SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Dezastrul şi instabilitatea politică din RM – consecinţe al regimului parlamentar de guvernământ

Problema regimului de guvernământ pentru RM a fost şi rămâne actuală chiar de la declararea Independenţei şi până în prezent, statul trecând periodic de la o formă de guvernământ la alta. Cu atât mai mult ea este actuală la moment când după alegerile prezidenţiale din 15.11.2020 şi victoria decisivă a Maiei Sandu, parlamentul corupt şi mafiot a RM a devenit o frână în dezvoltarea ţării şi a democraţiei.

Pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine problema, să ne oprim foarte succint la formele de guvernământ. Toate ghidurile juridice precizează că într-o ţară democratică (republică) se atestează trei forme de guvernământ: parlamentară, prezidenţială şi semi-prezidenţială. Republica parlamentară are la bază colaborarea puterilor. Preşedintele este ales de către parlament şi are funcţii limitate, mai mult protocolare (de apărare şi securitate, numirea judecătorilor), nu are dreptul de a participa la şedinţele de guvern, poate dizolva parlamentul în condiţii extrem de restrictive. Întreaga putere executivă aparţine guvernului, în frunte cu prim-ministrul, iar puterea legislativă – parlamentului. Guvernul este responsabil în faţa parlamentului care se bazează pe o majoritate parlamentară şi poate să-l demită printr-o moţiune de cenzură. Republica prezidenţială are la bază separarea strictă a puterilor. Preşedintele este ales prin sufragiu universal şi este, şi şef al guvernului, şi exercită întreaga putere executivă. Puterea legislativă e îndeplinită de parlament, iar echilibrul puterii executive şi legislative rezultă din independenţa lor reciprocă şi în acelaşi timp, printr-un mecanism complex de colaborare care reduce aproape la zero conflictele şi crizele politice. În republica semi-prezidenţială, preşedintele este, de asememea, ales prin vot universal şi care dispune nu doar de autoritatea de şef de stat, ci şi de puteri importante executive pe care le împarte cu premierul. Puterea legislativă aparţine parlamentului, iar guvernul este responsabil în faţa lui şi care poate fi demis de el. Fiind ales de popor, preşedintele are dreptul să conducă şedinţele guvernului, poate controla activitatea parlamentului, are dreptul să-l dizolve şi să anunţe noi alegeri. Desigur, în toate regimurile, regulile de joc diferă una de alta şi depind de tradiţiile istorice, nivelul de democraţie şi cultură politică.

Iar acum să ne întoarcem la subiect – evoluţia sistemului politic din RM. În perioada anilor 1991-1994, unii specialişti în materie susţin că am avut un regim aproape de cel prezidenţial. Probabil că a fost mai mult o perioadă de tranziţie în care atât preşedinţia cât şi parlamentul, şi guvernul au activat într-o colaborare cu supremaţia instutiţiei prezidenţiale, în frunte cu preşedintele M. Snegur.

În 1994 a fost adoptată Constutuţia RM care a stabilit un regim semi-prezidenţial asemănător cu al vecinilor noştri (România şi Ucraina). Preşedintele era ales de întreg poporul şi împărţea puterea executivă cu prim-ministrul, el era acela care prezida şedinţele guvernului, având atribuţii extinse în domeniul politicii externe, apărării şi securităţii. Puterea legislativă o exercita parlamentul care prin majoritatea parlamentară desemna guvernul şi respectiv, acesta era responsabil în faţa legislativului. Regimul semi-prezidenţial instaurat era unul democratic şi constituia un echilibru şi o variantă de compromis între preşedinte, parlament şi guvern, atât în timpul preşedintelui M. Snegur, cât şi P. Lucinschi, nu însă şi fără conflicte între preşedinţie şi legislativ, obiectul fiind controlul asupra puterii executive.

La 05.07.2000, ADR (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme) care avea 61 de deputaţi şi PCRM, în opziţie cu 40 de deputaţi cu o majoritate covârşitoare (mai mult de 2/3) de voturi a deputaţilor democraţi şi comunişti au adoptat o reformă constituţională care prevedea abandonarea formei de guvernământ semi-prezidenţială cu alegerea şefului statului de popor şi înlocuirea ei cu forma de guvernământ parlamentară şi alegerea preşedintelui de către parlament, prin care a limitat prerogativele preşedintelui şi a poziţiei sale în sistemul politic moldovenesc, diminuând legitimaţia acestuia şi lipsit de dreptul de a prezida şedinţele guvernului. Preşedintele parlamentului de atunci – D. Diacov, liderii parlamentari – Iu. Roşca, V. Voronin ş.a. calificau această reformă ca o „democratizare a sistemului politic”.

Marea majoritate a intelectualilor au primit cu răceală această schimbare „fabricată” fără nicio consulaţie cu societatea civică. Ţin minte că atunci, cu aproape 21 de ani în urmă, subsemnatul a scris un articol pe această temă ca să atragă atenţia opiniei publice în redacţia ziarului „Flux” – organul PPCD, în care a atras atenţia la următoarele: „1. Nu s-a ţinut cont că regimul parlamentar la baza căruia este colaborarea puterilor poate fi implimentat într-o democraţie avansată cu o înaltă cultură politică, aşa cum sunt ţările UE. Moldova care a trecut prin genocid şi dictatură comunistă, cu o mulţime de partide şi partiduţe, aflându-se într-o perioadă de tranziţie, nu este pregătită pentru un astfel de regim. Prin această reformă, RM este unica ţară din spaţiul CSI cu această formă de guvernământ propusă. În restul ţărilor din CSI, sistemul politic este prezidenţial sau semi-prezidenţial. 2. Poporul a fost lipsit de dreptul de a-şi alege preşedintele. Pentru cetăţenii care au participat anterior la ambele scrutine prezidenţiale din 1991 şi 1996, aceasta a fost un act antidemocratic. 3. Politicienii au uitat de separatismul avansat din Estul şi Sudul ţării, unde aşa-numitul „preşedinte” al Transnistriei şi başcanul Găgăuziei sunt aleşi direct de cetăţeni cu împuterniciri extinse, ceea ce necesită centralizarea puterii de la Chişinău cu un preşedinte puternic. 4. Un compartiment diabolic al acestei reforme este nu numai amputarea puterii prezidenţiale, ci şi plafonul numeric pentru a alege preşedintele. Deputaţii au decis ca şeful statului să fie ales cu 3/5 (61 din voturi în trei tururi). Dacă şi după turul trei preşedintele nu este ales, se organizează alegeri anticipate, ceea ce este o mare eroare. Deputaţii, probabil nu s-au interesat cum este ales şeful statului în alte state cu regim parlamentar. De exemplu, în Italia, deputaţii din parlamentul bicameral, împreună cu reprezentanţi ai puterii locale se adună la o şedinţă comună. Şeful statului este ales cu 2/3 din voturi în trei reprize, începînd de la a patra rundă de vot va fi necesară majoritatea simplă pentru desemnarea preşedintelui ţării. În Germania, şeful statului este ales în trei runde. În primele două este nevoie de votul majorităţii simple. Dacă nu se reuşeşte se organizează turul trei. Candidatul cu cele mai multe voturi este declarat câştigător. Şi atunci apare întrebarea: cine şi pentru ce a stabilit acest plafon de 3/5? De ce preşedintele parlamentului care îndeplineşte întreaga funcţie legislativă este ales cu majoritatea simplă, premierul care realizează funcţia executivă – la fel, iar şeful statului cu funcţii limitate – cu 3/5, iar în caz de nereuşită se realizează alegeri anticipate, ceea ce înseamnă cheltuieli enorme nejustificate, divizarea societăţii şi instabilitate. Se face impresia că anumite cercuri politice autohtone legate cu clanurile mafiotice au fost cointeresate nu numai în slabirea atribuţiilor preşedintelui ţării, dar şi nealegerea lui de către parlament cu provocarea artificială a crizelor politice de proporţii.” Cu părere de rău, articolul nu a fost publicat. În ultimul moment, redacţia „Flux”, la indicaţia lui Iu. Roşca, l-a suspendat, motivând că materialul nu este „actual”.

Astăzi, făcând o analiză retrospectivă putem conchide că această reformă constituţională a fost începutul mai multor situaţii care degradau în tensiuni şi crize politice interminabile până în prezent:

  1. Chiar de la început, deputaţii autori ai acestei reforme, în decembrie 2000, nu au putut alege preşedintele cu 3/5 din voturi. Preşedintele în exerciţiu de atunci – P. Lucinschi a dizolvat parlamentul provocând alegeri anticipate.
  2. Fiind dezamăgiţi de găinăriile politice ale „democraţilor” din parlament, la alegerile anticipate din 25.02.2001, comuniştii au câştigat 71 de mandate. A fost un vot de protest al cetăţenilor, iar preşedinte a devenit – V. Voronin. În 2005, la alegerile parlamentare, PCRM câştigă 56 de madate şi Voronin este reales în funcţia de preşedinte cu voturile PPCD-ului (11 deputaţi). După spusele lui Roşca, s-a votat pentru Voronin din „interes naţional”. Astfel, timp de 8 ani, V. Voronin fiind şi preşedinte al PCRM-ului a concentart în mâinile sale întreaga putere legislativă şi executivă, a instaurat o dictatură comunistă şi a condus RM ca un sultan.
  3. În aprilie 2009, PCRM falsificând alegerile câştigă 60 de mandate. Pentru a deveni preşedinte, dnei Zinaida Grecianîi nu i-a ajuns un vot (n-au putut să-l cumpere). Pe 28.07.2009 (după 3,5 luni) se organizează alegeri anticipate la care partidele proeuropene câştigă cu 53 de mandate, PCRM obţine 48 şi devine partid de opoziţie. Nici de această dată, din cauza acelor 3/5, şeful statului nu este ales.
  4. Pentru a ieşi din impas se vehiculează ideea reformei constituţionale prin referendum şi revenirea la republica semi-prezidenţială cu alegerea şefului statului prin vot universal. PCRM a chemat boicotarea referendumului. Pe 05.09.2010 a avut loc referendumul constituţional la care a fost pusă o singură întrebare: Sunteţi pentru alegerea preşedintelui RM de întreg poporul? Pentru au votat 87,83%, însă rezultatele nu au fost validate de CC din cauza prezenţei reduse la vot – 30,29%.
  5. După eşuarea referendumului, peste 1,5 luni, pe 28.11.2010, din nou se organizează alegeri parlamentare anticipate. Rezulatele sunt: AIE (Alianţa pentru Integrarea Europeană) – 59 mandate, PCRM – 42 mandate. Şeful statului din nou nu este ales.
  6. Abia în martie 2012, după trei ani de la alegerile ordinare din 2009 se organizează un târg şi cu voturile fugarilor din PCRM (Dodon, Grecianîi, Abramciuc) care conform lui Voronin şi altora, au primit de la Plahotniuc 3 milioane euro, ca preşedinte a fost ales N. Timofti.
  7. Anume în această perioadă (2009-2014), din cauza instabilităţii şi incertitudinii politice au profitat clanurile mafiote: laudromatul rusesc, privatizarea ilicită a aeroportului, furtul miliardului şi alte jafuri de proporţii care au dus la sărăcirea totală a oamenilor şi exodul masiv al populaţiei.
  8. În 2015, din cauza traseiştilor din parlament (deputaţii din PCRM şi PLDM), PDM obţine controlul asupra legislativului şi se instaurează un regim oligarhic în frunte cu preşedintele PDM-ului – V. Plahotniuc care nu deţinea nicio funcţie în stat. Astfel RM, din republică parlamentară s-a transformat într-o republică cu regim oligarhic (parlamentul fiind complice) până la fuga lui Plahotniuc din iunie 2019. Putea să se întâmple aşa ceva într-un regim semi-prezidenţial cu un preşedinte cu funcţii lărgite? Cu certitudine că NU.
  9. În martie 2016, CC a decis o ajustare a sistemului politic prin revenirea la alegerea şefului statului de către popor, dar nu şi la lărgirea atribuţiilor lui. De ce? Intuiesc că nu a permis Plahotniuc, el nu şi-a dorit un preşedinte puternic care l-ar fi pus la punct. Şi aceasta se confirma prin faptul că ori de câte ori Dodon îndrăznea să se opună coordonatorului, el era suspendat temporar, iar documentele erau semnate de finul Candu care era preşedintele parlamentului – practici inadmisibile în politica internaţională.
  10. Pe 15.11.2020, în turul doi al alegerilor prezidenţiale, Maia Sandu a obţinut o victorie decisivă – aproximativ un milion de voturi. Programul ei electoral a fost de o puternică factură executivă: stârpirea corupţiei, locuri de muncă, salarii şi pensii mai mari, aducerea investiţiilor etc. Pentru a-şi îndeplini promisiunile, ea are nevoie de o majoritate parlamentară şi un nou guvern care pot fi înfăptuite prin dizolvarea parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate. Însă majoritatea deputaţilor (PSRM, Şor, Pentru Moldova) corupţi şi traseişti (au schimbat câte vreo 2-3 partide) nu vor alegeri anticipate şi cu orice preţ vor să-şi menţină fotoliile. Marea problemă este că Maia Sandu ajungând preşedinte pe un puternic val de susţinere populară, având o legitimitate democratică, constatăm că ea are puţine mijloace constituţionale pentru a-şi pune în practică programul ei electoral din campania prezidenţială, deoarece atât guvernul, cât şi parlamentul actual se opun iniţiativei preşedintei alese. Ne-am pomenit în prezenţa unui conflict acut între legitimitatea democratică imensă a preşedintelui şi prerogativele constituţionale limitate, iar pe de altă parte legitimitatea dubioasă a parlamentului ales după regulile lui Plahotniuc cu prerogative constutuţionale substanţiale. Această stare nedreaptă se referă şi la raportul cu prim-ministrul care având o legitimitate indirectă deţine toată puterea executivă. Anume acest conflict, această discordie reprezintă „nodul gordian” al sistemului politic moldovenesc  de parlamentarism vicios. Este ignorat acel milion de voturi, golindu-se funcţia prezidenţială. Apare un dezechilibru între numărul de voturi cu care a fost aleasă şi ceea ce i se permite să facă dnei preşedinte, lucru care contravine esenţei unei democraţii.

