biv vel spătar, serdar de ţinut Orheiului, sănătate. Se face ştire dumi(tale), că prin jaloba ce au dat domniei mele dum(nea)lui Darie Donici  biv vel ban, au arătat că la ţinutul acela, în moşia Măgdăceştii, pe Ichel, ar fi având câteva părţi de moşie cumu şi în moşie Clişova, cu ispisoc gospod, ar fi mai având o a patra parte. Şi lăcuitorii, ce se află cu lăcuinţa pe acele părţi , cumu şi cei ce-şi făcu hrana lor, nu s-ar fi supuind a da obicinuitul venit al moşii.

Deci, cerând dreptate, iată scriem dum(itale) să cercetezi şi aflându-se acele părţi de moşii de mai sus numite drepte a dum(nealui), atunci se-i dai mâna de agiutor dum(nealui) numitului boier şi vechilului dum(nealui), ce-l va rândui spre a-ş lua obicinuitul venit al moşii de pre la aceia, de a zâce, după obiceiu  şi după ponturile ce sint în visterie cu pecete gospod, ca se nu se păgubeascăde drept venitul de va fi pe acele părţi.   1792 iulie 17” [8]

Domnul Țării Moldovei referitor la respectivul caz a dat poruncă biv-serdarului Lupul Gheuca să meargă să judece cazul pe loc și dacă acest Aftonie Băț se va dovedi a fi un moșinaș acolo să-i aleagă partea lui de moșie ce i s-ar veni.

O altă judecată cu subiect funciar a avut loc în 1819 dintre Nicolai Zugravu și răzeșii din Drăsliceni care fac trimiteri la două documente din perioada domniei lui Constantin Mavrocordat (1733-1735). Primul document întocmit la 4 septembrie 1733 îl înștiințează  pe Lupul Cheuca că “un Ionel s-au jeluit asupre răzeșilor din moșia Drăsliceni și Măgdăcești” că ar fi avut și el parte acolo, iar răzeșii „nu l-ar fi ]mp[rt[;it cu venitu ce i să cuvine pe partea sa”. Constantin Vodă i-a poruncit lui Lupul Gheuca să cerceteze cazul pe loc [9].

La rândul său, funcționarul domnesc la 25 octombrie 1733 îl informează pe domnitorul Constantin Mavrocordat că i-a adunat la fața locului pe Gavril, feciorul lui Maftei, Lupașcu Boaghi din Logănești și pe Ionel Cheptea din Chișinău, răzeși din moșiile Măgdăcești și Drăsliceni, și pe jeluitorul Ionel vornicel de Bezin și vărul său Ștefan Aftinei vornicel din Tulburești. Ultimii doi cică ar fi prezentat o carte domnească de la domnitorul Gheorghe Ștefan din 1655, precum că un strămoș de-al lor Pătrășcan ar fi avut dreptul la niște părți din Drăsliceni (din a șasea parte a treia) și Măgdăcești (din jumătate de sat a șasea parte), deoarece un oarecare Ionel a pus zălog pentru nepotul său Nenuțul din Măgdăcești acele părți de moșii pentru un cal ce nu i-a fost plătit lui Pătrășcan. Serdarul Lupul Gheuca menționează că Lupașcu Boaghi cu Gavril și cu Ionel Cheptea au mărturisit că nu i-a apucat pe numiții mai sus jeluitori să stăpânească părți în moșiile Măgdăcești și Drăsliceni.[10]

S-au mai păstrat și documente de arhivă din perioada sfârșitului secolului XVIII și începutul secolului XIX despre moșiile din Drăsliceni și Măgdăcești. De exemplu, într-un dosar de judecată a Zugravilor cu răzășii din Drăsliceni dim 21 aprilie 1780 (zapis prin care Iordache  Abăgeriul cu tot neamul său dă partea sa din moșia Drăslicenilor, din bătrânul Hucicu, nepotului său Vasile Mogâldea), din 29 martie 1782 (zapis prin care Andrei Căsian cu ai săi vinde partea sa “ce ari ]n trupul moșiei Drăsliceni”, a patra parte din bătrânul Hucicu, lui Vasile Mogâldea cu preț de 11 lei), din 16 iulie 1783 (zapst prin care Vasile Drența vinde partea sa din moșia Drăsliceni, ce o are răzășie cu Lupu Irimia și Toader Popăscu, vărul lui Gheorghe Drența), 12 octombrie 1783(zapis prin care Vasile Pascal împreună cu soția sa Maria fac danie partea lor din moșia Drăsliceni lui Vasile Mogâldea), octombrie 1783 (suret de pe o înștiințare făcută de slujitorul domnesc Apostol către domnie despre cercetarea făcută pentru niște părți de moșie din Drăsliceni și Măgdăcești și Drăsliceni la care pretindea Pătrășcan) și altele [11].

După cum menționează savantul și diplomatul Gheorghe Soltan (originar din Drăsliceni, Criuleni) în lucrarea sa “Drăsliceni, un sat vechi de răzăși. File de istorie”[12] primii descălicători ai satului au fost neamurile (în ordinea venirii lor în sat): Guzun, Bălan, Ursu, (care au dat ramificații și în localitățile din împrejurimi-Al.M). Conform  spuselor lui Ion Ursu (în 1989 avea 90 de ani): „cea mai mare răzășie au avut-o  Guzunii, Bălănii și Urșii. Dar și Efroșii, Spânii și alții au apucat răzășia…” [13]

Spătarul Manolachi Donici, într-un document din 6 septembre 1807 scria despre dimensiunile moșiei satului Măgdăcești : “…Lungul dinspre apus din apa Ichelului alăture cu moșie Lohăneștii pe șăs și la dial până la chiotoare Lohăneștilor din coasta dialului sânt 384 stânjăni și 1610 din chiotoare Lohăneștilor tot la deal alăture cu moșie Drăslicenii, apoi la vali printr-altă piiatră hotar ce esti întro vali și din hotar la dial piste drumul ce mergi la Chișinău și prin dumbravă până la un lac ci esti în zare dealului pi cari l-au arătat chiotori moșîe lor Măgdăcești și Drăsliceni dinspre moșîe Hulboaca…altă măsură Măgdăceștilor pe curmeziș pi coasta dialului dinspre Ichel din chiotoare Lohăneștilor dinspre Drăsliceni în gios pe costișă până la o piiatră hotar din coasta dialului sânt 460 de stânjăni cari hotar esti diasupra unor fântâni și diasupra săliștei Măgdăceștilor și 348 de stânjăni dela hotar în gios până ăn margine Măgdăceștilor din gios dispre Pășcani. Nastasi Onică răzăș di moșîe Drăslicenii au fost la măsura Măgdăceștilor…” [14]

În zapisul datat cu 19 noiembrie 1810 de menționează, că Dănilă Băț vinde a patra parte din trupul moșiei Drăsliceni și a șasea parte din jumătatea de sat din Măgdăcești șui Neculai Zugravu “spre plata banilor cu care era datoriu” [15] .

În baza recesământului țarist din 5 ianuarie 1859, alături de alte informații prețioase aflăm că în satul Drăsliceni în anii 50 au venit mai multe familii, care s-au stabilit cu traiul permanent în sat. Printre aceștea se numără: familia Negură, familia celor 3 frați Gheorghe, Ștefan și Mihalache ai lui Irofte Spânu, o altă ramură a familiei Onică și familia Furtună. Toate aceste familii au venit aici în anul 1854 din satul Echimăuți. Din satul Micăuți deja în 1856 a poposit familia Dragoman. În acelaș an din Pogonești a venit familia Dumneanu, iar din Chișinău, familia Botnaru. Din cărțile metricale (naștere, căsătorie și deces) care se păstrau în biserică (ulterior transmise la actuala Arhivă Națională a RM) mai descoperim că în perioada 1859- 1862 la Drăsliceni au venit și familiile Maxim și Butucea [16].