În acest context aş vrea să reamintesc că în martie 2016, CC a decis revenirea la regimul semi-prezidenţial care prevede alegerea preşedintelui prin sufragiu universal direct. De fapt, decizia a marcat recunoaşterea legitimităţii şefului de stat şi egalarea acestuia cu legitimitatea parlamentului. Pe de altă parte, şefului statului nu i-au fost restituite atribuţiile pe care le deţinea până în anul 2000, când acesta avea aceeaşi poziţie cu autoritatea legiuitoare, având prerogative largi: dreptul de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru fără consultarea fracţiunilor parlamentare, dreptul de a dizolva parlamentul în caz de necesitate, dreptul de a iniţia revuzuirea Constituţiei, dreptul de a lua parte la şedinţele guvernului, de a prezida şedinţele guvernului la care participă, de a consulta guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită, dreptul de a înainta doi judecători la CC şi alte prerogative. De ce nu i-au fost restituite atrubuţiile executive? Probabil că nu a vrut Plahotniuc. Acum cine nu vrea? Dodon?

Din cele mai sus menţionate, reiese că forma de guvernare cu supremaţie parlamentară nu se justifică în niciun caz în RM. Majoritatea parlamentară, Dodon-Şor formată în grabă având gustul puterii, sfidează în mod cinic şi ticălos năzuinţele oamenilor de a declanşa anticipatele şi a face schimbarea. La moment, parlamentul din organ „puterea poporului pentru popor” s-a transformat în „puterea poporului în detrimentul poporului” numai ca să se menţină la putere. Experienţa amară a parlamentarismului de 20 de ani ar trebui să ne impună întoarcerea la sistemul semi-prezidenţial care, de fapt, cum am remarcat mai sus s-a şi început prin alegerea Maiei Sandu prin vot universal, adăugându-i-se pe viitor prerogativele executive reale. Aceasta ar echilibra triunghiul celor trei puteri – preşedinte, parlament, guvern şi ar preveni instabilitatea politică – condiţii absolut necesare pentru dezvoltarea democraţiei şi prosperarea ţării.

Ion Ciutac, doctor habilitat în științe medicale, profesor universitar

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O zi tristă a culturii naționale

O zi tristă a culturii naționale

Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii. Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.

Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare! Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție. De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.

Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii. Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire. Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi. Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.

În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”. Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire. Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.

Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat. Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”. George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București.

Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.

Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei. Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor. În consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.

Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa. Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali. Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național. Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie.

De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul. La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.

În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor. Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.

În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Pentru Iorga, România era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite. România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre viitor.

În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).

Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu. Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

Ioan-Aurel Pop

SURSA: https://www.facebook.com/ioanaurel.pop/posts/3668821346573341

Imagine: revista Art-emis.ro

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

AM PIERDUT UN MARE PATRIOT: Marius Albin Marinescu

Azi au avut loc funeraliile unui mare român: Marius-Albin Marinescu, o stea de primă mărime a presei de investigație românești. S-a dus în rîndul Drepților din Cer în amiaza zilei de 15 decembrie a.c., după o lungă și grea suferință. A luptat pînă în ultima clipă, știind că viața lui contează pentru România. Avea o constituție fizică obișnuită spre fragilă, dar avea o voință de fier, nervi de oțel și o mare putere de muncă și de discernămînt. A depistat corupții și i-a demascat, de aceea a devenit un magnet care atrăgea informațiile furnizate de patrioții „însetați după dreptate – dreptate, adică Justiție, nu Ju$tiți€!. Sine Justitia, nulla libertas! „Fără dreptate nu există libertate!“ De aceea, inspirat, și-a denumit revista „Justițiarul”.

„Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura“ (Luca5, 6). Acum vreo doi ani, reîncepuse virulent – îndeosebi la Antena3 – campania contra președintelui Klaus Werner Iohannis, demascîndu-i-se abuzurile și ilegalitățile din activitatea sa de primar la Sibiu, consemnate în vreo 15 dosare penale, între timp mușamalizate toate[1]. Atunci s-a dezvăluit că Marius-Albin Marinescu este cel care-l vîna, de 20 de ani, pe maleficul primar de Sibiu, scos din pălărie de oculta europeană cu ajutorul demagogului Crin Antonescu-Vorbete[2] – cu scopul de a-l face prim-ministru „tehnocrat“ fiindcă era un cleptocrat și, deci, era priceput în mînării -, și pus președinte al României. Într-o convorbire telefonică avută, atunci, Marius-Albin mi-a spus optimist că speră ca, pînă la urmă, tot el să fie cel care l-a detronat pe Klaus Werner Iohannis. Din păcate, n-a mai apucat să vadă ziua aceea; s-a dus la Ceruri. Dumnezeu să-l odihnească și, poate, îi va inspira pe tot mai mulți să îi urmeze exemplul înflăcăratului Marius-Albin.  

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, ca a lor este Împărăția Cerurilor“ (Luca, 5, 10). Firește că atitudinea lui intransigentă contra corupților – pe care, pe unii, i-a băgat la pușcărie – i-a adus o mulțime de procese de calomnie. Dar le-a cîștigat pe toate – cu excepția, cum am spus, celor ale lui Klaus Iohannis. E notorie, deja, cîrdășia dintre unii magistrați locali, precum faimosul procuror pervers Augustin Lazăr[3], care i-a îngropat dosarele penale, și judecătoarea Maria Morar, care l-a transformat pe Klaus Werner Iohannis din președinte al Federației Democrate a Germanilor din România (F.D.G.R.) în moștenitorul patrimoniului Grupului Etnic German (G.E.G.)[4] – care fusese Coloana a V-a a Germaniei hitleriste în România și care fusese interzis ca organizație fascistă prin decret regal, în baza Tratatului de Pace cu Aliații.

Marius-Albin Marinescu devenise, astfel, „inamicul statului” – „drumeț în calea lupilor”, cum fusese și Nicolae Iorga -, fiindcă, ne amintim, istoricul Dinu Giurescu declarase în Parlament că statul român nu-i mai apără pe români, ci pe străini[5]! Această agresiune antiromânească a statului a ajuns pînă acolo încît un legat-la-limbă ca Sorin Mihai Grindeanu, ca șef al A.N.C.O.M., a interzis revista electronică „Justițiarul”, alături de alte reviste naționaliste, apărătoare ale valorilor naționale românești! Și, culmea absurdului, Sorin Mihai Grindeanu – care deține recordul mondial ca fiind singurul premier din lume ce fusese demis din funcția de premier de propriul partid, care interzisese, la ordinul lui Klaus Iohannis, revista „Justițiarul” -, este acum „în cărți“ și ne dă lecții bîblbîite la televizor. Acest individ, printre mulți alții, este un tipic „reprezentant al statului contra cetățeanului”! Cînd vom scăpa de ei?! Și cum?

Am început să public în „Justițiarul” din primăvara anului 2002, după trecerea mea în rezervă. Am fost împreună, la Pojorâta, la aniversarea unui deceniu de la apariția ziarului româno-american „Curentul internațional”. Pe drum, în mașina lui, m-a întrebat cum de ajunsesem să îi cunosc ziarul, la care, între timp, devenisem redactor-șef. Și i-am dezvăluit „misterul”: în S.R.I. există o diviziune de analiză a presei, care, acum, a devenit Centrul de cercetare și analiză a presei. Acolo se elaborează un „Buletin de știri” din presa internă și internațională, trimis principalelor instituții de stat, precum și celorlalte diviziuni ale S.R.I. Acolo găsisem și extrase din revista „Justițiarul” și, firește, adresa electronică. În decursul acelui an, 2002, din primăvara pînă-n toamnă, în ediția națională „Justițiarului”, am publicat în serial studiul „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic“, republicat, ulterior, pe alte site-uri. Despre acest studiu al meu s-a împiedicat, între timp, un oponent, Mihai Cotea Mihai (vedeți?! Un nume neaoș românesc!), care, în stilul autentic jidănesc, dă citate trunchiate ca să își argumenteze alegațiile cam agramate[6].

Problema de fond a cazului curajosului ziarist Marius-Albin Marinescu este că denumirea revistei „Justițiarul” trimite la dimensiunea ideatică, noetică. Ceea ce revine la a cita teza a XI-a despre Feuerbach a lui Marx, „Filozofii de pînă acum nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri. Important, însă, este de a o schimba!“ Am propus o astfel de soluție de schimbare[7]. Adică, de la varianta onirică și ziaristică ilustrată de imbatabilul Marius-Albin Marinescu și de revista lui, „Justițiarul”, la ipostaza din filmul american „The Punisher”[8]! Care, pe românește, s-ar traduce, mai corect, „Pedepsitorul”! Pentru că face justiție și pedepsește singur, împotriva legilor statului, personificate de către foștii colegi ai lui, polițiști, care stau ca „boul pe coadă!“ De aceea ziceam să ne americanizăm. Nu avem arme? Cumpărăm de la țigani. Dar mai avem cuțite, ciomege, țepușe să-i tragem în țeapă, funii, săpun etc. Ne mai trebuie voință! „Voință și reprezentare!”, cum spunea Schopenhauer. Ar mai fi o speranță pașnică, deoarece a intrat în Parlament A.U.R. Să vedem dacă se va ține de cuvînt.

Vasile Zărnescu

Marius-Albin Marinescu s-a ridicat la Ceruri, dar trebuie să-i preluăm moștenirea și poate că se ivește alt ziarist care să îi urmeze exemplul.––––––––––-[1] Marius Albin MARINESCU, «Dosarele penale ale primarului Klaus Iohannis, zis Johannis: „uitate” sau „rătăcite”, în așteptarea prescrierii», JUSTIȚIARUL, 21 iunie 2009, pe http://sibiu.justitiarul.ro/dosarele-penale-ale-primarului-klaus-iohannis-zis-johannis-uitate-sau-ratacite-in-asteptarea-prescrierii/; vezi și : https://www.justitiarul.ro/de-ce-antena-3-nu-a-dezbatut-niciodata-cazul-fdgr-succesor-al-organizatiei-naziste-grupul-etnic-german/[2] Cf. Vasile I. Zărnescu, „Crin Antonescu-Vorbete: omul cu ochi de peşte mort-de-trei-zile“, JUSTIȚIARUL, 23 octombrie 2009, pe https://www.justitiarul.ro/crin-antonescu-vorbete-omul-cu-ochi-de-pete-mort-de-trei-zile/[3] Cf. de ex., aici: https://www.justitiarul.ro/scrisoare-deschisa-catre-ministrul-justitiei-redactorul-sef-al-revistei-justitiarul-solicita-revocarea-si-demiterea-sefilor-parchetului-general-augustin-lazar-si-a-adjunctului-sau/[4] Marius Albin Marinescu, „Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial“, în JUSTIŢIARUL, 12 iulie 2010, pe http://www.justitiarul.ro/forumul-democrat-al-germanilor-din-romania-fdgr-condus-de-klaus-iohannis-se-declar-oficial-continuatorul-partidului-nazist-din-al-doilea-rzboi-mondial/[5] Cf. https://www.justitiarul.ro/mai-apartine-romania-romanilor/ ; vezi și: https://www.trezirealarealitate.ro/2017/10/colonel-rtg-vasile-zarnescu-institutiile-statului-contra-romanilor/[6] Cf. Mihai Cotea Mihai, „Holocaustul și antisemitismul din oglinda bâlciului“, pe: https://coltulcultural.wordpress.com/2013/01/27/holocaustul-si-antisemitismul-din-oglinda-balciului/comment-page-1/#comment-1851[7] Vasile I. Zărnescu, „Să ne americanizăm!“, JUSTIȚIARUL, 1 octombrie 2018, https://www.justitiarul.ro/sa-ne-americanizam/. Propunerea mea s-a bucurat de succes – vezi și: https://www.gandaculdecolorado.com/sa-ne-americanizam/ ; https://www.incorectpolitic.com/sa-ne-americanizam/ ; https://ioncoja.ro/singura-solutie-americanizarea/ [8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/The_Punisher_(2004_film

SURSA: https://www.art-emis.ro/jurnalistica/a-cazut-o-stea

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

VERSURI NOI SEMNATE DE MARIA BOTNARU: TU, iartă-mă!

Tu, iartă-mă!

Tu, iartă-mă, că vin ca o văpaie
prin gândul tău, seninul să umbresc
și liniștea orânduită-n suflet și-n odaie,
cu-a mea tăcere des o-nzăpezesc.

Tu, iartă-mă, că-ți tulbur delta resemnării,
când pui ofranda sufletului pe cântar,
tu lasă-mi zâmbetul în palmele uitării
și-aruncă amintirile ca foi de calendar.

Tu, iartă-mă, că scriu cu ploaia pe fereastră,
uitarea, ca pedeapsă, s-o implor,
căci, până azi, o așteptare-albastră
se zbate-n ochiul năclăit de dor.

Fug toamnele, de muguri pustiind
suflarea, ce prin tine-a renăscut,
de ce m-am dus ca frunza lăcrimând,
de ce nu m-ai oprit c-o mare de sărut?

Tu, iartă-mă, că nu pot să te uit
și cu tumultul dorului mă cert,
tu iartă-mă, c-atâtea toamne am pierdut,
tu iartă-mă, eu nu pot să mă iert…

De azi respir lumina caldă, de trecut
și liniștea-ți cu gândul pârjolesc,
tu iartă-mă, iar toamna mi-a cerut,
în ruga de iertare poemul s-nvelesc…

27 octombrie 2020 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet

SURSA: https://tighinaromaneasca.wordpress.com/2020/11/08/versuri-noi-tu-iarta-ma/#respond

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Să votăm pentru un preşedinte bun!

Pe 1 noiembrie 2020 a avut loc primul tur al alegerilor prezidenţiale în care candidatul proeuropean – Maia Sandu a ieşit învingătoare, clasându-se pe primul loc, iar I. Dodon care se credea favorit, ocupând locul doi. Turul I a trecut şi a devenit istorie însă ne aşteaptă al doilea tur – cel mai important, unde forţele cu adevărat democratice sunt obligate atât moral, cât şi în faţa istoriei să obţină victoria. Aş vrea să trec în revistă unele concluzii:

  • Deşi Dodon a folosit în campania electorală sursele aparatului administrativ, ajutorul material şi propogandistic al Rusiei, Maia Sandu a câştigat cu 36,16% din voturi, faţă de Dodon cu 32,61%, cu o diferenţă de circa 4%. Nu i-au ajutat lui Dodon nici spionii ruşi (specialişti în domeniul conspiraţiei şi dezinformării, capabili să inducă neîncredere faţă de adevăr, haos şi confuzie în societate) trimişi de Moscova în  staff-ul său electoral.
  • Majoratitatea oamenilor s-au convins că I. Dodon în cei 4 ani de preşedinţie nu a făcut absolut nimic! A fost o pierdere de timp şi un pas înapoi pentru RM. Folosind jargoanele „de-atâta” ş.a., el scuipă în oameni şi în bunul-simţ. După părerea oamenilor şi a unor politicieni, el este un nimeni şi se numeşte nicicum.
  • Diaspora, mai ales cei din Vest, merită toată lauda şi admiraţia noastră. Ea a votat masiv, peste 150 de mii de voturi: Maia Sandu – 70%, Igor Dodon – 3,6%. Deşi ei trăiesc în alte dimensiuni, oamenii din diasporă  nu mai pot suporta minciuni şi falsuri, sărăcia şi umilinţa părinţilor, apropiaţilor lor de la baştină. Dodon, fiind supărat pe diasporă că nu l-a votat pe el, a blamat-o, afirmând că este străină. Nu este adevărat! Străină nu este diaspora, ci Dodon.
  • Este îmbucurător faptul ca ex-candidaţii electorali proeuropeni şi unionişti: A. Năstase, T. Deliu, O. Ţîcu şi D. Chirtoacă au decis să sprijine candidatura Maiei Sandu în turul doi pentru a face pasul decisiv şi a-l debarca pe Dodon de la putere.

Mai departe vreau să vă comunic nişte concluzii care-mi provoacă griji şi dubii:

  • În primul rând, absentismul alegătorilor. Au votat numai 49% din alegătorii înscrişi pe listele de vot care nu poate fi justificată prin nimic (chiar dacă trăim în pandemie). Este greu de înţeles pasivitatea moldovenilor din ţară. Din ce cauză electoratul de stânga şi mai ales minorităţile etnice participă activ la alegeri şi ne hotărăsc soarta, iar noi preferăm să stăm acasă şi apoi plângem în pumni timp de 4 ani? Ce se întâmplă cu tineretul nostru care participă la alegeri în proporţir de 7-8%? Cum se întâmplă că beţivanii, narcomanii, trândavii şi alţi răi ai societăţii fiind remuneraţi de socialişti cu pomeni electorale ca să-i voteze, iar oamenii care s-ar părea că sunt cu scaunul la cap rămân nepăsători acasă. Nu putem să neglijăm poziţia liderului comunist V. Voronin care îi cheamă pe oameni să boicoteze alegerile, deoarece ele ar fi neconstituţionale. Voronin ştie foarte bine că alegătorii de stânga sunt mai disciplinaţi şi ies la vot, pe când cei de dreapta se tem de ploaie. Prin asta, Voronin care se preface că-l critică pe Dodon, îl ajută să câştige alegerile. În acest an diaspora ne-a dat tuturor o lecţie de responsabilitate civică, parcurgând distanţe de sute de km şi aşteptând ore întregi la secţiile de votare.
  • Electoratul de dreapta (PAS, PPDA, PLDM, PUN, MPU), în primul tur a acumulat puţin mai mult de 44% de voturi. Partidele de stânga (PSRM, Partidul Nostru al lui Renato Usatîi şi Partidul „Şor”) au acumulat 56% din voturi. Deci drepta este în minoritate, iar noi avem nevoie de 50%+1. Dacă după alegerile prezidenţiale vor avea loc alegerile parlamentare anticipate, atunci, în forul legislativ ar accede numai un partid de dreapta – PAS, celelate partide nu ar trege pragul electoral de 5%, în schimb vor trece toate cele 3 partide de stânga (PSRM, PN, P „Şor”) care vor forma o majoritate parlamentară şi un guvern al lor. Situaţia ar fi şi mai gravă în cazul în care Dodon câştigă alegerile. Constat aceste lucruri, deoarece „rânza moldovenească” şi „cocoşismul politic” al dreptei persistă de decenii în politica noastră. Ce ar fi fost dacă partidele proeuropene şi unioniste mergeau cu un candidat comun la alegerile prezidenţiale? La eventualele alegeri parlamentare anticipate, dreapta trebuie să meargă într-un bloc electoral comun.
  • O problemă aparte este susţinerea Maiei Sandu în turul doi de către Partidul Nostru, declarată de liderul R. Usatîi. Eu nu prea cred în acest personaj contraversat, deoarece el este omul Rusiei şi a fost paraşutat în RM cu misiuni speciale. Afirmaţiile lui cum că el este urmărit şi ameninţat cu 15 ani de puşcărie etc. dacă nu îl susţine pe Dodon sunt puţin credibile şi pot fi o capcană. Da, pentru el au votat 16,9% din alegători, el se vrea în Parlament cu o fracţiune a sa însă acest electorat este de stânga. În primul tur, oamenii l-au votat pe Usatîi fiind dezamăgiţi de Dodon însă în turul doi pe listă sunt doar doi candidaţi: Maia Sandu şi Igor Dodon, iar ei îl vor vota pe ultimul (cel puţin majoritatea din ei). Rusia cu potenţialul ei propogandistic şi alte pârghii de influenţă va face tot posibilul ca să fie votat Dodon. Chiar dacă am crede că R. Usatîi este sincer, nu se poate conta cu siguranţă pe electoratul lui. Deci şansa de rezervă şi reală a victoriei Maiei Sandu este mobilizarea la maxim a electoratului intern şi cel extern. Să sperăm că de data asta, fiind cu toţii sătui până-n gât de Dodon, lumea va ieşi la vot.
  • O altă îngrijorare o prezintă amestecul Mitropoliei Moldovei, filiala docilă a Patriarhiei Ruse în alegeri. Acest amestec a început încă în perioada comunistă al lui V. Voronin şi a ajuns apogeul la alegerile prezidenţiale în 2016 când biserica l-a susţinut deschis pe Igor Dodon. La comanda patriarhului Kiril, startul necanonic a fost dat de însuşi mitropolitul Vladimir şi episcopul de Bălţi – Marchel care a mai şi denegrat-o bădărăneşte pe Maia Sandu (episcopul fariseu a fost condamnat ulterior de judecată şi sperăm să-l judece şi Dumnezeu). Întreg clerul bisericesc al acestei mitropolii a fost cuprins de febră electorală. De pe amvoanele bisericeşti, enoriaşii erau chemaţi să voteze pentru „creştinul” Dodon. Amintim că sfintele canoane ale bisericii concretizează că misiunea spirituală a clerului nu este compatibilă cu un angajament politic. Acum se petrece acelaşi lucru, numai că mai clandestin. Chiar săptămâna trecută, Dodon a avut o întrevedere cu mitropolitul Vladimir timp de o oră, iar sediul mitropoliei a fost împânzit de agenţii de securitate ai lui Dodon, iar jurnaliştii care au vrut să intre în clădirea mitropoliei au fost opriţi şi bruscaţi. Fiind speriat şi confuz după primul tur, el a cerut o susţinere mai largă din partea clerului bisericesc. Se vorbeşte că în mai multe locuri, preoţii Mitropoliei Moldovei dar şi consilierii bisericeşti socialişti (a nu se confunda cu consilierii primăriilor) fac agitaţie electorală în favoarea lui Dodon.

Pe 15 noiembrie 2020 să mergem cu toţii la vot şi să facem o alegere: Maia Sandu sau Igor Dodon. Să alegem între un preşedinte care timp de 4 ani nu şi-a onorat nicio onligaţie pe care şi-a asumt-o şi pe care îl interesează numai confortul propriu, familiei sale şi apropiaţilor din anturajul său, omul care ne-a sărăcit ţara, cel mai mare mincinos dintre politicienii RM după Independenţă care îşi urăşte propriul popor şi este în slujba unui stat străin – Ruisa, susţine separatismul transnistrean şi găgăuz, doreşte transnistrizarea şi federalizarea RM în detrimentul aspiraţiilor europene ale majorităţii populaţiei din RM, omul care a ajuns să fie răul cel mai mare pentru RM.

S-o alegem pe Maia Sandu – persoană cu o integritate impecabilă, cinstită şi onestă care vrea să-şi slujească poporul; politiciană cu prestigiu european şi care este capabilă să aducă la normalitate justiţia capturată, să ducă o luptă eficientă cu corupţia prin deconspirarea schemelor frauduloase, să dezoligarhizeze toate structurile statului.

Numai procedând astfel şi dându-l jos pe culioc (Dodon), o lume întreagă va înţelege că moldovenii şi-au redobândit demnitatea.

Ion Ciutac, doctor habilitat în ştiinţe medicale, profesor

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Patriarhul României și Președintele Academiei, țintele neo-securiștilor de pripas

Reacții de la conducerea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității se dezice de membrul G.D.S. care i-a acuzat și șantajat public pe cei doi lideri C.N.S.A.S. și  Acad. Ioan-Aurel Pop – Preşedintele Academiei Române[1].

În urma tentativelor de șantaj și amenințare întreprinse de un membru al G.D.S. angajat la Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), emise ca urmare a declarației Patriarhului României cu privirea la căderea regimurilor care îl batjocoresc pe Dumnezeu, acuzații publice în care este reluată și macularea Președintelui Academiei Române, ne-am adresat conducerii Colegiului C.N.S.A.S. și academicianului Ioan Aurel Pop (care, din milă probabil, nu l-a dat în judecată până acum pe ipochimenul Mădălin Hodor de la organul G.D.S., „22”). Am obținut declarații și de la președintele Academiei și de la conducerea C.N.S.A.S. iar între timp a reacționat și purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu. Adăugăm și un Raport intern al Colegiului C.N.S.A.S. (în facsimil), în care este dezvăluită frauda angajatului C.N.S.A.S.

Reluăm declarația din predica Patriarhului care i-a scos din minți pe posedații din presa de limbă cetepistă, cu acționariat unguresc sau rusesc: „În toamna anului 1989, cu ocazia hramului Sfântului Dimitrie cel Nou, autoritățile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaște motivând că în aceeași zi, în clădirea de alături, unde era sediul Marii Adunări Naționale, ar avea loc o ședință importantă. Astfel, patriarhul Teoctist a fost obligat să transfere racla de pe Dealul Mitropoliei, de la Catedrală, dar nu a dus-o prea departe, ci la biserica Sf. Nicolae din apropiere. Această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut. Iar în clădirea de alături, care a devenit Palatul Patriarhiei, în 2007, chiar de Sf. Dimitrie, a fost înființat centru de presă « Basilica » al Patriarhiei, care transmite slujbele spre bucuria oamenilor din țară și din diaspora” – a spus Patriarhul Daniel, spre încurajarea românilor.

Iată ce am scris instituției de care se folosește personajul numit, acuzat într-un Raport intern – pe care îl prezentăm integral mai jos – de furt din Arhiva C.N.S.A.S:

Scrisoarea noastră către C.N.S.A.S. „Către Președintele Colegiului C.N.S.A.S. – Colegiul C.N.S.A.S.Stimate Domnule Președinte,Stimați membri ai Colegiului C.N.S.A.S.,Un angajat al C.N.S.A.S., recte Mădălin Hodor, îl amenință și șantajează voalat pe Patriarhul României, printr-o publicație, cu scoaterea Dosarului. De ce? Pentru că acesta a făcut o declarație care a deranjat pe altcineva. În același timp, în aceeași publicație, Hodor reia negru pe alb minciuna penibilă și descalificantă pentru orice cercetător cu Lista celor „200 de colaboratori ai Securității – agenți de influență ai regimului comunist”. Dar Hodor nu este numai un cercetator și comentator/manipulator răspândac de știri false pe bandă, ci este angajatul Dvs. și pentru orice cititor neavizat părerile lui neavenite apar ca fiind girate de instituția unde lucreaza, respectiv C.N.S.A.S. Concret, în public se vehiculează acum faptul că C.N.S.A.S. – instituţia – îl amenință și șantajează pe Patriarhul României. Vă rugăm să ne oferiți astăzi un răspuns privind calitatea în care se exprimă, modul în care este afectată imaginea C.N.S.A.S. (cum considerați Dvs – este sau nu afectată?) și să lămuriți opinia publică cu privire la acea listă. Este datoria Dvs.Vă mulțumesc,Victor Roncea, Redactor șef „ActiveNews”.La solicitarea noastră, Conducerea C.N.S.A.S., a emis următorul punct de vedere: „În legătură cu pozițiile personale exprimate în spațiul public de salariatul C.N.S.A.S. Mădălin Hodor, C.N.S.A.S. face următoarele precizări
Pe numele lui Ciobotea Dan-Ilie, Patriarhul Bisericii Ortodxoe Române, s-au eliberat următoarele decizii :– Anul 2002 – nu a fost agent sau colaborator al Securității, ca poliție politică.– Anul 2007 – nu a fost agent sau colaborator al poliției politice comuniste.Punctele de vedere exprimate de dl. Mădălin Hodor se situează în afara cadrului instituțional al C.N.S.A.S.”.Turnătorul Listei lui Hodor s-a dovedit a fi chiar Lucian Boia, ascuns inițial prin palmarea filei din Dosar.

Reamintim că scandalul Listei celor 200, la care face referire disperată Mădălin Hodor, a fost construit pentru intimidarea actualului președinte al Academiei Române, în perioada premergătoare alegerilor de la Academie și dat publicității în revista Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.) cu acuze false de colaborare a acestuia cu Securitatea. Motivul era clar și s-a dovedit real de atunci și până acum: Ioan Aurel Pop este un patriot. Din circăraia revistei „22” a G.D.S. a reieșit, în urma unei anchete a „Evenimentul zilei” („Ev.Z.”) anchete a „Evenimentului Istoric”  și a unei recunoașteri forțate publicate de „Ev.Z.”, că singurul turnător notabil și agent de influență al Securității și regimului comunist era tocmai autorul de ficţiune al Humanitas, Lucian Boia, turnător care fusese ascuns de pe Listă prin eliminarea unei file din Dosarul de la C.N.S.A.S. A relua acum istoria, în ciuda demontării falsității aserțiunilor individului răspândac de știri false denotă că învățăturile compartimentului de dezinformare al K.G.B. au fost bine asimilate și la G.D.S.