Cu anii aceste familii (azi foarte cunoscute) au dat multe ramificații în toate localitățile din împrejurimi, în deosebi Măgdăcești, Ratuș și Pașcani. În anul când s-a făcut acest recesământ, starostele (un fel de primar în administrarea țaristă- Al.M) satului era Ion Ifrim Spânu în etate de 44 de ani, care avea 5 copii (Toader, Mihail, Gheorghe, Elena și Maria; cel mai mare avea 14, iar cea mai mică 2 ani) și soția Nastasia.

Din înformațiile statistice întocmite de cinovnicii cancelariei guberniei Basarabia aflăm, că în anul recesământului din 1859 satul Drăsliceni avea 98 de case, în care locuiau 240 de bărbați și 225 femei.

După cum ne amintim, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 care s-a încheiat cu ticăloasa pace de la București, Basarabia a fost ruptă din trupul Moldovei și încorporată la Imperiul rus. Tot acest timp(până în 1918-Al.M) țărănimea și întreaga populație a Basarabiei a avut de suferit un jug dublu în comparație cu cei din Rusia, rusificarea forțată, inclusiv în școli și biserici, deportările masive a țăranilor basarabeni în diferite regiuni ale Rusiei și aducerea aici a tot felul de ruși, evrei, polonezi, turci (găgăuți) în scopul  amestecului populației băștinașe pentru înăbușirea spiritului național în gubernia Basarabia.

În multe localităţi din Basarabia după 1812 proprietari de moşii au devenit noii stăpâni, inclusiv foşti militari. Unul din aceştea a fost moşierul Korcevski, care devine proprietar al fostei moşii al boierului Iordache Russo, adică a spaţiilor funciare ce ţin de satul Paşcani. Noul proprietar s-a dovedit a fi un om rău şi hain. Înjosirea, batjocura, bătaia şi crima, acestea erau metodele aplicate de Korcevski faţă de ţăranii din Paşcani. Au fost cazură că de după comportamentul violent al acestuia, un ţăran din Paşcani s-a spânzurat, alţii câţiva au murit după ce au fost bătuţi de acest stăpân. Drept confirmare poate servi plângerea ţăranilor din Paşcani, ţinutul Orhei din 14 iulie 1824 adresată procurorului Pisarevskii despre batjocura şi violenţele moşierului Korcevski faţă de aceştea [17]

Sigur că autorităţile ţariste din Basarabia nu l-au pedepsit pe făptaş, cum se zice, corb la corb nu-şi scot ochii, cum n-a fost pedepsit nici un colonizator (indiferent de ţară) pentru batjocura sau crima săvârşită faţă de băştinaşi. După mulţi ani, acelaş moşier Korcevski a fost chemat în faţa instanţei de judecată pentru că a bătut mai mulţi ţigani şerbi din satul Paşcani, judeţul Orhei şi a omorât-o pe Maria Cebotariova. Aceasta s-a întâmplat la 7 noiembrie 1831[18]

Tot la acest capitol de inscrie şi circulara întocmită la 5 aprilie 1861 a general – gubernatorului Basarabiei A.G. Stroganov către gubernatorul militar din Basarabia M.L. Fanton-de- Verraionu despre constrângerea ţăranilor din satele Stolniceni, Pulba şi Logăneşti, judeţul Chişinău de către cunoscutul moşier Manuc-Bei [19].

Sunt destul de preţioase şi informaţiile prezentate de strălucitul cărturar al Basarabiei pre nume Zamfir Arbore. În lucrarea sa Dicţionarul geografic al Basarabiei, apărută la Bucureşti în 1904, deşi nu vom găsi în acest volum satul Măgdăceşti şi nici Flutura, în schimb avem date importante despre localităţile din jur cum sunt Drăsliceni, Logăneşti, Micăuţi şi Paşcani, care alcătuiesc un tablou general. Să le urmărim:

Dresliceni, sat în judeţul Chişinău, volostea Sireţ, aşezat în valea Tişeva. Poziţiunea geografică: 47º 9´30¨latitudine 26º26` longitudine, d.m. din Paris. Împrejurul satului şi în sat sunt vii şi grădini cu pomi. Are 176 de case, cu o populaţie de 847 suflete; români- răzeşi, cari posedă 604 desetine pământ; o şcoală rurală cu o clasă, unde se învaţă ruseşte. Răzăşii păstrează hrisoave de ale lui Grigore Ghica, de la 1765, şi de la ale lui Ion Theodor-Vodă de la 1759(7267).[20]

Logăneşti, sat, în judeţul Chişinău, volostea Sireţ, aşezat pe ţărmul drept al Ichelului, lângă şoseaua Chişinău- Orhei. Poziţiunea geografică: 47º11`30¨ latitudine, 26º27´longitudine, d.m. din Paris. Are 48 de case, cu o populaţie de 517 suflete ţărani români, care posedau pământ de împroprietărire 80 desetine. Proprietara, doamna Vera Lazo, poseda 880 desetine.[21]

Micăuţi, sat din judeţul Chişinău, volostea Sireţ, aşezat în valea Ţiseva, la Nord-Vest de satul Drăsliceni. Poziţiunea geografică: 47º13´latitudine, 26º25´longitudine d.m. din Paris. Are 97 de case, cu o populaţie de 842 suflete, ţărani români, o şcoală numai cu o clasă, unde se învaţă numai ruseşte.Locuitorii sunt împroprietăriţi şi posedă 560 desetine de pământ. Proprietarul, boierul Leonid Russu are 1347 desetine.[22]

Paşcani, sat în judeţul Orhei, volostea Hârtop, pe ţărmul stâng al pârâului Ichel, între satele Logăneşti şi Făureşti. Are 30 case cu o populaţie de 270 suflete. (Azi ortografiat Paşcani, în judeţul Chişinău).[23]

Primele decenii ale secolului XX au adus țăranilor basarabeni unele schimbări relative, care puțin au scăzut din această întensitate. Este vorba de cunoscuta reformă agrară a lui Stolâpin și mai concret, despre legea din 9 noiembrie 1906, legea din 14 iunie 1910 și legea din 29 mai 1911”Despre reglementarea regimului proprietății funciare”

Reforma agrară a lui Stolâpin în Basarabia a avut rezultate favorabile asupra dezvoltării gospodăriilor țărănești din Măgdăcești și satele din apropiere. Multor țărani din Drăsliceni li s-au repartizat loturi de pământ în vechia seliște Măgdăcești (denumirea localității era legată de numele Petre Magdiciu, proprietarul acestei moșii cu câteva secole în urmă, mai exact în 1529).Ultima proprietară ale acestor pământuri din Măgdăcești a fost Maria Catacaz, care având datorii mari la Banca Țărănească Funciară a fost silită să se despartă de această proprietate în favoarea băncii menționate mai sus, care a dat pământul țăranilor. Astfel, în câțiva ani numărul locuitorilor di Măgdăcești a crescut considerabil în baza celor strămutați din Drăsliceni.

Este cunoscut faptul că țăranii împroprietăriți la începutul anului 1912 au perfectat actele la notarul din Chișinău Nicolae Ilie Botezat, care întocmea copii de pe actul original de împroprietărire. Moșia din Măgdăcești avea o suprafață de 1542 de desetine și 1200 metri patrați. În anul 1907 acest spațiu funciar aparținea Bancii Țărănești Funciare și se afla între moșile Pașcani, Drăsliceni și seliștea Măgdăcești. În anul 1911 banca a alcătuit un plan al loturilor împărțite. Autorul acestui plan a fost ,măsurătorul funciar P.I.Laje. Conform acestui plan, fiecare țăran primea ceva mai mult de 7 desetine de pământ. În copiile primite de la notar, se menționa cu lux de amănunte numărul lotului, localizarea lui fiind menționați și vecinii acestuia.

Cunoscutul istoric și diplomat dr. Gheorghe Soltan menționează în lucrarea amintită că: “este dificil acum să stabilim lista exactă a drăslicenenilor care au obținut loturi la Măgdăcești. În orice caz acest număr a fost foarte mare, credem că în jur de o sută de țărani au trecut la gospodării de hutor.Pentru întregirea tabloului oferim câteva nume de țărani din Drăsliceni, în cazul cărora se confirmă împroprietărirea în seliștea Măgdăcești: Dumitru Dabija (pe acesta savantul Gh.Soltan îl consideră chiar întemeietorul satului Măgdăcești, mai bine zis primul locuitor, care s-a așezat aici, după ce mai multe veacuri satul a fost seliște), Gheorghe Maxim, Mihail Guzun, Vasile Guzun, Toader Guzun, Toader Varzari, Gavril Efros, Dumitru Lupașcu, Constantin Varzari, Dionisie Guzun, Vasile Efros, Constantin Spânu, Vasile-Alexandru Guzun, Ilie Spânu, Gheorghe Guzun, Dumitru Ursu, Ștefan Efros, Ilie Sulă, Ion Bălan…[24]

A mai rămas să menționăm, că respectiva Bancă Țărănească fiecărui țăran vindea lotul de pământ pentru suma totală de 1715 ruble (suma putea varia, dar nu cu mult, în dependență de suprafața lotului obținut care alcătuia vre-o 7 desetine). Banca, la rândul ei, se obliga să acorde un împrumut de 1710 ruble fiecărui țăran, cu condiția ca acești bani să fie întorși într-o perioadă de 55 de ani și jumătate din dobândă anuală de 4,5 Țăranul se obliga să prelucreze și să țină pământul bine îngrijit pe cont propriu, să țină în curățenie fântânile din preajmă și să aibă grijă de semnele de hotar ale proprietăților [25].

Ecoul reformei țariste s-a păstrat până în zilele noastre și prin faptul că chiar și în prezent cea de-a doua denumire neoficială, a satului Măgdăcești, utilizată în satul Drăsliceni, precum și în satele vecine, este Flutura, un derivat de la cuvântul “hutor”(căci la Măgdăcești a fost aplicat sistemul de hutor conform reformei agrare a lui Stolâpin).

Greutatea impozitelot puse pe umerii ţăranilor de către autorităţile ţariste în multe cazuri duceau la nemulţumiri şi chiar revolte din partea ţăranilor. Un document din Arhiva Naţională a RM datat cu 29 decembrie 1915 ne demonstrează că şi în rândul celor de la Drăsliceni erau ţărani care se opuneau politicii agrare ruseşti. Este vorba de Procesul verbal al anchetei întocmit de poliţistul de sector al secţiei 4 din judeţului Chişinău asupra ţăranului Constantin Soltan, care face agitaţie printre ţărani ca aceştea să nu plătească impozitele. În document se spune, că „în temeiul Dispoziţiei nr.3554 din 14 aprilie 1915 al Gubernatorului Basarabiei, poliţistul de sector a anchetat cazul despre activitatea dăunătoare a ţăranului din satul Drăsliceni, volostea Sireţ Constantin Isaie Soltan. Mărturii a depus ţăranul din satul Drăsliceni, Ivan Panaiutov Buza, care a declarat că Constantin Soltan în sat este cunoscut ca om cu un caracter neliniştit, permanent cu cineva se judecă şi întotdeauna se opune dispoziţiilor cinovnicilor. Aşa de exemplu martorul în 1914 era împuternicit să strângă împozitele de la ţărani, iar Constantin Soltan îi îndemna pe oameni să nu plătească impozitul şi el (Buza) n-ar fi izbutit să colecteze toate împozitele dacă în acest caz nu intervenea poliţia; cu toate acestea destul de dificil am încheiat colectarea tocmai în luna mai 1915. La adunările generale ale satului, Soltan, fiind un om înstărit şi cu autoritate îi cheam pe ţărani la nesupunere autorităţilor, iar pe cei ce nu-i dau ascultare, îi ameninţă cu răzbunarea. Semnat: Ivan Buza; semnat poliţistul de sector Dumeşschii” [26]

Tot la capitolul revolte ţărăneşti la 18 mai 1917 se înscrie şi distrugerea semănăturilor moşierilor  din Logăneşti şi Micăuţi, judeţul Chişinău [27] iar la 26 iulie, ţăranii din Logăneşti şi-au însuşit toate păioasele de pe lanurile moşierului care se mai făcuse. [28]

Impozitele, practic strangulau existenţa ţăranilor, deşi se părea că reforma agrară a lui Stolâpin întrucâtva a îmbunătăţit soarta ţăranilor, dar războiul a căzut ca o năpastă pe spatele ţăranilor.

Rusia era implicată în Primul Război Mondial, care era în toi, iar povara acestui război sigur că era dusă pe spatele poporului de rând, inclusiv al basarabenilor. Frontul cerea carne de tun (soldaţi şi ofiţeri), arme şi tunuri (bani pentru a le plăti), cai, căruţe, vite de tracţiune, haine (uniforme) şi încălţăminte militară(bani pentru a le plăti), provizii pentru efectivul militar şi animalele de tracţiune…

ALEXANDRU MORARU

[1] Petru Rareş, culegere ,coordonator Leon Şimanschi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978, pag. 47

[2] Александр Защук Материалы для географии и статистики России.Бессарабская область, Санктпетербург, 1862, стр. 59

[3] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 37, inv. 2, d. 86, f.63

[4] Sava A.V. Documente privitoare la târgulși ținutul Lăpușnei, București, 1937, pag.151

[5] Ibidem, pag. 151-152

[6] Ibidem, pag.165-166

[7] Arhiva Naţională a RM, F. 220, R.1, d.470, original

[8] Ibidem, R.2, d. 948, original

[9] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 37, inv. 2, d. 86, f.74v

[10] Ibidem, f.74v-75

[11] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 37, inv. 2, d. 86, f. 77-80

[12] Gheorghe Soltan. Drăsluceni, un vechi sat de răzăși.File de istorie”Editura Bons Offices, Chișinău, 2004

[13] Ibidem, pag.27

[14] Sava A.V. Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, București, 1944, pag.429, 430

[15] ANRM, F.37, inv.2, d. 86, f.76

[16]  Gheorghe Soltan. Drăsluceni, un vechi sat de răzăși.File de istorie”Editura Bons Offices, Chișinău, 2004, pag.45

[17] ANRM, F.918, inv.1, d. 12, f.f. 155-156.

[18] ANRM, F. 43, inv. 1, d. 621, f.f. 609-612

[19] ANRM, F. 2, inv.1, d. 7142, f.f. 83-84

[20] Zamfir Arbore. Dicţionarul geografic al Basarabiei, Editura Muzeum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău, 2001, pag. 92

[21] Ibidem, pag.134

[22] Ibidem, pag. 142

[23] Ibidem, pag. 159

[24] Gheorghe Soltan. Drăsluceni, un vechi sat de răzăși.File de istorie”Editura Bons Offices, Chișinău, 2004, pag.68

[25] Tot acolo

[26] Crestianskoe dvijenie v Moldavii ăpohi imperialisma (documentî i materialî) tom 5, Izdatelistvo Ştiinţa, Kişinev, 1961, str. 427

[27] Ibidem, pag. 529

[28] Ibidem, pag. 531

NOTĂ: Începând cu acest material, vom publica periodic fragmente din volumul pilot din 2015, care din motive neobiective așa și n-a ajuns să vadă lumina tiparului.În cele din urmă, vom pune la dispoziție cititorului și istoria acestei cărți strangulate, inclusiv cu amintirile regretatului profesor Anton Moraru și ale altor personalități, care au avut tangență cu respectivul volum.