Răspunsul Academicianului Ioan-Aurel Pop„Stimate Domnule Roncea,Nu mai am puterea să mă confrunt cu asemenea situații, pe care le inventează din când în când persoane fără niciun fel de reper etic. Mi s-a facut lehamite! Recent, am fost acuzat că am fost membru al Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) și membru de partid, alături de alți patru milioane de români. Nu am ascuns niciodată aceste lucruri. Dar nu am cum să inventez lucruri pe care nu le-am făcut! În curând, voi fi, poate, condamnat că m-am născut în vremea regimului comunist sau că nu am fugit din iadul comunist într-o țară liberă. Oricum, dacă dupa 30 de ani, acestea sunt preocuparile fundamentale ale unor tineri cercetători, dați-mi voie sa fiu dezamăgit și amărât. Mă tem, însă, că nu sunt tocmai preocuparile lor, ci ale altora care-i manipulează, îi incită și îi stimulează material.Dar nu ma mai ating aceste răutăți…  Cu aleasă prețuire, Ioan-Aurel Pop”  În urmă cu un an, „AncheteOnline” „Ev.Z.” demontau frauda lui Mădălin Hodor prin publicarea unui Raport intern pe care îl reproducem integral în facsimil mai jos, așa cum ne-a parvenit de la colegii noștri de presă.

Reacția lui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

„Buna ziua tuturor! În urma deversării în spațiul mediatic a unor atacuri suburbane la adresa Bisericii si a Părintelui Patriarh, vă rog să primiți această reacție a mea în calitate de purtător de cuvânt al Patriarhiei. Cum să comentezi altfel decât în dificila cheie a compătimirii creștine, colcăiala cripto-socialistă din câteva nuclee mediatice infestate de cristofobie anti-ortodoxă și din care se ițesc capetele pleșuve și deloc limpezi, analfabete cultural și religios ale unor pseudo-jurnaliști trăitori în bula lor de fiere, nu în realitatea obiectivă și imediată care îi contrazice constant? Atacurile furibunde și imunde la adresa Bisericii, numită obsesiv-compulsiv « goldporație », la adresa unei personalități ca cea a Patriarhului, numit în mod agramat « Înalt Preafericitul », zvârcolirea unor inși desfigurați de grimase de ură incontrolabile care nu au nici cea mai vagă idee despre istoria reală, frecvent însângerată a României creștine, a creștinismului și a Bisericii Ortodoxe, ipocrizia convenabil camuflată cameleonic, dar constant monstruoasă a acestor oameni mici și veninoși care în anul de răscruce morală a României, 1990, îi demonizau și răstigneau public de pe pozițiile gazetărești ale „adevărului” pe protestarii reali și curați din Piața Universității, unde comunismul travestit pervers în democrație era denunțat lucid, toate acestea, dar și multe altele (ne)păstrate în memoria noastră comună, spun tot ce e cu adevărat important despre acești oameni împuținați moral, doldora de sine, săraci cultural și pustii sufletește, care fac din invectivă, ironie obraznică, ridicolă paradă etică și schimonosire a realității instrumente de analiză « jurnalistică ».

Oameni foarte sărmani caracterial care au nevoie de rugăciunea noastră. Să ne rugăm, firește, și pentru ei, pentru acești jalnici campioni ai fentării adevărului și ai grosolanei înjurăturii publice mascate nătâng în critică semidoctă a unor lucruri pe care, orbiți de furie anticreștină, sunt incapabili să le înțeleagă! Acești oameni foarte sărmani caracterial au mai multă nevoie de rugăciunea noastră a tuturor și a Bisericii spre care scuipă în sus decât pot ei crede. Credința în Adevăr (nearticulat), credința în Hristos mărturisit de Biserica vie, reală, neidealizată, dar nici strâmb imaginată de simplii gazetari eșuați în vedetism, această credință ne va dărui claritatea și frumusețea morală ce ne vor salva și ne vor înălța dincolo de « bâlciul deșertăciunilor » în care diavolul cu chip de om cumsecade, cap limpede, omniscient și neobosit justițiar ne invită permanent să trăim.Pe unii chiar cu un suspect și, desigur, vremelnic success”. (Vasile Bănescu pe Facebook, citat de „Ev.Z.”.Materialul de presă edificator prin care este demonstrată frauda lui Hodor – „Demontarea unei diversiuni. Mădălin Hodor acuzat că a scos prin fraudă documente din arhiva C.N.S.A.S.”[2].

Mădălin Hodor a fost sancționat de C.N.S.A.S., în urma raport al Alexandrei Toder, membru al Colegiului, doar cu avertisment și diminuarea salariului pe o perioadă de trei luni. În primăvara lui 2018 izbucnea un scandal legat de unul din angajații C.N.S.A.S., Mădălin Hodor. Acesta a publicat lista „Brigadierilor Securității” în Revista „22”. Era un atac țintit la Ion Cristoiu, dar și la istoricul Ioan-Aurel Pop, sociologul Dorel Abraham, dirijorul Horia Andreescu, alături de alte 200 de persoane care apăreau în acest document al Securității. Era vorba despre „Tabelul cuprinzând colaboratori care sunt în legătura unității noastre”, respectiv ai U.M. 0225, unitatea „antiemigrație”, care a fost întocmit la data de 13 mai1985 și, după cum susținea Mădălin Hodor, a fost descoperit întâmplător în Arhiva C.N.S.A.S. cu puțin timp înainte de alegerile de la Academia Română[3].

„Evenimentul Zilei” a susținut că Mădălin Hodor a falsificat întreaga construcție pentru a-l ataca în special pe Ioan-Aurel Pop, aflat în pline alegeri la Academia Română, dar și pe cei care nu se încadrau ideologic în curentul neo-marxist promovat de Revista „22”, cum era cazul jurnalistului Ion Cristoiu. Mai mult, „Ev.Z.” a arătat în articolele publicate că întreaga campanie de presă a fost orchestrată, fiind căutat momentul publicării documentului. Dosarul fusese citit de Mădălin Hodor încă din 2015, când îl inventariase, fusese copiat cu încălcarea legii în 2018, prin complicitatea unor angajați ai C.N.S.A.S., cu alte cuvinte nimic nu era întâmplător. Un document oficial al C.N.S.A.S. dă dreptate „Ev.Z.”. Toată demontarea diversiunii:

C.N.S.A.S., chemat să răspundă în instanță pentru faptele lui Hodor

Acum, un raport intern din C.N.S.A.S, realizat de Alexandra Toader, membru al Colegiului C.N.S.A.S. din partea Președinției, scoate la iveală modul ilegal în care cercetătorul Mădălin Hodor a scos pe piață informații, fără să țină cont de procedurile de funcționare a acestei instituții, scrie Ancheteonline.ro[4] care a intrat în posesia raportului Alexandrei Toader. Membrul Colegiului C.N.S.A.S., Alexandra Toader, pune în discuție modalitatea în care Hodor a avut acces la documente considerate a fi supuse legii de funcționare a acestei instituții, constatând încălcarea normelor interne ale Consiliului: „Aceste informații sunt cu atât mai relevante cu cât C.N.S.A.S. este chemat să răspundă, în instanță la ce țin de calitatea domnului Hodor de funcționar public. Îmi manifest speranța că membrii Colegiului vor analiza în mod obiectiv documentele pe care le prezint/analizez. Unele dintre acestea nu au fost semnalate până în prezent, altele au fost prezentate eronat, altele au fost scoase din contextul în care domnul Hodor a avut acces la dosare, de contextul în care a primit fotocopii după materiale și apoi au fost date publicității. De aceea, rog membrii Colegiului C.N.S.A.S. să evalueze această situație raportându-se la cadrul juridic în baza căruia funcționează instituția, precum și a regulamentelor interne ce se impun a fi respectate de către toți angajații C.N.S.A.S., precum și de toți cercetătorii cărora Colegiul le-a aprobat acreditare pentru o anumită temă”.

Un fel de „Mama Omida”

Între tema pentru care Hodor a primit acreditare de cercetător extern din partea Colegiului C.N.S.A.S. și documentele la care a avut acces, publicate în Revista „22”, este o mare diferență : „Vă aduc în atenție însemnătatea momentului 13 martie 2018 la care domul Hodor nu a făcut referire în Nota adresată membrilor Colegiului C.N.S.A.S.. Concret, pe data de 13 martie domnul Mădălin Hodor a primit înștiințarea oficială că acreditarea sa pe tema istoriei spionajului românesc de la al doilea război mondial până la Revoluția de la 1989 a fost aprobată de membrii Colegiului C.N.S.A.S.” (document semnat de președintele Dragoș Petrescu).

Mai mult, pentru programarea sa la sala de studiu, i se recomanda contactarea doamnei A.I. și, în lipsa acesteia, a domnului S.M. Așadar, domnul Mădălin Hodor a luat la cunoștință faptul că a fost acreditat pe data de 13 martie , dovadă înscrisul de pe acest document: „Am primit un exemplar – 13.03.2018 -, Mădălin Hodor”[5]În schimb, domnul Hodor depusese deja prima cerere pe data de 7 martie 2018, document în care solicită eliberarea de fotocopii necesare documentării temei istoriei spionajului românesc. Așadar, cererea a fost depusă cu o săptămână înainte de a fi înștiițat cu privire la situația acreditării sale pe această temă.

Potrivit articolului 5 din Regulamentul privind consultarea documentelor din arhiva C.N.S.A.S., cercetătorii acreditați programați la sala de studiu primesc din partea Serviciului Cercetare- Editare o înștiițare scrisă privitoare la dosarele care pot fi cercetate, ca urmare a aprobării venite din partea Colegiului C.N.S.A.S.. Înștiințarea va cuprinde în mod obligatoriu cota de arhivare a a dosarelor din arhiva C.N.S.A.S., numărul volumelor la care au acces și va fi trimisă de consilierii abilitați prin email sau personal în prima zi a programării la sala de studiu”. [Însă] domnul Hodor nu așteptat să intre în posesia înștiințării, așa cum nu a așteptat nici înștiințarea oficială că a fost acreditat, fără de care niciun cercetător nu poate depune cerere de fotocopiere. Mai mult decât atât, nu s-a programat la sală, așa cum i se recomandase, în înștiințarea din 13 martie”.

„Cercetătorilor acreditați nu li se permite accesul la inventarul Fodului S.I.E., în afara unor dosare problemă, dar, Hodor solicită în cererea de fotocopiere « copii, cu exactitate, numărul de pagini din fiecare dosar, cotele dosarelor S.I.E., fără ca Direcția de Cercetare-Editare să-l fi îndrumat în privința dosarelor pe care să le studieze în vederea întregirii documentației pe tema spionajului românesc»”, mai punctează Alexandra Toader. „Acest aspect ridică o întrebare justificare: cum poate să intre un cercetător acreditat în posesia cotelor unor dosare S.I.E. și mai mult să cunoască numărul filelor respectivelor dosare atâta timp, cât, în calitate de cercetător acreditat, nu le-a văzut niciodată și în plus, Direcția Cercetare nu i-a comunicat niciodată aceste date” – se întreabă autorul raportului.

Răspunsul din raport: „Verificând lista de consultare a tuturor celor patru dosare solicitate, observăm că  în noiembrie 2015, funcționarul Hodor s-s-a ocupat de inventarierea acestor dosare, în calitate de angajat a Direcției de Investigare din cadrul C.N.S.A.S.”. Drept consecință, „el cunoștea aceste cote, precum și conținutul dosarelor , în calitatea sa de angajat al Direcției de Investigare”.

Și angajat și cercetător extern

„Rezumând, domnul Hodor a solicitat fotocopii înainte de a fi programat la sala de studii, respectiv înainte de a i se aduce la cunoștință că a fost acreditat. Așadar a solicitat fotocopii în calitate de angajat – a se citi : în afara normelor legale. Cum cererea este alcătuită de Hodor angajatul, documentele au fost fotografiate de același Hodor angajatul, semnatarul cererii. Cum i-au parvenit, atunci, copii după acele documente, cercetătorului Hodor? Bunăoară s-ar putea justifica, in extremis, conținutul articolului publicat în revista „22”, prin calitatea lui de cercetător. Publicarea facsimilului, nicidecum! În primul rând pentru că cercetătorul Hodor a primit documentul de la angajatul Hodor, care, la rândul său îl obținuse nerespectând formele legale. […] Funcționarul Fodor, a obținut și de asemenea a scos din instituție, în mod problematic, copiile, iar la rândul lui, cercetătorul Hodor, a intrat în posesia lui și le-a publicat, plasându-se, în acest context, în afara cadrului juridic. […] Un alt aspect asupra căruia membrii Colegiului trebuie edificați este măsura în care s-au făcut presiuni, la nivelul Direcției Arhivă Centrală, în vederea eliberării copiilor” (Alexandra Toader).

Conform surselor noastre din C.N.S.A.S., presiunile au fost realizate de Germina Nagâț, premiata G.D.S. și reprezentanta U.S.R., „Mama-Omida adoptivă” a lui Mădălin Hodor.