Posted in DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu

Ororile sexuale ale ostaşilor sovietici

Cum au sfârşit femeile care nu s-au lăsat siluite de militarii sovietici, după 23 august 1944

Procese_verbale_-_Casca_sovietica_ww2Numeroase dosare de anchetă păstrate la Arhivele Judeţului Hunedoara prezintă cazurile tragediilor provocate de ostaşii sovietici care au tranzitat judeţul din toamna anului 1944 şi în 1945. Zeci de femei le-au căzut victime, iar de cele mai multe ori autorii violurilor şi crimelor nu au mai fost traşi la răspundere. Uneori, însă, localnicii au găsit prilej să să răzbune pe „oaspeţii” lor. Arhivele judeţului Hunedoara au păstrat numeroase dovezi ale atrocităţilor comise de sovietici în Hunedoara, după 23 august 1944, dar şi ale unor crime săvârşite de localnici asupra soldaţilor străini. Conflicte aparent banale s-au transformat în tragedii, iar deseori, cel puţin în cazul crimelor comise de militari, autorii lor au scăpat nepedepsiţi. Septembrie 1944 – prima crimă cercetată în Hunedoara Prima crimă săvârşită de ostaşii sovietici care tranzitau judeţul Hunedoara după 23 august 1944, menţionată în documentele de arhivă ale Parchetului Huendoara, datează din septembrie 1944. Violul a fost mobilul ei, iar victima a fost soţia unui localnic din Brănişca, ucisă pentru că s-a opus soldaţilor ruşi care au vrut să întreţină relaţii sexuale cu ea. „Raportăm că în noaptea de 13 septembrie 1944, pe la orele 23, doi soldaţi sovietici înarmaţi au intrat în locuinţa lui Nistor David, din cătunul Bejan, comuna Târnoviţa, unde au cerut mâncare şi ţuică. După ce s-au turmentat de băutură, au sărit să îşi bată joc de femeia acestuia, pe nume Petruţa, de 37 de ani, care se ascunsese în grajd, şi opunându-se violenţei acestor bărbaţi au împuşcat-o pe loc cu un foc de armă în cap, mortal. Cazul a fost adus la cunoştinţă de soţul victimei. Sovieticii, după ce au comis crima, au dispărut”, informa şeful de post, plutonier Ilca, în notificarea adresată Parchetului. Martie 1945 – nu a putut fi violată, dar a fost ucisă În martie 1945, într-o şură din satul Glodghileşti, câţiva copii au desoperit cadavrul unei femei germane, ce fusese acoperit cu paie, cu faţa complet desfigurată, fiind mâncată de şoareci. Trupul femeii se afla în stare avansată de putrefacţie, iar din această cauză şi în lipsa actelor nu a putut fi identificată.

Anchetotrii au stabilit că ucigaşul, posibil un soldat sovietic, a urmărit să o violeze şi să o jefuiască înainte de a o ucide. Cei doi au cinat împreună, înainte ca femeia să fie omorâtă, stabileau procurorii văzând câteva oase de pui lângă cadavru. „După indicaţiile noastre poliţieneşti crima s-a comis în împrejurările că victima nu s-a lăsat siluită de criminal, deoarece victima avea ca îmbrăcăminte chiloţi, pantaloni şi la organul genital o cârpă aranjată în aşa fel încâr siluitorul fără consimţământul victimei nu putea ajunge scopul de avea raport sexual cu victima. Credem că într-un moment de nervozitate, criminalul văzând că nu îşi atinge scopul urmărit, precum şi din lăcomia de a o jefui, a scos un revolver cu care a împuşcat victima în regiunea superioară occipitală, deoarece la locul infracţiunii s-a găsit şi un tub de revolver sub capul victimei, în paie”, se arăta în dosar. Localnicii audiaţi relatau că şura în care se afla cadavrul era uneori folosită de soldaţi sovietici, iar în unele nopţi au auzit focuri de armă trase de aceştia, însă nu au bănuit că militarii ar fi ucis.

Martie 1945 – cadavrul din tufe al femeii cu rochie de catifea

Tot în martie 1945, cadavrul unei tinere a fost descoperit de un sătean din Vaidei, ascuns pe o mirişte. „La locul numit Zăpezii, la vreo 800 de metri de drumul ce duce de la Vaidei la gara Aurel Vlaicu şi la vreo 1000 de metri de şoseaua naţională Sebeş-Deva, între tufe de spini se găseşte cadavrul unei femei, cu faţa îmbibată de sânge coagulat, iar sub ambii genunchi se află cuiburi de şoareci.Trupul e îmbrăcat cu o rochie de catifea de culoare roşie-brună, dedesubtul acesteia se găseşte o rochie albastră cu flori şi o cămaşă de pânză albă. Femeia mai purta mănuşi croşetate şi ciorapi”, arătau anchetatorii. Pielea capului, cea de pe gât şi antebraţe fusese mâncată de şoareci. Iar în ceafa îi fusese găurită de două gloanţe. „Moartea femeii necunoscute, găsite în hotarul comunei Vaidei, a fost violentă. Ea a fost determinată de două plăgi ale capului, prin proiectile de armă de foc cu orificii de intrare la ceafă cu direcţiunea dinapoi-înainte. Ambele au fost mortale. Moartea datează de două luni”, informa medicul de circumscripţie. Şi în acest caz, martorii audiaţi susţineau că omorul avea legătură cu trecerea armatei sovietice prin zonă. Iulie 1945 – tânără bătută şi împuşcată de un soldat beat O zi din vara anului 1945, când o divizie militară sovietică se afla cantonată în Dobra, a adus groaza printre localnici.

În satul Făgeţel, aflat la cinci kilometri de locul cantonului militar, o tânără a fost ucisă cu o rafală de gloanţe, trase de un ostaş sovietic, pentru că nu s-a lăsat siluită de el. „În ziua de 14 iulie 1945, orele 10 aproximativ, am auzit strigând pe femeia mea, Muntean Valeria, că unul o bate pe Persida. Eu am ieşit în drum şi nu puteam vedea bine din cauza crengilor de la un măr, sub care se luptau, dacă este civil sau militar. Aplecându-mă să văd mai bine, am observat că este un ostaş sovietic şi am strigat ruseşte ce lucrează. Atunci s-a întors către mine şi a luat pistolul la ochi, iar eu am fugit în curte. Imediat a descărcat două gloanţe asupra mea. M-am urcat atunci pe treptele casei şi am strigat după ajutor şi totodată să văd ce face cu victima şi la un moment dat am văzut că a tras o rafală asupra victimei de la circa 0,30 metri. Victima a căzut, iar ostaşul sovietic a luat-o la fugă pe pârâu, fără să mai tragă cu arma, şi a dispărut”, declara Mihai Munteanu, un sătean din Făgeţel, judeţul Hunedoara, în declaraţia dată anchetatorilor de la Parchetul Hunedoara. Victima, o tânără de 20 de ani din satul Făgeţel, a murit câteva ore mai târziu. O anchetă a avut loc pentru a descoperi criminalul. Mai mulţi localnici din Făgeţel au declarat că tragedia s-a petrecut după ce câţiva dintre ei, ştiind că în Dobra era cantonată o unitate sovietică, s-au prezentat la cantoanele ei pentru a le oferi mai multe sticle de ţuică militarilor, în schimbul unor mărfuri. Ostaşii sovietici au consumat rapid băutura, iar unul dintre ei a fost trimis să mai aducă ţuică. Soldatul a intrat în prima casă de la marginea satului Făgeţel şi a cerut apă. „Femeia, Tamaş Evuţa, neavând apă, a trimis-o pe nepoata ei Persida la pârâu. Ostaşul sovie¬tic a plecat după ea la circa 100 de metri şi, ajungând-o din urmă, a pus mâna pe ea pentru a o silui. Victima nelăsându-se, şi văzând că nu-şi ajunge scopul, ostaşul a tras patru focuri de pistol, unul în inima fetei”, arătau anchetatorii. Sătenii au încercat să sară în ajutorul fetei, dar criminalul a fugit, iar pentru a-i ţine la distanţă, a continuat să tragă spre cei care îl urmăreau. Nu a mai fost prins.