VICTOR RONCEA

SURSA: https://www.art-emis.ro/jurnalistica/patriarhul-romaniei-si-presedintele-academiei-tintele-neo-securistilor-de-pripas

Aranjament grafic – I.M.––––––––––––-[1] Sursa – https://www.activenews.ro/stiri/Patriarhul-Romaniei-si-Presedintele-Academiei-tintele-neo-securistilor-de-pripas.-CNSAS-se-dezice-de-membrul-GDS-care-i-a-acuzat-si-santajat-public-pe-cei-doi-lideri.-Reactii-exclusive-de-la-conducerea-CNSAS-si-Ioan-Aurel-Pop.-RAPORT-Hodor-a-furat-163361[2] Andrei Vișan – https://evz.ro/istoricul-madalin-hodor-acuzat-ca-a-scos-prin-frauda-documente-din-arhiva-cnsas.html – 4 octombrie 2019[3] Redacţia ART-EMIS – https://www.art-emis.ro/jurnalistica/incercare-esuata-de-manipulare-a-alegerilor-la-academia-romana – 18 aprilie 2018[4] https://www.ancheteonline.ro/tag/alexandra-toader/[5] Idem.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

DOI MARI ISTORICI ROMÂNI LA CHIȘINĂU: JIPA ROTARU ȘI CORVIN LUPU (Imagini din 2017 Biblioteca Centrală „Hasdeu”)

În zilele de 18-19 noiembrie 2017 Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu” a găzduit Conferința Științifică Internațională dedicată celor 75 de ani de la participarea Armatei Române în luptele de la Cotul Donului. A fost un eveniment de excepție, la care au participat istorici, juriști, politicieni, deputați în parlament, militari din Republica Moldova, România, Ucraina, Rusia. Printre acele personalități am avut fericirea de ai avea alături pe celebri istorici din România, comandor, dr. Jipa Rotaru și dr. Corvin Lupu, care au prezentat la această reuniune științifică comunicări deosebit de interesante și argumentate cu un șir de surse necunoscute. Vă punem la dispoziție câteva imagini de la acest eveniment.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

APEL CĂTRE POLITICIENI ȘI OAMENI DE BUNĂ CREDINȚĂ!

*Articolul a fost publicat în săptămânalul “Literatura şi Arta” pe 15 octombrie 2020

Să excludem enclava transnistreană de pe agenda politică

Problema transnistreană a apărut încă în anul 1990 când autorităţile de la Tiraspol au proclamat Republica Moldovenească Nistreană (RMN) şi s-a acutizat în 1992 după războiul de pe Nistru declanşat de Rusia. În acelaşi an s-au început negocierile care de-a lungul timpului s-au schimbat în diferite formate. Tema tratativelor a fost determinarea statutului Transnistriei în componenţa RM şi retragerea trupelor militare ruseşti din această regiune. Rusia a sprijinit totalmente şi continuă să sprijine regimul de la Tiraspol atât politic, militar şi economic. În 1999, la sumitul OSCE de la Istanbul, Rusia şi-a luat angajamentul să-şi retragă contingentul militar şi muniţiile din regiune, dar au trecut 21 de ani de atunci şi nu şi-a onorat promisiunea, deoarece are atât interese geopolitice în această zonă inclusiv Balcanii, cât şi interese politice – federalizarea RM pentru a exclude o eventuală reunire cu România şi menţinerea graniţelor euroatlantice pe Prut.

Aş dori ca împreună cu cititorii să medităm unele momente ale istoriei noastre precum şi apariţia, cât şi menirea acestei enclave separatiste în jocul geopolitic şi murdar al Rusiei în această zonă strategică. Să le luam pe rând:

  1. Rusia Sovietică a fost singura ţară care nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România de la 1918. Din această cauză, după instalarea regimului totalitar comunist şi formarea URSS (1922) a promovat o politică expansionistă de recucerire a fostelor teritorii ale Imperiului Rus. Pentru a-şi atinge scopul, la ordinul lui Stalin, pe 12 octombrie 1924 a creat, peste Nistru, la hotarul de Est al statului român, o entitate statală – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), pe teritoriul Ucrainei Sovietice, cu capitala la Balta, apoi la Tiraspol. Pentru care motive a fost necesară formarea acestei enclave, pe un teritoriu străin, tarâm slav care nu a fost niciodată parte a Principatului Moldova? De veacuri, graniţa de est a Principatului Moldovei a fost râul Nistru, unde voievodul Ştefan şi alţi domnetori şi-au construit cetăţile, fiind, mai întâi graniţa dintre principat şi lumea musulmană turcică, apoi cea slavă. Pentru a forma un cap de pod în această regiune în scopuri militare şi politice. Crearea acestei autonomii artificiale au fost nişte acţiuni criminale ale Moscovei îndreptate cu bună-ştiinţă împotriva statului român unificat, diversiune împotriva Basarabiei şi ruperea ei de la România. Ei au organizat provocaţii armate la graniţa de pe Nistru, în mod clandestin trimiteau în Basarabia bandiţi, spioni şi provocatori pentru a destabiliza situaţia şi a ţine în alertă statul român. Din cauza terorii comuniste, deportărilor şi foametei, mulţi locuitori ai acestei regiuni încercau să fugă peste Nistru, dar de fiecare dată erau vânaţi şi împuşcaţi fără milă de grănicerii sovietici. Pe 23 februarie 1932, a avut loc un adevărat masacru. Mai multe familii care au vrut să se refugieze în Basarabia au fost împuşcate, fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii. Cazul a avut o rezonanţă largă şi condamnare internaţională.
  2. La 23 august 1939, după ce a fost semnat pactul Ribbentrop-Molotov, în Transnistria s-au început pregătirile pentru raptul Basarabiei. Aici se instruiau viitoarele cadre politice şi administrative, iar organele NKVD-ului, având experienţa a aproximativ 5 000 de execuţii în RASSM, se antrenau intens pentru a „valorifica” şi localităţile din Basarabia. La începutul anilor 1940, în diferite localităţi ale „autonomiei” se organizau manifestaţii în care se cerea „eliberarea fraţilor moldoveni de peste Nistru de sub jugul boierilor români” şi alipirea Basarabiei la RASSM. După cum povestea un martor ocular din acele timpuri, era caraghios să vezi cum etniile slave din „autonomie” scandau lozinci antiromâneşti şi cereau unirea „poporului moldovenesc”. La 28 iunie 1940, trupele sovietice au invadat Basarabia care a fost trunchiată în mod nemilos şi canibalic în trei părţi: Nordul şi Sudul anexate la Ucraina, iar centrul cu 6 judeţe anexate la 5 raioane de pe malul stâng al Nistrului, a RASSM, formând fără să se consulte cu poporul „eliberat” aşa-numita RSSM. Iată pentru ce a fost creată această enclavă artificială în 1924.
  3. În anul 1990, când mişcarea de eliberare naţională din RSSM era în ascensiune, ruşii şi-au adus aminte de raioanele de pe malul de Est al Nistrului care, cândva, formau RASSM, înglobate, mai apoi, în componenţa RSSM. Pe 2 septembrie 1990, la indicaţia Moscovei, Transnistria şi-a declarat independenţa cu un an înainte de proclamarea independenţei RM, devenind moştenitoarea de drept a fostei RASSM. Teoretic şi practic, RM nu a controlat nicio zi regiunea separatistă. Pe acest teritoriu s-a concentrat armata a 14-a rusească, aici s-au format bande de cazacii – ucigaşi profesionişti veniţi din Rusia. La 2 martie 1992, acest teritoriu a fost folosit de Rusia ca un cap de pod pentru declanşarea agresiunii împotriva tânărului stat, abia format – RM, ocupând oraşul Tighina şi împrejurimile lui.
  4. Având Transnistria în buzunarul său, Rusia nu a recunoscut-o ca stat independent, chiar dacă existau referendumuri pentru această soluţie (Dodon a recunoscut-o când la Condriţa, l-a numit pe Crasnoselskii preşedinte al Transnistriei). Nu asta voia Rusia. Interesul ei faţă de RM este să oprească extinderea frontierei UE-NATO spre Est cu graniţa pe Nistru şi o eventuală reunificare a RM cu România, iar Transnistria este un istrument perfect pentru aşa ceva, anume un instrument (ca un fel de cal Troian) şi nu un scop. Cum de efectuat? Prin crearea unei federaţii sau autonomie extinsă a Transnistriei în interiorul RM. Deci Rusia nu vrea anexarea Transnistriei, vrea anexarea RM prin transnistrizare.  Contextul actual este favorabil pentru realizarea acestui scop, deoarece poziţia Rusiei este exact la fel ca cea a socialiştilor lui I. Dodon.
  5. O altă problemă este componenţa etnică a populaţiei din Transnistria. O treime sunt moldoveni, o treime sunt ruşi şi o altă treime sunt ucraineni. Deci două treimi din populaţie sunt de origine slavă care tind spre lumea rusă şi niciodată nu vor accepta valorile basarabenilor. Dar şi treimea de moldoveni nu mai este cea de odinioară. A crescut o nouă generaţie antiromânească şi străină de Basarabia.
  6. Transnsitria este ţinută în viaţă, pentru că le este convenabilă mai multor politicieni de la Chişinău. Formatul de negocieri „5+2” încurajat de Moscova este în avantajul părţii transnistrene. Politica „paşilor mărunţi” promovată de Chişinău: numere de inmatriculare, prefixe telefonice diferite, acreditarea diplomelor Universităţii de „Stat” din Tiraspol, recunoaşterea paşapoartelor, deplasarea liberă a liderilor separatişti de pe aeroportul de la Chişinău îi favorizează tot pe cei de la Tiraspol. Tot prin aeroport e singura cale pe unde se efectuează rotaţia trupelor ruseşti din zonă, fiindcă Ucraina le-a interzis acest acces pe cale terestră încă din 2014. Aceste cedări sunt păguboase pentru RM în context politic şi de securitate. Exportul pe care îl face Transnistria e pe seama Acordului de Asociere semnat de Chişinău cu UE. Business ca de obieci, ceea ce înseamnă că RM susţine economia separatistă care este o politică sinucigaşă. Să mai adăugăm aici şi ultimile acţiuni ale lui I. Dodon, prin care îşi asumă datoriile Transnistriei pentru gazul rusesc – 6,5 miliarde dolari şi prin care îşi cere scuze pentru conflictul armat din 1992 provocat de Rusia, ca şi cum ar fi fost provocat de Republica Moldova. Cele sus-numite relevă gradul de complicitate a politicienilor de la Chişinău şi Tiraspol pentru a menţine această gaură neagră pe seama oamenilor simpli.

Şi acum să ne punem întrebarea: ce caracterizează statul (orice stat)? Teritoriul este o caracteristică primordială, apoi naţiunea, istoria, limba, unitatea economică, elementele de solidarizare a populaţiei, proiectele naţionale, eroii emblematici, figurile istorice etc. Din cele sus-numite găsim măcar un singur element care ar fi comun pentru RM şi Transnistria? Nu şi nu!!! Nu avem nimic comun cu această regiune prin care Rusia de 30 de ani şantajează şi ţine în alertă RM, aducându-le oamenilor numai suferinţă. Poetul Gr. Vieru spunea că Transnistria este o piatră legată de gâtul RM. A spus-o corect, dar diplomatic. Dacă e să vorbim mai pe şleau, în toţi aceşti ani, Transnistria a fost şi este un butoi de rahat rusesc cu duhoare separatistă din a cărui conţinut au savurat toţi politicienii de la Chişinău. Este o iluzie a elitei politice, o obsesie pentru Transnistria şi este cel mai potrivit motiv împotriva Unirii cu România de care guvernările s-au temut ca de foc.

E timpul să renunţăm la Transnistria. Ea nu a fost, nu este şi nici nu va fi a noastră! Este o momeală a Rusiei şi aruncată nouă, deoarece ne iau de proşti. Ce a mai rămas din RM? A mai rămas o bucată de Basarabie alcătuită din 6 judeţe: Bălţi, Soroca, Orhei; Lăpuşna, Cahul şi Tighina. Al şaselea judeţ (Tighina) este trunchiat şi el, oraşul şi împrejurimile lui sunt sub ocupaţie rusească (să sperăm că acest oraş ştefan într-o conjunctură politică favorabilă va fe retrocedat Basarabiei). Pentru această bucată de Basarabie, singura soluţie rezonabilă este reunirea cu România. Să nu uităm că cea mai mare parte a Moldovei istorice – Moldova Occidentală cu o suprafaţă de aproape 36 000 kmp cu 8 judeţe care constituie o parte a României ne aşteptă cu braţele deschise. Avem tot dreptul. D. Cantemir şi alţi cărturari ne-au demonstrat că cele trei principate în care au trăit şi trăiesc moldovenii, muntenii şi ardelenii au format neamul românesc, iar criteriile ştiinţifice care ne permit să ne apărăm identitatea sunt următoarele: unitatea teritorială, unitatea de origine, unitatea de limbă şi sânge, unitatea de credinţă – creştinismul (poporul român încreştinat de Apostolul Andrei este unul din cele mai vechi popoare creştine din Europa), folclorul, dansurile populare, cântecele, doinele, baladele etc.

La acestea se mai cere de adăugat următoarele:

  • Principatul medieval al Moldovei a fost un stat care a existat în Europa timp de cinci secole şi practic până la 1812, istoria Moldovei a fost indivizibilă. În perioada anilor 1812-1917, 1940-1941, 1944-1991, Moldova Răsăriteană, dintre Prut şi Nistru timp de 150 de ani a avut o istorie separată sub ocupaţie rusească şi sovietică, fiind impusă cu forţa de imperiile ruseşti să-şi uite rădăcinile. Tot restul istoriei, mai bine de 5 secole, fiind comună spaţiului românesc.
  • Capiatala statului medieval moldovenesc a fost, mai întâi, la Suceava, mai apoi la Iaşi, ambele aflate în Moldova Occidentală pe teritoriul naţional al României.
  • În realizarea Micii Uniri din 1859-1861, iniţiativa au avut-o moldovenii care au înţeles pofta şi năravul expansionist al Imperiului Ţarist. Basarabia nu a putut să participe la Mica Unire, fiind sub ocupaţie rusească. Anume moldovenii de peste Prut sub conducerea lui A. I. Cuza au dat naştere României moderne.
  • Moldovenii basarabeni, sub conducerea liderilor Sfatului Ţării au fost primii care au contribuit la întregirea definitivă a neamului românesc în 1918.
  • Drapelul tricolor (roşu, galben, albastru) al RM, iniţial la 1848 era simbolul unităţii dintre moldoveni şi munteni, iar din 1867 este adoptat oficial ca drapel al României a cărui semnificaţie este unitatea românilor de pretutindeni.
  • Ne leagă şi imnul „Deşteptă-te române”. Imnul a fost aprobat şi în timpul scurtei existenţe a Republicii Democratice Moldoveneşti (decembrie 1917-martie 1918), după 1991 a fost oficializat ca imn naţional al tânărului stat RM. Melodia patriotică şi versurile vibrante i-au speriat pe agrarieni şi în 1995 a fost schimbat atât textul, cât şi melodia. Slavă Domnului că s-au găsit oameni oneşti care au ales textul „Limba Noastră” de Alexe Mateevici şi melodia compusă de preotul compozitor – Alexandru Cristea în 1927 la conservatorul „Unirea” din Chişinău.
  • Simbolul cel mai puternic al tutror românilor este voievodul Ştefan cel Mare, numit în spaţiul românesc „cel mai mare român al tuturor timpurilor”, Este regretabil că moldoveniştii şi stataliştii lui I. Dodon explotează fraudulos imaginea voievodului, uitând că Ştefan s-a născut peste Prut şi este înmormântat la Putna, judeţul Suceava, acolo unde se află şi majoritatea mănăstirilor ctitorite de el.
  • Un alt simbol legendă al românilor este M. Eminescu – cel mai mare poet român care prin opera sa genială a întruchipat cu excelenţă identitatea poporului român. Această imagine (icoană) a românilor este vehiculată de moldoveniştii agramaţi de parcă nu Eminescu a spus „Suntem români şi PUNCTUM” şi nu Eminescu ar fi fost cel m ai vehement critic al ocupaţiei Basarabiei de către ruşi.
  • Necătând că „pro-europenii” au falsificat datele recensământului din 2014, subînţelegându-se atitudinea lor negativă faţă de identitatea românească, rezultatele publicate abia peste trei ani (!) au arătat că numărul cetăţenilor care au indicat limba română drept limbă maternă a fost de 1 174 635 (40,3%) din cei chestionaţi faţă de 1 117 535 (38,4%) care au indicat limba moldovenească drept limbă maternă.
  • Să mai adăugăm că actualmente, România este cel mai fidel prieten şi cel mai mare sponsor al RM, precum şi principalul partener comercial.

Dar să ne întoarcem la relităţile din RM. În apropae 30 de ani de existenţă, clanurile conducătoare care ne-au „dirijat”  în tot acest timp au experimentat totul, iar cetăţenii simpli, fără voia lor, au participat la un uriaş experiment social. Am trecut prin 8 ani de regim comunisc a lui Voronin care a fost detronat după revolta tinerilor din 2009. Au urmat alţi 8 ani când am fost conduşi de „pro-europenii” prin alianţele de integrare europeane în care oamenii au avut atâta speranţă. Dar în 2015, populaţia RM a intrat în alertă după descoperirea furtului  celebrului miliard din bănci, mai precis 28 miliarde MDL. Mai mult decât un buget anual s-a furat, care a nimerit în buzunarul clanurilor mafiotice de la guvernare. Dar furtul acestui miliard care a fost pus pe umărul oamenilor este numai partea vuzibilă a hoţilor din RM. Statul RM s-a compromis definitiv în „laudromatul rusesc”. În anul 2014-2015, opinia publică mondială a fost şocată de cea mai mare schemă de spălare de bani din Europa de Est descoperită vreodată. Pe parcursul anilor 2010-2014, o cifră astronomică de 70 miliarde USD de la băncile ruseşti a fost spălată prin intermediul băncilor moldoveneşti, cu complicitatea istanţelor de judecată din economia neagră rusească spre piaţa de capital europeană. Deşi ofiţerii de investigaţii din RM pretind că au depistat 20 miliarde USD de provinienţă suspectă, dovezile disponibile publice demonstrează că suma reală a fondurilor spălate a reprezentat 70 miliarde USD. Astfel, statul de balama între Est şi Vest care provoacă suferinţă cetăţenilor, aduce profituri fabuloase celor care vor să facă scheme bancare, participând la spălarea banilor negri obţinuţi prin vânzarea de droguri şi contrabanda cu armament care intră ca bani albi în economia globală, prin intermediul RM. Putem presupune că comisionul folosirii statului RM de către alţii care au interese la nivel mondial e unul generos. Apare întrebarea: oare statul nu a ştiut de aceste scheme? Ba da, a ştiut şi a fost complice. A ştiut Procuratura Generală, a ştiut SIS-ul şi alte instituţii responsabile, dar nu s-a întreprins nimic din cauza că aceste instituţii nu au funcţionat autonom, ci au fost sub controlul partidelor de la guvernare, în primul rând – PDM. Nu s-au luat niciun fel de măsuri, din contra. După cum au arătat unele investigaţii, Parlamentul şi Curtea Constituţională au aprobat modificări legislative şi decizii pentru a facilita schema de spălare a banilor. La prima vedere, aceste crime par incredibile săvârşite de elita politică care se afla la guvernare şi care ne minţea cu aderarea la UE. Integrarea europeană nici nu s-a dorit. Demersul Chişinăului la aderare a fost doar o menvră politică cu anumite scopuri financiare ale politicienilor corupţi. Iată de ce clanurile de toate culorile care s-au perindat la guvernare au fost constant împotriva Unirii. Ei vor să menţină statul lor mafiot, măcar şi o provincie, dar al lor.

În ajunul alegerilor prezidenţiale, aş vrea să transmit un mesaj care să-i unească pe români (numiţi-vă şi moldoveni): „Pentru orice român din stânga sau dreapta Prutului  – moldovean, muntean, ardelean nu poate fi nimic mai scump pe lume decât reîntregirea neamului românesc.” Aş dori ca acest mesaj să fie îmbrăţişat de toate partidele politice, de toţi oamenii de bună-credinţă. Dumnezeu să ne ajute.

Ion Ciutac, doctor habilitat în ştiinţe medicale, profesor universitar

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Toamna anului 1940 – Măsuri militare pentru apărarea Moldovei

Primele măsuri militare pentru apărarea Moldovei

– După pierderile teritoriale din vara și toamna anului 1940 și în noul context în care Germania și Italia garantaseră noile frontiere ale României (30 august 1940), Marele Stat Major român a decis să rămână concentrate numai 8 divizii de infanterie, 3 brigăzi de cavalerie și 2 brigăzi de munte (cu trei pătrimi din valoarea efectivelor părților active).

Majoritatea trupelor au fost grupate (octombrie-noiembrie 1940) în Frontul de Est (cartierul Armatei 4, Corpul de cavalerie cu brigăzile 5, 6 și 8 cavalerie, Corpul de munte cu brigăzile 1 și 4 mixte munte și Diviza 7 infanterie, Corpul 4 armată cu diviziile 8 și 14 infanterie, Corpul 5 armată cu diviziile 6, 21 infanterie și 1 grăniceri, brigăzile 1 și 2 fortificații, diviziile 5 și 13 infanterie și Brigada motorizată), Frontului de Sud fiindu-i repartizate Corpul 2 armată cu Divizia 9 infanterie și Brigada 7 cavalerie (ambele cu efective de pace), precum și Divizia 10 infanterie (cu efective de pace întărite). În zona interioară au fost dislocate Armata 1 (Corpul 6 armată cu divizile 1, 19 infanterie, Brigada 3 munte și Corpul 7 armată cu diviziile 18, 20 infanterie, Brigada 2 mixtă munte), Armata 3 (Corpul 1 armată cu diviziile 2, 3, 4 și 11 infanterie) și Brigada 2 mixtă gardă (în zona petroliferă, cu efective de pace întărite).

– Frontul de Est a primit misunea de a se opune unui eventual atac al forțelor sovietice, rezistând, inițial, pe aliniamentul Obcina Mare, Solca, Cacica, Suceava, masivul Hârlău, Strunga, Dealul Mare, înălțimile situate la sud de Iași, râul Prut.

Deoarece dispozitivul în care au fost dislocate trupele nu a plăcut generalului Ion Antonescu, generalul Alexandru Ioanițiu, șeful Marelui Stat Major, a ordonat (15 septembrie 1940) restructurarea acestuia prin constituirea de rezerve la nivel de armate (câte o divizie pe fiecare direcție de apărare: Liteni-Roman, Iași-Buhăești, Huși-Crasna, Fălciu-Bârlad și Cahul-Tecuci), precum și gruparea a cel puțin trei divizii, la sud de Siret, în zona fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, rezervele Marelui Stat Major (3-4 divizii și 1 brigadă motorizată) urmând a fi transportate și grupate în zona Râmnicu Sărat, Buzău, Șutești.

Ion Antonescu reproșase faptul că dispozitivul de luptă era ,,peste tot în cordon”, iar apărarea ,,lipsită de orice concepție strategică și tactică”. ,,În primul rând – aprecia Conducătorul Statului – nu s-a asigurat pe Prutul Inferior pivotul absolut necesar unei manevre strategice, care să asigure apărarea Moldovei și Munteniei. În cazul când inamicul ar reuși să pătrundă în Moldova de Jos, campania pe frontul de est s-ar încheia cu un adevărat dezastru, iar restul teritoriului național ar rămâne deschis invaziei inamice. Nici în cadrul armatelor nu există o concepție tactică. Poziția de rezistență trebuie ocupată cu forțele strict necesare. Densitatea acestor forțe trebuie să fie maximă pe direcțiile deschise de principalele comunicații (valea Siretului, spărtura sud Iași, direcțiile Huși-Vaslui, Fălciu-Bârlad, Cahul-Focșani și Reni-Galați). Sectoarele pasive, care nu sunt proprii unei exploatări cu mijloace mecanizate, trebuiesc ocupate cu forțe puține. În acest fel armatele își vor putea recupera rezerve suficiente care să fie grupate în furcile de comunicații: Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad, Tecuci. În fine, rezervele Grupului de armate trebuiesc grupate în zona Focșani-Nămoloasa-Brăila (F.N.B. – n.a.) pentru a putea interveni în cazul unei pătrunderi a inamicului în Moldova de Jos și a asigura apărarea frontului fortificat F.N.B.”.

Pentru ca lucrurile să fie clare, generalul Ion Antonescu a precizat (17 septembrie 1940) concepția strategică privind apărarea Moldovei: împiedicarea pătrunderii inamicului prin zona cursului inferior al Prutului, ceea ce impunea stăpânirea continuă și puternică a zonei Galați, împiedicarea, ,,pe cât este cu putință”, a pătrunderii inamicului pe văile Siretului și Bârladului („prin fortificații, prin densitatea forțelor pe direcții corespunzătoare și prin puternice rezistențe succesive de corp de armată și armată dispuse la răscrucile de drumuri care colectează direcțiile de invazie indicate de teren”), dispunerea rezervelor strategice „în păduri, larg articulate și bine camuflate în afara direcțiilor de înaintare, astfel încât să fie în măsură să acționeze atât în contra trupelor inamice care vor opera înapoia rezervei motorizate ce vor reuși să pătrundă pe direcțiile de invazie, cât și în spatele acestora”.

– Acțiunile militare terestre trebuiau ,,armonizate” cu cele aeriene, în timp ce rezervele Marelui Stat Major urmau să intervină, fie pentru întărirea frontului pe aliniamentul defensiv sud Bahlui, fie pe linia fortificată F.N.B., la sud de care trebuiau plasate depozitele importante. Flancul drept al Grupului de armate trebuia să fie asigurat de către Corpul 2 armată (cu diviziile 9 și 10 infanterie), care acționa în Dobrogea, cu misiunea de a interzice, în legătură cu Divizia de Dunăre, trecerea fluviului între Gura Prutului și Tulcea, precum și pătrunderea în Deltă, să interzică, în legătură cu Divizia de Mare, orice debarcare pe litoral, să concure cu Armata 4 la interzicerea debarcărilor inamice în zona Galați, Brăila și să acopere, în colaborare cu grănicerii, frontiera de sud a Dobrogei.

– Conform prevederilor Directivei nr. 29, emisă de Marele Stat Major la 30 octombrie 1940, Armata 4 trebuia să asigure concentrarea forțelor principale pentru contraofensivă, în condiții ce urmau a fi stabilite ulterior. Menținând în permanență flancul drept pe cursul inferior al Prutului, armata trebuia să interzică pătrunderea inamicului pe direcțiile Cernăuți-Roman, Iași-Vaslui, Huși-Crasna, Fălciu-Bârlad și Cahul-Râmnicu Sărat, în care scop trebuia să reziste, inițial, pe frontul Obcina Mare, Solca, Cacica, Suceava, masivul Hârlău, Strunga, Dealul Mare, înălțimile situate la sud de Iași și în continuare pe malul de vest al râului Prut. Sub presiunea puternică a inamicului pe valea Siretului, trupele de la flancul stâng urmau să se replieze pe aliniamentul Obcina Feredeu – Gura Humorului, râul Moldova, Târgu Neamț, Strunga, Dealul Mare, cursul inferior al Prutului urmând a fi menținut cu orice preț. În acest timp, Corpul 2 armată trebuia să interzică (în legătură cu Divizia de Dunăre) trecerea Dunării de către inamic (între vărsarea Prutului în fluviu și Tulcea) și orice debarcare pe litoralul Mării Negre și să participe la interzicerea debarcărilor inamice între Galați și Brăila. Măsurile adoptate și-au dovedit utilitatea în contextul în care trupele sovietice au ocupat ostroavele Dalerul Mare și Dalerul Mic (26 octombrie 1940) și ostrovul Musura (5 noiembrie 1940), ceea ce a făcut ca brațul navigabil Chilia să rămână în întregime la dispoziția U.R.S.S. La aceasta s-au adăugat o serie de încălcări de frontieră, în special în regiunea Herța și zona împădurită din sud-estul Bucovinei (Vicov, Frătăuți), soldate cu schimburi de focuri și răniți, precum și violarea spațiului aerian românesc, în special începând cu luna mai 1941.

– După sosirea în țară a Misiunii Militare Germane, în stabilirea concepției de luptă, a intervenit și generalul Erich Hansen, care a declarat (16 noiembrie 1940) generalului Nicolae Tătăranu, subșeful Marelui Stat Major, că în situația în care România ar fi fost atacată (de către oricine) ar fi intervenit și armata germană (în funcție de situația politică de moment)1. Ca aliniament general de apărare, generalul german a propus înălțimile situate la sud de cursul superior al râului Suceava, masivul dintre sud Botoșani și sud râul Bahlui. O atenție deosebită trebuia acordată zonei fortificate Focșani-Nămoloasa-Brăila.