Noiembrie 1945 – femeia care a primit ostaşi în casă

O altă crimă rămasă cu autori necunoscuţi a fost săvârşită asupra unei tinere din Deva, în noiembrie 1945. Femeia a fost găsită în locuinţa ei, strangulată. „Din cercetările efectuate am putut constata că numita avea legături strânse cu mai mulţi ostaşi sovietici, în societatea cărora petrecea nopţi întregi în însăşi locuinţa sa. Astfel şi în seara crimei au fost văzuţi de către ceilalţi locatari doi ostaşi sovietici ce se aflau în locuinţa victimei. Din felul cum a fost găsit aşezat cadavrul, precum şi din urmele vizibile de pe gâtul victimei s-a putut constata că victima a murit prin strangulare. Cu ocazia autopsiei s-a stabilit că victima a murit imediat după masa de seară, deoarece în stomacul ei au fost găsite urme de alimente nedigerate”, se arăta în dosarul păstrat la Arhivele Judeţului Hunedoara. Mobilul crimei a fost jaful. Cu toate cercetările efectuate până în prezent, autorii crimei nu au putut fi identificaţi, constatau procurorii, care completau procesul verbal cu faptul că ancheta rămânea în evidenţa lor.

Soldatul beat, ucis de săteni

Ileana Dobrei, o femeie de 23 de ani, a trecut la rândul ei prin momente cumplite, după ce a fost agresată de doi militari ruşi, în locuinţa sa din Câinelul de Jos. Femeia era căsătorită şi avea doi copii, iar soţul ei se afla pe front. „În ziua de 3 octombrie 1944, când începea să se întunece, au intrat la mine în casă doi sovietici, dintre care unul ofiţer şi unul soldat. Ofiţerul avea arma cu el şi venind lângă mine a spus că are nevoie de hazaică (femeie – n.r.) şi să mă culc cu el. Cum eram singură în casă, cu doi copii, dintre care unul de 3 ani şi altul de 5 luni, bărbatul meu fiind concentrat, am început să strig după ajutor. Întrucât am văzut că ambii erau beţi, mi-am luat copiii şi am fugit în grădină. În acest timp, nefiind nimeni în casă, am auzit o împuşcătură, iar apoi au ieşit şi soldaţii din casă. Eu crezând că lucrurile s-au liniştit, m-am întors în casă împreună cu copiii mei, însă la scurt timp au sosit din nou cei doi soldaţi ruşi. Ofiţerul s-a trântit în pat, iar celălalt soldat a ieşit afară. La strigătele mele a venit Dionisie Pârva, iar ofiţerul, când l-a văzut, i-a pus arma în piept şi l-a ameninţat că-l împuşcă, deoarece el are treabă cu hazaica”, declara femeia, în timpul audierilor de la Parchet. Tânăra afirma că alţi localnici au intervenit în ajutorul ei, implorându-l pe ofiţer să o lase în pace, însă militarul a continuat să o ameninţe cu arma. Unul dintre vecinii femeii l-a scos afară. La puţin timp, declara femeia, sovie¬ticul a fost găsit legat de un copac, după ce fusese snopit în bătaie de persoane necunoscute. Ofiţerul rus a fost dezlegat şi culcat apoi în casă, iar între timp au fost anunţaţi jandarmii. Câteva ore mai târziu, a fost găsit cadavrul soldatului care îl însoţise, într-un lan de porumb. Bărbatul fusese înjunghiat în stomac de persoane neidentificate.

Soldat rus ucis pe malul Cernei

În septembrie 1945, cadavrul unui militar rus, necunoscut, de circa 22-25 de ani, a fost găsit, acoperit cu iarbă, pe malul râului Cerna din Hunedoara. Victima fusese ucisă de trei-patru zile, constata medicul legist, iar lângă trupul neînsufleţit se afla o sticlă goală, de un litru, în care fusese ţuică. După o anchetă, în care au fost audiaţi mai mulţi localnici, procurorii au ajuns la concluzia că bărbatul s-a sinucis accidental sau a fost ucis de un alt militar rus, în timpul unei petreceri câmpeneşti, nocturne, la care au fost aduse trei tinere hunedorence. Cinci militari ruşi au luat parte la aşa-zisa petrecere şi spre seară s-au îmbătat. Când două dintre cele trei tinere au vrut plece acasă, unul dintre militari a tras cu pistolul după ele, ameninţându-le că dacă nu rămân vor fi ucise. „Victima a promis femeilor că nu li se va întâmpla nimic, căci în caz că li se întâmplă ceva, până este el acolo, se va împuşca, arătând şi punând revolveru spre tâmpla dreaptă. Revolverul s-a descărcat şi cartuşul a intrat în tâmpla dreaptă şi a ieşit rin partea stângă, ostaşul murind pe loc”, arătau anchetatorii. Ceilalţi ruşi au dezbrăcat cadavrul de uniformă şi l-au ascuns în tufe, apoi au plecat, afirmau tinerele audiate.

Soldat rătăcit, ucis cu bolovani

Ioan Coroid, un alt ostaş sovietic rătăcit în satele Hunedoarei, despre care anchetatorii susţineau că nu se ştie cărei unităţi îi aparţinea, a murit zdrobit de bolovani. În seara de 24 noiembrie 1945, constata Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, soldatul a ajuns în comuna Rapoltu Mare şi a intrat în mai multe case, pentru a le cere localnicilor băutură, până când noaptea l-a prins „în completă ebrietate”, se arată în dosar. A fost pândit de doi localnici, după ce plecase din casa unuia dintre ei, iar la un moment dat unul i-a aplicat o lovitură de bolovan în cap, trântindu-l la pământ. La faţa locului s-au strâns şi alţi localnici, iar cel care îl lovise, văzând că victima începea să îşi revină, a strigat celorlalţi că aceasta vrea să îl împuşte. Apoi i-a mai aplicat încă o lovitură cu bolovanul, astfel încât soldatul a murit. Judeţul Hunedoara a fost, în primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, un loc al lagărelor de prizonieri sovietici. După lovitura de stat (actul de trădare naţională – n.r.) de la 23 august 1944, România a devenit aliata militară a Uniunii Sovietice, iar în lunile care au urmat Hunedoara a fost teritoriu de tranzit al unităţilor militare sovietice care se deplasau spre fronturile de luptă. În vara anului următor trupele sovietice au traversat din nou judeţul Hunedoara, de această dată dinspre vest spre est, ca urmare a marii demobilizări a Armatei Sovietice din Germania după încheierea războiului. În acest timp şi până în 1947, când ultimele divizii staţionare pe teritoriul Hunedoarei au fost retrase, soldaţii din U.R.S.S. le-au lăsat localnicilor amintiri înfiorătoare. Infracţiunile comise de aceştia au rămas deseori cu autori necunoscuţi sau au fost situaţii în care sovieticii au împiedicat orice fel de cercetări, ridicându-şi făptaşii şi ducându-i în direcţie necunoscută, fără ca rezultatul cercetărilor să mai fie comunicat românilor.

Mărturii terifiante despre opresiunea din comunism: pastorul închis doi ani în morga închisorii, chiaburul mort în temniţă după ce a înjurat partidul Peste 200 de oameni au solicitat în ultimii ani Tribunalului Hunedoara daune pentru suferinţele îndurate în timpul regimului comunist. În majoritatea cazurilor, instanţa a constatat caracterul politic al condamnărilor, dar nu a dispus acordarea unor compensaţii. Relatările consemnate în dosarele de despăgubiri prezintă o imagine mai puţin ştiută, terifiantă, a sistemului de opresiune. Călăul prizonierilor sovietici din lagărul Crăciuneşti. Povestea „torţionarului de ruşi”, acuzat de moartea a 700 de ostatici Aproape 700 de prizonieri sovietici au murit în iarna anului 1941 în lagărul de la Crăciuneşti, judeţul Hunedoara. Cei mai mulţi dintre ei au sfârşit în urma deciziilor luate de comandantul Nicolae Stavrescu. Povestea celui prezentat ca un „torţionar de ruşi” a fost expusă în notele informative păstrate la Arhivele Naţionale din judeţul Hunedoara. Alte note informative arată însă mărinimia localnicilor faţă de prizonieri[1].

DANIEL GUȚĂ

SURSA: http://www.art-emis.ro
–––––––––––––––-
[1] http://adevarul.ro/locale/hunedoara/ororile-sexuale-ostasilor-sovietici-sfarsit-femeile-nu-s-au-lasat-siluite-militari-23-august-1944-1_579a91b35ab6550cb849b2d2/index.html

Posted in DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu

MERITOCRAȚIA: SITUAȚIE POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ EXPLOZIVĂ

Posted in DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, VIDEO, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

PROFESORUL CORVIN LUPU DESPRE PRINCIPESA ANA ȘI FOSTUL REGE AL ROMÂNIEI

Dialog cu profesorul Corvin Lupu despre principesa Ana și fostul rege al României

La moartea principesei Ana de Bourbon-Parma. Controverse ale domniei și ale exilului regelui Mihai

LupuCorvin_art-emis3L-am invitat pe dl. profesor Corvin Lupu, titular de catedră la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la o discuție privitoare la unele aspecte ale vieții și activității fostului rege al României, Mihai I. La rugămintea unor cititori ai interviurilor trecute, dl. profesor este de acord să-i publicăm o adresă poștală electronică: corvinlupuro@yahoo.com

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, vă invit să reluăm discuțiile noastre săptămânale, propunându-vă să schimbăm tema despre evenimentele din Turcia, promisă cititorilor noștri data trecută, cu „tema zilei”, respectiv cu problemele Casei Regale a României, mult discutate în aceste zile, datorită decesului principesei Ana de Bourbon-Parma, soția fostului rege Mihai I.

Corvin Lupu: S-ar putea să fim criticați pentru că vorbim despre Casa Regală în aceste momente în care un membru al ei este condus pe ultimul drum, dar accept pentru că atunci când este vorba despre personalități devenite deja istorice, lucrurile se pun altfel și astfel de discuții se poartă. De altfel, la noi, la istorici, nu poate să funcționeze nici dictonul creștinesc „Despre morți, numai de bine!” La Istorie nu merge! Istoria cuprinde și analizează mult mai mulți morți decât vii. Dacă este să-i vorbești pe toți morții numai de bine, creștinește, nu mai realizăm nimic.

M.A.M.: Cum apreciați faptul că decesul principesei Ana de Bourbon-Parma, la 92 de ani, a captat majoritatea agendei mass-media din țară, în aceste zile?

C.L.: Da, într-adevăr decesul principesei este tratat ca un eveniment național de primă mărime, chiar dacă ea nu a jucat nici un rol în istoria României, dar, în exil, căsătorindu-se cu Mihai, a devenit în ochii regaliștilor români o prezumtivă viitoare regină și a fost tratată ca atare. Mie mi se pare exagerat să i se acorde doliu național și să i se acorde atenție ca unei personalități cu mari realizări, când, de fapt, domnia sa nu a făcut decât să-și crească fetele, fără să-i lipsească nimic. De altfel, ea este numită impropriu „regină a României”, ceea ce nu a fost niciodată. Am apreciat formulările corecte pe care le-ați folosit dumneavoastră, spre deosebire de alți jurnaliști, inclusiv de cei de la radioul și televiziunea publică, de la care ar trebui să avem mai multe pretenții de profesionalism. Privitor la amploarea care s-a dat decesului principesei, poate că aceasta se datorează nevoii românilor de a avea modele înalte. La români, există cultul lui „Vodă”, iar regii și reginele noastre, cu deosebire Carol I, Elisabeta, Ferdinand și mai ales Maria, au fost adorați de români și au avut, cei patru amintiți, prestații înalte, decisive pentru istoria României. În fața realizărilor cu totul excepționale ale celor patru, lipsurile nici nu s-au mai contabilizat cu atâta exigență, cel puțin la nivelul opiniei publice. Cu Carol al II-lea, lucrurile sunt diferite. Chiar dacă a condus România într-o perioadă de dezvoltare economică și mai ales cultural-științifică, faptul că a practicat terorismul de stat la scară largă și a eliminat din viața politică a țării, prin abuz, Mișcarea Legionară, cea care întruchipa aspirațiile naționale înalte ale românilor, faptul că a venit pe tron printr-o lovitură de stat dată împotriva Regenței constituționale care conducea în numele propriului său fiu, faptul că a dizolvat partidele politice în 1938 și, mai ales, faptului că a cedat fără luptă Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ardealul de Nord-Vest și Cadrilaterul, Carol al II-lea nu a fost postat nici de istoriografie și nici de conștiința publică în rândul marilor regi ai României, menționați mai sus. Cultul românilor pentru „Vodă” a fost și este foarte important. În această perioadă istorică, când România are un statut colonial la periferia Uniunii Europene, nu s-au ridicat decât foarte puține valori, în toate domeniile de activitate, iar puținii care s-au ridicat în acest regim ne-au părăsit, căutând mai binele material. La valorile multe și mari din perioada comunistă, societatea actuală nu se raportează din motive politice. Astfel, rămâne să ne raportăm la valori care vin din perioada interbelică, astăzi cu toții nonagenari și îi idealizează. Cred că poporul are nevoie de idoli, iar regele Mihai și familia sa, a devenit un idol al românilor. Problemele se complică atunci când îi analizăm științific, adică istoricește, juridic și militar. În aceste situații, mulți idoli cad de pe piedestalul virtual și se fac țăndări.

M.A.M.: Ce acoperire oferă cariera regelui Mihai pentru statutul de idol al unei părți importante a românilor?

C.L.: Pe Mihai îl recomandă în primul rând calitatea sa de urmaș al primilor regi ai României, cei cu mari realizări. El este cel care a confiscat, dacă pot să mă exprim așa, întregul prestigiu pe care domnitorii și regii l-au câștigat în ochii poporului român.

M.A.M.: Dar prestigiul deținut prin naștere trebuie să primească acoperire prin fapte, nu?

C.L.: Aici eu am un punct de vedere diferit atât față de detractorii regelui Mihai, cât și față de susținătorii săi. El are motivații istorice serioase pentru faptul că până la 23 august 1944 nu a făcut nimic important. La începutul lumii septembrie 1940, în plină revoluție legionară, când mulțimea revoltată în stradă îi cerea capul lui Carol al II-lea, acesta a acceptat să părăsească tronul și să-l lase fiului său Mihai, fără să abdice, dar l-a numit ca prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, căruia i-a conferit, prin Decret Regal, calitatea de Conducător al Statului. Deci, Mihai nu prea avea prerogative. Apoi, trebuie să reamintesc cititorilor noștri că Ion Antonescu a fost cel care a salvat atât viața lui Carol al II-lea, refuzând să-l predea legionarilor și mulțimii din stradă care îl cerea, salvând și dinastia, prin acceptarea lui Mihai ca rege. Mai mult decât atâta, există dovezi și istoria a reținut că Ion Antonescu i-a atras atenția regelui Mihai că în timpul acelui cumplit război mondial trebuie să fie luate o serie de măsuri dure, unele discutabile din punct de vedere moral, din rațiuni militare, iar Casa Regală trebuie să fie menajată și să nu fie compromisă prin implicarea în acele măsuri. Practic, patriotul Ion Antonescu își asuma cu bună-știință măsurile pe care istoria le-ar fi putut clasifica drept nepotrivite, încercând să-l ocrotească pe rege.