În urma discuției avute cu Erich Hansen, Nicolae Tătăranu a apreciat că germanii ar fi putut interveni în aproximativ 14 zile cu circa 6 divizii și a constatat că generalul german nu întrevedea necesitatea apărării decât în faza iniţială a luptei, contând mai mult pe ofensivă. Din acest punct de vedere, a fost surprins că marile unități române din Moldova nu puteau acționa decât după 4-5 zile de la data în care li s-ar fi cerut acest lucru.
– Această concepție de luptă a fost prezentată (23 noiembrie 1940) de către generalul Ion Antonescu, în timpul discuției avute cu feldmareșalul Wilhelm Keitel, șeful Comandamentului suprem al armatei germane (O.K.H.).
Considerând că, în situația forțării Prutului, trupele sovietice puteau înainta rapid pe cele două șosele care străbăteau Moldova de la nord spre sud, conducătorul statului român a făcut cunoscut că a organizat ,,centre de rezistență” în pădurile din centrul provinciei, în caz de nevoie întrerupându-se și traficul (rutier și feroviar) din zonă. În stuația în care nu ar fi putut opri trupele sovietice, armata română urma să se retragă spre Carpații Orientali și să extindă și în adâncime dispozitivul de apărare.
În concepția lui Ion Antonescu, Moldova trebuia să constituie, la momentul potrivit, ,,o bază de ofensivă împotriva rușilor”. Mai mult, ignorând capacitatea de luptă a armatei sovietice, el era convins că având două divizii motorizate ,,ar putea străpunge, dacă va fi necesar, frontul rus și să avanseze în direcția Kievului”.
– Evenimentele ulterioare au dovedit că acest lucru nu ar fi fost imposibil, că Ion Antonescu a apreciat greşit viitoarea desfăşurare a operaţiilor militare.

Notă: Pasaje extrase din cartea Armata română de la Prut la Stalingrad şi înapoi la Prut (1941-1944), Chişinău, Editura Cartidact SRL, 2020, autor Alesandru Duţu.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu 

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/toamna-anului-1940-masuri-militare-pentru-apararea-moldovei

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

SATUL USTIA ÎN 1919 A AVUT DEPUTATUL SĂU ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI

M-am născut într-o familie de intelectuali  din a şasea generaţie, care în 1941 au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia de autorităţile  de ocupaţie sovietice. Bunelul meu, Ion Alexandru Moraru, a fost om cu stare, învățător, ulterior director de școală, avea în posesie 100 ha de pămînt bun, la Ustia, Zolonceni şi Ohrincea, din părţile Criulenilor. Cea mai mare parte de pămînt, era ocupată cu vii şi livezi, că-i plăceau mai puţin – cu cerealiere. Bunelul făcea vin mult şi bun, usca fructe, le comercializa. Într-un cuvînt, nu prea avea nevoie de nimic.

Bunelul Ion Moraru era membru al Partidului Naţional-Ţărănesc. Dar care ţăran mai înstărit nu era membru al acestui partid? Însă vin ruşii în 1940 şi califică acest partid contrarevoluţionar. Contra cărei revoluţii? ne-am întreba noi.

Calificativul de „activitate contrarevoluţionară şi spionaj”, însă, pus pe el de noii stăpîni ca stigmat criminal, doar cu câteva zile înainte de începerea războiului, l-a costat viaţa.

Câteva cuvinte despre așa numitul „spoinajul  al bunicului meu”. Încă cu mult înainte de Marea Unire de la 1918, Basarabia era tixită de agenți bolșevici, inclusiv racolați și din rândurile populației locale. După fireasca intrare a Basarabiei în componența României la 1918, potrivit hotărârii primului Parlament al Basarabiei- Sfatul Țării, lucrurile nu s-au schimbat. Din URSS, treceau clandestin Nistru sute de agenți bolșevici, care veneau în Basarabia românească cu scopuri teroriste bine determinate pentru a destabiliza situația în această provincie românească.

Respectiv, Siguranța română pentru a avea informații și un tablou veridic al situației, solicita contribuția intelectualilor de la sate și orașe pentru a depista elementele  comuniste dușmănoase și antinaționale.

În satul Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei asemenea intelectuali erau bunicul meu, Ion Alexandru Moraru și Gatcin Serafim Ilarion. Acești minunați oameni, au avut după prima ocupație sovietică la 28 iunie 1940 o soartă tragică. Ambii au fost arestați, impreună cu toată familia lor, capii familiilor separați de cei dragi și transportați în Gulagul sovietic de deținuți politici din orașul Sverdlovsk, unde ulterior au fost împușcați ca „dușmani ai poporului” (dar care popor?! Sovietic?!- Al.M), iar familiile acestora, indiferent de vârstă- deportați în Siberia.

Pământeanca (din Ustia, Criuleni) și prietena mea, doamna Nadejda Roșcovanu, ziaristă excelentă, o profesionistă în tot ce face, mi-a pus la dispoziție, (cu acordul doamnei Lucia Cireș din Iași) copia scanată a dosarului lui Gatcin Serafim Ilarion, întocmit de Comisariatul NKVD din regiunea Sverdlovsk, ulterior luat la evidență de Arhiva Națională a Republicii Moldova cu cu rechizitele arhivistive Fond: R-3401, inventar: 2, dosar 772, în care tangențial se vorbește și despre bunicul meu Ion Alexandru Moraru. În dosarul nominalizat, întocmit de ocupanții sovietici la 24 noiembrie 1940, adică după ce au anexat Basarabia, este procesul-verbal ( în limba rusă ) de anchetă al învinuitului Despo Toma (in document Foma- Al.M.) care a durat 5 ore, de la ora 20.00 până la 24.00. Cel anchetat, în anul 1925 (apropo, în acelaș an, la 24 decembrie s-a născut și tatăl meu, Valeriu) a lucrat în funcția de Pretor al plasei Criuleni, județul Orhei. Am inclus un fragment din acest document de arhivă, tradus de mine din limba rusă, pentru ca stimatul cititor să simtă atmosfera acelui îndepărat an 1925 și atitudinea celui anchetat de ofițerul nkvd-ist față de  acești doi bărbați din satul Ustia, Criuleni:

ÎNTREBARE: Când și cum au fost încadrați Moraru și Gatcin?

RĂSPUNS: În anul 1925 eu am fost numit în funcție de pretor al plasei Criuleni, în timp de un an am făcut cunoștință cu mai mulți oameni. În cele din urmă am constatat, că în satul Ustia sunt două persoane pe care i-ași putea include pe post de informatori-rezidenți, aceștea erau Moraru Ion (in document numele rusificat-Ivan) Alexandrovici, care lucra președintele cooperativei și care avea posibilitatea de a se deplasa prin toată plasa (în document volostea- Al.M,) conform serviciului său și Gatcin Serafim Ilarionovici, care lucra în funcție de notar în satul Ustia, de asemeni, care comunica mult cu populația. Am depistat aceste persoane și am trimis la ei informatorii mei, de la care am aflat, că în acești oameni putem avea încredere deplină și că pot fi incluși în această activitate. În afară de acest lucru, în perioada de studiere a acestora, eu de nenumărate ori m-am întâlnit personal cu ei și discutam cu aceștea mai multe subiecte la zi, fapt care m-a convins că sunt persoane dezvoltate,  bine informate și sunt patrioți ai României. După ce a fost adunat tot materialul, în anul următor 1926, se pare că primăvara, eu pe ambii i-am invitat la mine în birou la Criuleni și le-am propus să se ocupe și cu lucrul de investigație (cercetare), lucru pe care ambii l-au acceptat. Sigur că aceste discuții au fost duse  separat, cu unul, apoi cu celălalt.

ÎNTREBARE: Unde în prezent locuiesc rezidenții Dvs.?

RĂSPUNS:Ambii trăiesc în satul Ustia, Criuleni.”…

Adică în perioada primăvara 1926 până la 28 iunie 1940 cei doi bărbați ai Ustiei, în afară de serviciul de bază, mai aveau o datorie patriotică, de a ocroti satul și împrejurările de bolșevism, lucru îndeplinit cu cinste în fața autorităților statului român.

În acelaș dosar nominalizat, găsim un certificat întocmit de ofițerii NKVD  la 9 iunie 1941 in orașul Orhei, adică exact cu 5 zile înainte de a fi arestați ambii. Documentul este despre unul din ei, mai concret- Serafim Gatcin

„APROBAT”

Șeful organizației județene Orhei al NKGB,locotenent superior

Golidberg

C E R T I F I C A T

Gatcin Serafim Ilarionovici, născut în 1895 în satul Ustia, raionul Criuleni, județul Orhei, moldovean, cetățean al URSS, locuește în satul Ustia, are la întreținere 4 persoane.

Gatcin Serafim Ilarionovici, în anul 1916 a terminat școala de subofițeri din orașul Jitomir, a slujit în armata lui Petliura, în scurt timp a fost înaintat la gradul de căpitan, pe care l-a primit.În anul 1919, după lichidarea armatei lui Petliura, ilegal a fugit peste granița URSS în România (frontiera era pe Nistru, malul stâng era URSS, iar malul drept – România, iar chiar la câteva sute de metri satul Ustia, satul de baștină –n.n.), din anul 1920 a făcut parte din partidele țărănist și liberal. A lucrat în funcție de director al băncii din Rezina și notar pe lângă primăria satului Ustia, este rezident al serviciilor secrete românești.

Componența familiei: mama-75 ani; 3 copii.

Împuternicitul secției județene Orhei a NKGB, sergent de securitate, Fisco

9 iunie 1941, or. Orhei

NOTA AUTORULUI: Dacă facem o comparație cu celelalte documente din dosar, apoi ne convingem, că în unele documente, este scris că Serafim Gatcin a luptat in armata lui Denikin…in prezentul document, se confirmă că a luptat in armata lui Petliura…și în general in dosar sunt mai multe neadevăruri, dar nu este de mirare pentru un regim de ocupație, violență, minciună și agramați.

Dar tragedia de abia începea…la 28 iunie 1940, fără nici un foc de armă, amenințată de URSS, România cedează Basarabia și Bucovina de Nord. Basarabia este imediat invadată de nkvd-iști, care incep torturile, crimele și anchetele sângeroase, înclusiv și împotriva ustienilor Gatcin Serafim, Moraru Ion și al lui Despo Toma, din ancheta nkvd-istă a căruia, am aflat informații și despre cei doi ustieni.

La 13 iunie 1941, în toriul nopţii, în casa lui Ion Moraru din Ustia, Criuleni, situată chiar pe malul Răutului, au intrat cîţiva militari, printre care şi şeful NKVD-ului din Criuleni, Pavlenco, şeful secţiei de învăţământ Criuleni, Litvinenco şi un ostaş cu steluţă pe chipiu. Cu ei erau şi doi comsomolişti. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost aşezat, dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Şeful NKVD-ului, Pavlenco, a dat citire unei hârtii în limba rusă în care era învinuit că este duşman al poporului, apoi a ordonat ca în timp de 15 minute toţi ai casei, adică tatăl cu cei 4 copii ai săi, să se îmbrace, să strângă obiectele de primă necesitate şi să urce în căruţă.

Când se luminase de-a binelea, cei cinci  „duşmani ai poporului”, Nicolae, în vârstă de 9 ani, Maria – de 10 ani, Valeriu (tatăl meu) – atunci de 14 ani şi Alexandru – de 26 ani, împreună cu tatăl lor şi bunicul meu erau deja urcaţi într-un mărfar din gara Chişinău.

În drum spre destinaţie, capii familiilor au fost separaţi de copii într-un vagon, agăţat la „coada” trenului. Ajuns în oraşul Sverdlovsk, transportul şi-a urmat calea fără ultimul vagon…În volumul II al „Cărții Memoriei”(editat de Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Editura „Știința”, 2001,Chișinău) la pagina 167, găsim lista deportaților din satul Ustia, Criuleni, unde sunt înscriși și cei doi prieteni bărbați și familiile acestora, adică Serafim Gatcin și Ion Moraru.

După un demers la Ministerul securităţii naţionale al Republicii Moldova am primit adeverinţa privind soarta cet. Ion Alexandru Moraru, născut în 1884 în comuna Capaclia, raionul Cantemir, Republica Moldova, cu domiciliul permanent până la arestare în comuna Ustia, raionul Criuleni, a fost arestat la 13 iunie 1941 ca fost „membru activ al unui partid contrarevoluţionar” şi, conform hotărârii Consfătuirii excepţionale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942, este împuşcat la 19 ianuarie 1943 în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

Scriu aceste cuvinte cu tristeţe, recunoştinţă  dar şi  cu mândrie pentru Neamul meu, Neamul Morarilor, care s-a dovedit a fi oameni de treabă, buni români şi patrioţi. Am aflat despre activitatea şi soarta bunicului meu Ion, numai după ce am început să lucrez la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fapt care s-a produs în aprilie anul 2000. Iniţial funcţia mea se numea colaborator ştiinţific superior, care în scurt timp s-a modificat în specialist principal, apoi am fost numit  în funcţia de şef secţie Valorificarea documentelor de arhivă.

Din investigaţiile documentare făcute de mine au aflat o mulţime de lucruri tragice,  dar pline de mândrie pentru înaintaşii mei. Majoritatea din cele aflate au fost publicate de mine în gazeta raională „Biruitorul”(apoi„Opinia”) 1990-1991, în „Revista Română” din Iași (nr.3, noiembrie 1996), în  revista„Glasul Naţiunii”(nr.40 din 24 octombrie 2002), în  Enciclopedia„Localităţile Republicii Moldova. Jevreni,” vol.7 Chişinău. 2007, etc.

Descoperirea importantă despre  activitatea  bunicul meu Ion Alexandru Moraru am găsit-o în articolul ştiinţific al cercetătorului, dr. Mihai Taşcă întitulat„Moţiunea de Unire a Judeţului Orhei cu Vechiul Regat(25 martie 1918) publicat în revista „Destin Românesc”(nr.1 din 2008, pag. 17-25). Autorul  a demonstrat prin documente de arhivă,că înainte ca să fie votat Actul Unirii în Parlamentul Basarabiei – Sfatul Ţării, Unirea a fost votată în Adunările Judeţene până la data de 27 martie 1918. În cazul judeţului Orhei Unirea  s-a votat la 25 martie 1918, după Bălți și Soroca. În lista consilierilor prezenţi la şedinţa ordinară a celei de-a IXL Adunări a Zemstvei  Judeţului  Orhei, care au votat Unirea cu  Patria Mamă, România, la numărul 50 este înscris şi  Moraru Ion Alexandru, membru al Upravei Zemstvei, român. (pag. 24 din articolul nominalizat). NOTĂ: În documentele rusești  bunicul era scris cu numele Morari, iar în adeverința de naștere Moraru.