M.A.M.: Și ce reține istoria din faptele regelui Mihai?

C.L.: La acest capitol, din păcate, stăm mai rău. Multe dintre faptele regelui Mihai sunt controversate și este greu de argumentat pro sau contra. Astfel, privitor la relațiile sale cu serviciile secrete inamice, respectiv sovietice, atât ale sale, cât și ale Reginei-Mamă Elena, familia le-a negat mereu și ele nu se pot dovedi științific, în lipsa documentelor din arhivele sovietice, respectiv ale Federație Ruse, ca să știm dimensiunea acestor colaborări nepotrivite cu inamicul. Legăturile strânse cu comuniștii, pe care de asemenea le-a negat, sunt însă dovedite. Este însă cert că în ziua de 9 mai 2010, la marea paradă militară de la Moscova, organizată la aniversarea a 65 de ani de la victoria rușilor în al doilea război mondial, fostul rege Mihai a fost invitatul de onoare și a fost permanent în preajma lui Vladimir Putin și a lui Dimitri Medvedev. Asemenea onoare, după 65 de ani de la evenimente, nu se acordă decât unui colaborator de primă mână. Revenind la ideea anterioară, nu vreau să spun că, în acel moment istoric, mai ales după ce România a fost învinsă în război, nu ar fi fost necesar ca regele să dialogheze cu comuniștii și cu sovieticii ca să salveze maximum posibil din ceea ce mai putea fi salvat. Da, a fost necesară colaborarea cu sovieticii și cu judeo-bolșevicii din România, dar atunci de ce a mințit o viață întreagă spunând poporului că el ar fi luptat împotriva comuniștilor? N-a luptat nici o clipă împotriva comuniștilor! Din contră, le-a facilitat preluarea puterii, a emis Decrete-Lege prin care a confiscat bunurile Grupului Etnic German, a permis deportarea sașilor în Uniunea Sovietică, i-a ajutat pe comuniști în multe feluri, iar ulterior, s-a declarat victimă pentru că i-au luat tronul, purtându-i însă de grijă și stipendiindu-l până în 1985. Indiferent de aceste discuții, istoria a reținut cu claritate că Mihai a fost singurul rege din Europa, al unei țări aliate a Germaniei, care a fost menținut pe tron, cu acordul lui Stalin, decorat de Stalin, premiat de Stalin și ocrotit de Stalin în momentul în care s-a proclamat Republica Populară Română și s-a produs acel divorț amiabil între rege și comuniști.

M.A.M.: Altfel nici nu l-ar fi lăsat să plece din țară cu averile cu care a plecat…

C.L.: Nu la plecarea din țară, în ianuarie 1948, a luat averi. Atunci a plecat cu puține bunuri și cu o parte din suita regală pe care a solicitat-o. În noiembrie 1947, înainte de a pleca la Londra să asiste la căsătoria actualei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, Mihai a trimis în străinătate o garnitură întreagă de tren cu bunuri regale pe care și le-a pus la adăpost. Trenul a fost trimis cu aprobarea lui Petru Groza și, foarte probabil cu știrea sau la cererea sovieticilor, posibil a vicepreședintelui Comisiei Aliate de Control, gl. Susaikov, cel care-l reprezenta la București pe președintele respectivei comisii, mareșalul Malinovski. Când Mihai a părăsit țara, tot la cererea sovieticilor, guvernul României s-a angajat să-i plătească pe viață o rentă lunară de 10.000 de $. Era o sumă enormă pentru acele timpuri, referindu-ne la valoarea dolarului din 1947. Istoricii au clarificat de mult aceste probleme, iar faptul că regele și anturajul său au negat mereu aceste realități nu schimbă datele problemei, doar că regele continuă să țină intoxicată opinia publică.

M.A.M.: Cât timp a plătit România rentă regelui Mihai? A fost renta condiționată de ceva?

C.L.: În schimbul rentei, regele se angaja să nu se pună la dispoziția forțelor românești din emigrație care luptau împotriva regimului judeo-bolșevic din țară. Renta i-a fost retrasă de Nicolae Ceaușescu în 1985. Este mai mult ca sigur că cineva din partid sau din Securitate i-a făcut această propunere. Nu știm dacă i-a făcut-o cu bune sau cu rele intenții, în orice caz, l-a determinat pe fostul rege să se implice în acțiuni antiromânești, dintre care cea mai urâtă a fost acceptarea cel puțin verbală a Declarației de la Budapesta, din 16 iunie 1989, prin care, sub semnătură, o serie de intelectuali din România și din emigrație, evrei, unguri dar și etnici români, au susținut necesitatea promovării unui multiculturalism în Transilvania și autonomia teritorială a acestei provincii, ceea ce însemna desprinderea Transilvaniei de România. O delegație s-a dus la Versoix, regele a primit-o și se spune că ar fi și semnat-o. E greu de știut exact, cu atât mai mult cu cât originalul declarației, din câte știu eu, se află în posesia serviciilor secrete maghiare.

M.A.M.: Dar familia regală a vorbit mereu despre greutățile materiale pe care le-a îndurat în anii exilului și faptul că fostul rege Mihai a fost nevoit să lucreze pentru a se putea întreține…

C.L.: Povestea cu sărăcia regelui este o poveste frumoasă, bună de adunat admiratori din rândul oamenilor modești. Este adevărat că, vreme de mulți ani, regele Mihai s-a judecat cu tatăl său pentru averile scoase din țară atât de unul, cât și de celălalt. Avocații au profitat la maximum și cei doi foști regi au cheltuit foarte mult judecându-se între ei. De fapt, au pierdut amândoi. De asemenea, mai trebuie să luați în considerare faptul că fostul rege Mihai avea două hobby-uri: pilotajul și mecanica auto. El s-a angajat la o fabrică de mașini unde-și satisfăcea hobby-ul făcând mai nimic și pe un slariu foarte mare pentru acele timpuri. Fabrica a câștigat foarte mult în imaginea publică pentru faptul că-l avea ca angajat pe regele României. Era ceva inedit. Apoi, trăind la Versoix pe un domeniu mare, cu servitori și procese de dus, este probabil ca cei 10.000 de dolari pe care-i primea ca rentă din România să nu fi fost îndestulători. Elveția era și atunci una din țările cu traiul cel mai scump din întreaga Lume. Altfel, nimic de zis, atât Mihai, cât și Ana de Bourbon-Parma au fost oameni care nu făceau excese de nici un fel, având comportamente decente, demne și de ținută regală reală. Din acest punct de vedere, chiar au fost niște exemple bune și nu au făcut România de râs.

M.A.M.: Dar să revenim la faptele regelui din timpul războiului.

C.L.: Cel mai controversat act al regelui Mihai a fost, desigur, lovitura de stat de la 23 august, când regele Mihai l-a arestat pe Conducătorul Statului, Ion Antonescu. În acest caz, se interpretează mult politic, neglijându-se aspectele juridice, militare și istorice. Analizând pe criterii politice, se poate orice… Poți să spui că „X” ar trebui să-l elimine pe „Y”, sau, altcineva să afirme că ar trebui invers, „Y” ar trebui să-l elimine pe „X”, al treilea să formuleze o altă părere etc. Politic se poate face orice afirmație și fiecare forță implicată își formulează argumentele. În general, trădătorii își argumentează contrafactual gesturile și ne spun ce urmări îngrozitoare ar fi fost, dacă n-ar fi trădat ei. Așa face și regele Mihai, așa face și generalul Iulian Vlad, privitor la decembrie 1989 și alți trădători care ne spun că dacă nu ar fi trădat ei s-ar fi întâmplat mari nenorociri și că ei sunt salvatorii etc. etc.

M.A.M.: Am văzut că generalul Iulian Vlad este foarte supărat că l-ați făcut trădător.