Am citit acest articol de câteva ori, deoarece nu-mi venea a crede ochilor,că bunicul meu personal şi-a adus aportul la Marea Unire a tuturor românilor din 1918

Lacrimi de emoţie şi bucurie am avut atunci  când am înţeles, că  Marea dragoste faţă de limba română, de istoria românilor, de tot ce e românesc vine la mine şi copiii mei prin gene de la bunicul meu Ion Alexandru Moraru, învăţător și agricultor din satul Ustia, Criuleni, care a contribuit prin votul său la realizarea  idealului naţional.

Dar să revenim în 1941. Trenul îşi urma drumul. Supraîncărcat, arestaţii sufereau de frig şi foame, sete, boli şi păduchi. Câteva zeci de surghiuniţi şi-au dat sufletul, chiar în tren, fiind aruncați din transport de santinela nkvd-istă. Copiii lui Ion Moraru din Ustia s-au dovedit tari şi au ajuns în orăşelul Bâstrâi, regiunea Tiumeni. Întreaga povară a existenţei a căzut pe spatele celor  doi fraţi mai mari – Alexandru şi Valeriu. Cei mai mici, Maria şi Nicolae, îndeplineau munci auxiliare legate de pescuit, cârpirea plaselor de pescuit, curăţirea peştelui ş.a.

Ziua de muncă ajungea la 17 ore. Alexandru şi Valeriu pescuiau peşte. Cu regret, la mijlocul anului 1942 (poate ceva mai târziu) Alexandru, sublocotenent al Armatei Române, învăţător, poet, care încă în perioada anilor 1938 – 1940 a publicat un şir de poezii în revista „Speranţa” (pentru confirmare vezi revista indicată, nr.11 din 1938 ş.a.) și revista „Izvorașul”, în condiţii misterioase, „s-a înecat”(mai târziu veți afla de ce am pus ghilimele) în  râul Obi. Tatăl meu, Valeriu Moraru a rămas stăpânul acestei familii de 3 persoane, care îndeplinea zilnic un volum de muncă supraomenesc, pentru a întreţine sora şi frăţiorul mai mic. Nu odată a fost înşelat la cântar: de fiecare dată însă observa înşelăciunea şi se revolta, fiind apoi bătut de cei doi mujici care se considerau brigadieri.

Probabil datorită efortului epistolar al mamei lor Parascovia Moraru și al fratelui ei, Ion Tatarovici, care au scris o sumedenie de scrisori adresate lui Molotov la Moscova în 1947, toamna târziu, cei trei fraţi care au supraveţuit s-au întors în Basarabia. Casa părintească din Ustia, Criuleni, fiind confiscată de regimul stalinist de ocupație, s-au stabilit în casa mamei lor şi bunicii mele, Parascovia, care locuiau în satul Jevreni, raionul Criuleni.

Să nu gândiţi însă că aici s-au terminat pribegiile şi chinurile celor „trei duşmani ai poporului”. Sigiliul sângeros al stalinismului i-a urmărit toată viaţa. Sunt multe de spus. Important este că au ştiut să înfrunte cu demnitate toate încercările sorţii. Au absolvit toţi şcoala pedagogică din Orhei; apoi,Valeriu – facultatea de istorie, iar Maria şi Nicolae – facultatea de geografie.

Am scris despre ei nu numai din spirit de rudenie, consider că e o datorie a tuturor să nu-i uite pe cei care au suferit mai mult decât dânşii. Ion Moraru – bun gospodar, om cu o cultură aleasă, întemeietorul căminului cultural din Ustia, Criuleni, fost deputat în Parlamentul României în anul 1919 din partea Partidului Ţărănesc, om cu aspiraţii democratice, cunoscător al limbilor rusă şi franceză, fără nici o vină – arestat şi împuşcat. Fiul, Alexandru, poate un viitor poet cu renume, „înecat” în apele râului Obi; Valeriu, care a mai trăit după pensionare un singur an, iar Nicolae, nici atât. Astăzi în viaţă nu mai este nimeni din ei, deoarece şi Maria, fiica lui Ion Moraru, obosită, bolnavă şi îmbătrânită înainte de vreme a plecat în lumea celor drepţi.

În anul 2018 am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire a Basarabiei cu Ţara. Un sentiment de mândrie mă  ţine în suspans, deoarece bunicul meu, Ion Alexandru Moraru a contribuit şi el punând acea cărămidă modestă la Marea Operă a Întregirii Neamului Românesc in 1918.

Articolul de mai sus, a fost publicat de mine pe câteva din portalurile mele în internet, adică Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru (www.mazarini.wordpress.com , Alexandru Moraru Blog (www.morarita.wordpress.com), Jevreni din inima Basarabiei (www.jevreni.wordpress.com)  și altele. Apoi a fost preluat de prestigiosul portal www.art-emis.ro și revista„Bibliopolis” (Chișinău) în nr.3 din anul 2018. A fost un material interesant și plin de adevăr, dar evident că  pe departe de a fi complet, deoarece, când erau în viață, nici bunica mea Parascovia Teodor Moraru și nici tatăl meu nu prea se grăbeau să-mi povestească mie  despre bunicul meu, ca să nu zic, că în general a fost un subiect tabu. Frica și moartea bunicului i-a săpânit până la sfârșitul zilelor. Din acest motiv,  cercetările și investigațiile mele privind  viața înaintașilor mei  se desfășoară cu pași de melc.

Dar am avut noroc, că colegul meu de facultate și de breaslă, domnul Andrei Grosu,(fiind și cumnatul meu) studiind ale subiecte,  a depistat mai multe materiale legate de trecutul  rudelor apropiate și respectiv m-a informat. După ce am primit adresele din Internet , m-am apucat de treabă și am găsit  informații excepționale și anume: că  bunelul meu Ion Alexandru Moraru in 1917 a participat la Congresele Invățătorilor(aprilie, mai) , iar la Congresul din luna mai, a fost onorat cu o funcția de secretar al Congresului Invățătorilor  , îndeplinindu-și sârguincios misiunea. Mai mult decât atât, în procesul-verbal al unei ședințe ale numitului congres, a dat dovadă că este un bun român și aprig apărător al limbii române. Despre acest caz ne vorbește cunoscutul cărturar și intelectual Onisifor Ghibu în volumul său „Pe baricadele vieții”(Ed.„Universitas”, Chișinău, 1992, pag.197):

Un alt țăran spune că satul său l-a însărcinat să ceară de la congres, ca școala să fie și mai departe în limba rusească. La acestea învățătorul Moraru arată că ideile acestea nebune le-au semănat prin satele moldovenești, dușmanii neamului, de care trebuie să ne ferim”. (p.65-66)

A fost în funcție și de șeful învățământului din județul Orhei, iar apogeul  funcțiilor deținute a fost că în  noiembrie 1919 alături de Nicolae Iorga și  Pan Halippa   de pe circumscripția  județului Orhei, a fost ales  deputat în Parlamentul României și bunicul meu, Ion Alexandru Moraru.

Iată cum descrie acest  eveniment  marele nostru înaintaș Petre  V. Cazacu  în lucrarea sa „Moldova dintre Prut și Nistru 1918-1928” (Editura„Știința”, Chișinău, 2019). La paginile 241- 243) se menționează: Grupul Blocului național din Sfatul Țării a persistat, puțin timp după Unire, sub forma de partid local țărănesc, și a colaborat cu guvernele centrale.Apoi din el o parte a trecut la Partidul Poporului; o altă parte la Partidul Liberal și o parte la Partidul Național Țărănesc. Fiecare din aceste grupări  au adunat și înglobat în curentele partidelor lor o mulțime de elemente noi, până atunci străine de politica activă. Partide locale și cu tendințe locale nu sunt.Întâmplător, cu ocazia unor alegeri se formează blocuri cetățenești sau alte formațiuni pentru a coopera cu cutare sau cutare partid politic. Pe lângă defectele ei organice, comune vieții politice din toate țările, viața politică din Basarabia suferă de defectele specifice vieții politice românești și mediului mental, social-politic și economic din Basarabia, izvorât din viața anormală istorică și din  epoca aceasta de tranziție, extrem de grea în toată lumea.

Unirea a dat Basarabiei o viață politică  națională. Cu toate defectele ei, ea este puternic mijloc de naționalizare și unificare; ea canalizează nemulțămirile  și nevoile în curente politice comune și dă posibilități  de soluționare  a problemelor politice, sociale și economice  pe căi normale, fără izbucniri  și violențe, care sunt nenorociți și prin ele înșele, și prin urmările lor.

Cu însănătoșirea mediului social local și general și viața politică se va ridica. Ceea ce caracterizează îndeosebi viața politică din Basarabia este faptul umător: în ultimii zece ani  în Basarabia s-au produs, afară de alegeri parțiale, cinci alegeri generale pentru parlament  pe baza votului  universal și cu reprezentanță proporțională. Ori cu toată surexcitarea patimilor politice, la aceste alegeri- în care se disputau și luptau în mod viguros partide adverse- nimeni din cei aleși (dăm mai jos listele lor) n-a formulat niciodată vre-un protest contra Unirii sau să fi cerut revenirea la Rusia.

…………………………………………………………………………………………………………………

Deputații aleși în 1919, noiembrie 23 și 24

…………………………………………………………………………………………………………………….

Din Județul Orhei : preot Pavel Guciujnu, N.Iorga, V. Bârcă, Pantelem. Halippa, V. Mucinschi, I. Plămădeală, I. Zaporojan, Ion Moraru, Anton Sârbu, Eugen Niță, Chirilă Cunciujna.

…………………………………………………………………………………………………………………….

Astfel nu vom greși deloc, dacă vom  susține, că satul Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei a avut la 1919 deputatul său în Parlamentul României.

În revesta „Școala Basarabeană” din anul 1938, în nr.4 la pagina 23 găsim o informație prețioasă, cel puțin pentru mine personal; și anume despre activitatea bunicului meu Ion Alexandru Moraru la Congresul Invățătorilor din Basarabia din 25-28 mai 1917, care a avut loc la Chișinău. La conges au participat peste 500 de invățători și alte cadre didactice, care au definitivat românizarea învățământului de toate gradele din Basarabia. Articolul se numește„Învățătorii moldoveni și naționalizarea școlii din Basarabia 1917-1918” (autor Gh. Druță. Congresul a avut 7 ședințe, ținute sub președenția dlui T.I. Neaga, ca vice-președinți fiind: dnul Vasile G.Secară, învățător  din Baxani, jud. Soroca, președintele învățătorilor moldoveni asociați de la congresul din luna aprilie și primul redactor al revistei „Școala Moldovenească”, d-ra Ana Băcănescu, învățătoare din Chișinău și preotul Serghie Bejan, iar secretari (al Congresului – Al.M) fiind: domnii I.A.Moraru și Constantin Cujbă, invățători din județul Orhei, d. Al.Groapă și doamna Elena Zaharov, din județul Chișinău.

În ziarul„România Nouă”(organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor), apărut la Chișinău, nr.88 din 10 aprilie 1918, în articolul„Din satele Basarabiei” se menționează: „În stânga Răutului, la vărsarea lui în Nistru se află așezat  satul Ustie (corect Ustia-Al.M) în fața târgului Dubăsari de peste Nistru. Sat mare și frumos, din ținutul Orheiului, înconjurat de grădini întinse, de pomi roditori pe Răut și Nistru, care-ți atrag  atenția, că trebuie să le vizitezi mai ales acuma primăvara, când iarba înverzește, copacii înfloresc și păsările ciripesc, aici vei momente plăcute de reculegere. Întrând în sat  ești izbit de aceiași priveliște ca-n toate satele Basarabiei: o uliță principală mai largă, urmată de altele laterale mai strâmte și înconjurate de garduri de piatră, pe unele locuri dărâmate câte puțin, ce-ți dă impresia unei  cetăți în ruină.

În vatra satului se fidică biserica frumoasă și impunătoare, cu acoperișul verde, culoarea obișnuită rusească. Slujba aici se face în mare parte rusește de preotul Vladimir, de cântăreș și cor, care nu-și dau osteneala ori n-au plăcerea de a întrebuința limba moldovebească.

În apropierea bisericii, se află școala, cu două posturi, în care funcționează dra Maria Bejan de 28 de ani și doamna Alexandra Moraru, soția învățătorului Moraru, care este președintele comitetului școlar de la Orhei. Amândouă învățătoare  sunt  la înălțime, muncesc pe întrecutele, și-i învață pe copii carte moldovenească. La 18 martie s-a dat în Ustia o serbare la care a luat parte pe lângă săteni și mulți ofițeri din Regimentul 10 vânători împreună cu preotul regimentului V. Ceapă (ardelean), care a ținut o cuvântare „Despre iubirea limbei și neamului românesc” îndemnând sătenii să-și dea copiii la școală, să învețe cu drag limba moldovenească, contra căreia erau mulți din ei la începutul învățăturei. Programul desfășurat a fost bogat în recitări de poezii și dialoguri românești și cântece patriotice ca: „Deșteaptă-te române!”, Hora Unirii etc. Întreg public a fost foarte atins, văzând că copiii pot și în limba lor să învețe atâtea lucruri frumoase și că ei nu sunt așa de ticăloși, după cum le spunea stăpânirea rusească; ci se trag dintr-un neam mare. Un fior de bucurie  și o rază de nădejde se putea citi în sufletele lor, o dorință neasemuit de puternică cuprindea inimile lor, iubirea limbei și neamului românesc, le părea acum ceva sfânt, scump la care să țină mai mult ca la orice pe lume.”

Alexandru MORARU, nepotul lui Ion Moraru, istoric-arhivist, publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Chișinău

Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | 2 comentarii