C.L.: Eu nu l-am „făcut trădător”, eu l-am dovedit trădător, prin toate dovezile pe care le-am adus în cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, inclusiv prin documentele care au fost o vreme secrete, în care el recunoaște că a trădat. Dar asta este o altă discuție.

M.A.M.: Deci dumneavoastră îl considerați pe regele Mihai un trădător, cum l-a categorisit și președintele Traian Băsescu?

C.L.: Nu știu ce știe președintele Băsescu, deși, dacă vroia să știe multe, avea ce să citească. Cea mai valoroasă operă despre acele momente din istoria României este cea a savantului Gheorghe Buzatu, doar că este foarte vastă și nu știu dacă dl. Băsescu „le are cu cititul”, ca să mă exprim în stilul domniei sale. Cândva ne spunea că pe vapor nu citea, ci juca table, iar când cobora prin porturi nu fugea direct la bibliotecă, ci în alte locuri… Dacă mai sunt încă istorici și analiști care susțin că România trebuia să treacă de partea Uniunii Sovietice, în august 1944, acceptăm, deși ar trebui să acceptăm cu amendamente foarte importante. Dar regele Mihai a fost trădător cel puțin față de persoana mareșalului Ion Antonescu, cel care a salvat Casa Regală a României, refuzând să-l predea pe regele Carol al II-lea legionarilor. Aceștia doreau să-l judece pentru miile de legionari asasinați în mod barbar în întreaga țară din ordinul regelui. Totul s-ar fi fost încheiat prin această ieșire din istorie a regalității române, la judecata străzii. Armata îl asculta pe Antonescu. Când regele Carol al II-lea i-a cerut comandantului Garnizoanei București, generalul Coroamă, să reprime cu foc de armă revoluția legionară, acesta a refuzat categoric. Tinerii legionari din stradă nu se comportau violent, nu acționau împreună cu forțe armate sau servicii secrete străine, ci manifestau împotriva regelui și a cedării Ardealului fără luptă. Ei nu vroiau să folosească forța și respectau legea. Generalul Coroamă avea motive să refuze să execute un ordin ilegal. Primind toată puterea de Conducător al Statului prin Decret Regal al lui Carol al II-lea, Antonescu avea motive să nu-l accepte pe Mihai pe tron, pentru că regele nu a semnat un act de abdicare, ci un act prin care îl lăsa pe Mihai pe tron, fără clarificarea cadrului juridic. Antonescu i-a ocrotit viața lui Carol al II-lea, punându-i la dispoziție un tren blindat cu care a fugit din țară, cu ajutorul căruia a scăpat ca prin urechile acului de atentatul pregătit de legionari în gara Timișoara. Recunoștința din partea Casei Regale va veni prin arestarea lui Antonescu și predarea lui către inamicii judeo-bolșevici. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!

M.A.M.: Deci, oricum, regele l-a trădat pe Antonescu, dar România nu a trădat-o?

C.L.: A trădat și România și haideți să ne rezumăm doar la ce nu poate fi contrazis de nimeni. În 23 august 1944, după amiază, regele împreună cu puciștii de la Palatul Regal, i-au arestat pe Ion și Mihai Antonescu și i-au predat comuniștilor, cu care regele era înțeles, iar comuniștii români, prin grija lui Emil Bodnăraș, viitorul înalt demnitar, i-a predat sovieticilor. Oare ce act este acela în care îl arestezi pe conducătorul statului și-l predai inamicului cu care ești în război, „pe viață și pe moarte”? Oare ce ar trebui să facă un rege pentru ca opinia publică să înțeleagă că a trădat? Dar haideți să amintim cititorilor noștri încă un fapt grav de trădare prin minciună regală. În seara loviturii de stat, regele a dat citire la radio unui Comunicat către Țară. Adresându-se poporului și armatei, regele Mihai a afirmat explicit că el a încheiat armistițiul cu puterile Aliate (SUA, Marea Britanie, URSS). Nici vorbă! Armistițiul avea să se încheie abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În baza acestei minciuni regale, aprox. 180.000 de militari din armata României, aflați în luptă cu inamicul sovietic, au depus armele și au fost capturați de sovietici și internați în lagăre infernale. Unii soldați au fost uciși. Pe aceștia, pe toți, ar trebui să-i aibă pe conștiință regele Mihai. Acesta, oare, nu este tot un act de trădare? Când ești în fruntea statului, în situații dramatice pentru țară, fiecare minciună, aparent nevinovată, poate să producă dezastre naționale. Atunci, în noapte, Mihai a săvârșit minciuna, cu urmările pe care le-am arătat și au mai fost și alte urmări, de mai mici dimensiuni.

M.A.M.: Dar de ce nu încheiase regele Mihai armistițiul?

C.L.: Acel armistițiu s-a negociat cu Aliații timp de luni și luni de zile. Anul acesta am publicat cartea Eforturi politico-diplomatice românești de ieșire din al doilea război mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A. Cartea abordează multe aspecte importante ale acelor evenimente dramatice. Cititorii interesați o găsesc deocamdată doar în librăriile lanțului național „Diverta”. Sunt vreo 30 de librării în toată țara, inclusiv două la Sibiu și vreo șase în București. Cred că se poate procura și pe internet. În discuția noastră mă rezum să spun pe scurt că, în dimineața de 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a primit mesaj de la sovietici că acceptă propunerea lui de armistițiu, care oferea României condiții mult mai bune, decât capitularea necondiționată pe care Aliații au oferit-o reprezentanților opoziției române, dirijată din umbră de Iuliu Maniu. Antoneștii au cerut audiență la rege pentru a-l anunța că vor încheia armistițiul cu sovieticii și România va ieși din război, păstrând un teritoriu pe care sovieticii se angajau să nu-l ocupe cu armatele. Constanța, Galați, Brăila, București, Ploiești, Brașov și alte teritorii din centrul țării urmau să rămână sub controlul exclusiv al armatei române. Sovieticii urmau să acționeze militar împotriva inamicului german prin sudul și prin nordul acestui teritoriu care rămânea sub controlul guvernului și armatei României. Regele și complotiștii din jurul său nu au vrut ca armistițiul să fie încheiat de Antonescu și l-au arestat. Predând România sovieticilor, regele a devenit important și și-a menținut tronul și averile, iar complicii săi au ajuns în fruntea statului… Generalul Sănătescu, cel învinuit de a fi trădat în favoarea sovieticilor la Cotul Donului, a devenit prim-ministru, trădătorul Grigore Niculescu-Buzești a devenit ministru de Externe etc. etc. Dar, nu i-a ajutat Dumnezeu să fie fericiți cu trădarea lor, pentru că în spatele tancurilor sovietice veneu judeo-bolșevicii care aveau să preia puterea în România și „să-i curețe” de la conducere pe oamenii care au trădat la 23 august 1944 și să se așeze pe scaunele lor…

M.A.M.: Dar de ce au oferit sovieticii condiții mai bune de armistițiu mareșalului Antonescu decât negociatorilor regelui și lui Iuliu Maniu?

C.L.: Răspunsul la întrebarea dumneavoastră, domnule director Marinescu, l-a dat președintele Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S., Viaceslav Molotov, care, în septembrie 1944, la Moscova, în cursul discuțiilor cu delegația României pentru încheierea armistițiului, a fost întrebat de Lucrețiu Pătrășcanu cum se face că Uniunea Sovietică oferă României, devenită aliată a URSS, condiții mai grele de armistițiu decât i-a oferit mareșalului Ion Antonescu. Viaceslav Molotov a răspuns: „Mareșalul Antonescu reprezenta poporul român, voi nu reprezentați pe nimeni!”

M.A.M.: Spunând un creștinesc „Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească pe principesa Ana de Bourbon-Parma”, vă mulțumesc domnule profesor și vă mai aștept.

                                                                   A consemnat Marius Albin Marinescu

SURSA: http://www.justitiarul.ro

Posted in DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu