DISTINSĂ DOAMNĂ SVETLANA UNCUȚĂ- LA MULȚI ANI FERICIȚI!

E și firesc, că nu întotdeauna poți să spui omului tot ce gândești despre el, indiferent dacă acest lucru este de bine sau de mai puțin bine…Dar sunt zile în viața omului, când îți poți permite acest lucru cu prisosință, să deschizi ușa sufletului și să spui tot ce crezi, ce simți și cât de fericit te simți, pentru bucuria, că Dumnezeu ți-a trimis în calea vieții tale Oameni frumoși, deștepți, inteligenți, săritori la nevoie, care lasă pe toate și se grăbesc  să-ți vină în ajutor, să fie alături de tine, când ai zile mai deochiare, mai dificile; Oameni care sunt gata ca să împartă cu tine ultima bucățică…nu în zadar se spune că prietenul la nevoie se cunoaște, fiindcă la bucurii și sărbători sunt mulți, chiar foarte mulți, dar când este vorba de o implicare personală, o susținere, o vorbă, un ajutor, apoi numărul acestora devine atât de mic, că nici prin gând nu-ți trecea că poate fi așa…iar de când banul a pus stăpânire totală pe oameni, mulți care chiar au avut unele calități nobile de omenie, au renunțat la ele în favoarea verbului„a avea” și nu „a fi”.

Dumnezeu  a fost și este bun cu mine, (ca să nu zic, că chiar sunt alintat) mi-a trimis în viață valori umane de excepție, Oameni buni și frumoși atât din interior, cât și din exterior. Spre bucuria mea, sau cum se mai zici în popor, spre norocul meu, unul din puținii prieteni despre care pot spune toate aceste cuvine este Femeia, Soția, Mama și Bunicuța cu numele luminos de Svetlana Uncuță, care astăzi împlinește frumoasa vârstă de 18 ani, și spre bucuria domniei sale, începând de azi, va avea dreptul de a privi filme pentru adulți. Deși nu prea cred, că Distinsa Doamnă se va folosi de acest „privilegiu”, fiind bine cunoscută, ca Femeie, gospodină pe care la acest capitol o poți compara doar cu o frunicuță, sau mai degrabă cu o albinuță- harnică și responsabilă, serioasă și plină de creativitate. o economistă și contabilă de nota zece, Femeie în adevăratul sens al cuvântului, încărcată cu atâta energie pozitivă, de parcă tatăl ei este Soarele, dar care-i lipsește răutatea și invidia…

Nu pot spune deloc, că drumul vieții minunatei Doamne Svetlana a fost uns cu miere sau flori, a avut de trecut prin multe greutăți și suferințe, dar a izbutit să păstreze dragoste de Dumnezeu, bunătatea și omenia, calități cu mare regret pe cale de dispariție în societatea noastră.

Doamna Svetlana Uncuță, această Femeie frumoasă și superbă a crescut și educat doi copii minunați, Svetlana și Constantin, care au preluat de la mama lor cele mai frumoase calități și au făcut studii în cele mai prestigioase instituții de învățământ universitar din spațiul românesc și în prezent muncesc potrivit profesiei.

Un altfel de „copil” al Doamnei Svetlana Uncuță, poate fi considerat azilul privat „Părinți Fericiți-Copii liniștiți”, înălțat cu ideia, gândul, banul și fapta Distinsei Doamne în satul său Săseni, raionul Călărași. Cu regret, n-am fost personal să-l văd, dar judecând după pozele construcției, impresiile vizitatorilor, medicilor, care patronează acest edificiu, copiilor, care din anumite motive obiective sau subiective au adus aici pe cineva din părinți lor, apoi concluzia generală poate fi apreciată numai prin cuvântul BRAVO!

După toate cele relatate, mă întreb și vă întreb și pe dumneavoastră. parcă poți să nu iubești un asemenea Om, cu atât mai mult că e Femeie?!

Cu ocazia Zilei de Naștere, îî dorim Distinsei Doamne Sănătate, Fericire, Dragoste, Succese și multe, multe Bucurii de la cei dragi inimii sale! La Mulți Ani Fericiți!

Cu prietenie, respect, dragoste și recunoștință, Alexandru MORARU, istoric-arhivist, publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Chișinău

Publicat în FELICITĂRI, FOTOGRAFII, ISTORIA NOASTRĂ, MAI ODIHNIŢI-VĂ..., VIAŢA E FRUMOASĂ, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

REALITATEA: Coronavirusul ucide inclusiv limba română

Coronavirusul ucide inclusiv limba română

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

Retrovoluția din decembrie 1989 a adus, în viața socială din România, dominarea discursului politic, partinic și mediatic de către „papagali“, adică de inși care suferă de psitacism. Aceștia mai suferă și de cosmopolitism și, îndeosebi, de americano-tropism: este cazul preluării și folosirii excesive și cu sens greșit a unor cuvinte ca locație, oportunitate, reiterare, impact, responsabilitate etc.; cel puțin ultimele două, impact și responsabilitate, au devenit un adevărat parazit verbal, utilizat cu morgă, dar, de fiecare dată, exclusiv cu sens greșit.

De cînd a început circul autohton cu epidemia de Covid-19 și, apoi, cu evidenta conspirație cu pandemia mondială de coronavirus[1] – cu concursul malefic al Organizației Mondiale a Sănătății –, vorbeții din „elita“ partinică, împreună cu cei din mass media au băgat în limbajul lor propagandistic o sintagmă preluată, cu infatuare și autosuficiență, de analiștii de toate categoriile și, firește, de miniștrii și parlamentarii de toate culorile partinice: „distanța socială“.

Sintagma „distanța socială“, utilizată în discursul public în limba română, constituie o aberație semantică și lingvistică, deoarece vrea să inducă ideea distanțării fizice, interpersonale, nu „sociale“: „cetățenii trebuie să păstreze distanța socială de 1,5-2 metri“, sună formularea standard debitată în toate mass media. Însă „idioții utili“ – utili altora, dar nocivi pentru noi – nu își dau seama, din cauza ignoranței și a lichelismului lor, că distanța socială nu se măsoară în metri, ci în ranguri, în categorii sociale situate pe scara ierarhiei societății! În India, de exemplu, există cîteva clase sociale impenetrabile între ele: membrii clasei paria, aflată la nivelul cel mai de jos al societății, nu se pot apropia nici măcar fizic de clasa din vîrful societății, a maharajahilor, fără a fi aspru pedepsiți!

„Distanțarea socială“ se realizează și se manifestă atunci cînd un fiu/fiică de țăran/muncitor/țapinar/cioban urmează studii tot mai înalte și ajunge medic sau inginer, economist, jurist, chiar academician în domeniul său de specialitate. În acest sens, un exemplu elocvent, dintre multe altele, este Gheorghe Savu[2], fiu de cioban ajuns general cu patru stele în Armata României! Aceasta înseamnă că, prin studiile sale și prin statutul social dobîndit, Gheorghe Savu s-a îndepărtat, s-a distanțat de starea socială la care au rămas părinții săi țărani/ciobani – poate analfabeți sau alfabetizați minimal (cu 3-4 clase) –, fiul lor ajungînd într-o clasă socială de un rang mai înalt în ierarhia socială, aceea a intelectualilor, ba chiar a specialiștilor cu o foarte înaltă calificare: a conducătorilor militari. Deci, aceasta înseamnă că a apărut o distanță socială între genitori și descendenți. Și nu „distanța socială“ care se află în gura politicaștrilor noștri agramați disfuncționali (aceasta este exprimarea corectă și nu „analfabeți funcționali“, cum se spune că ar fi zis Academia Română în nu-ș ce studiu).

În contextul actual al propagandei cu Covid-19, în presa occidentală a apărut expresia social distance“, care, semantic, înseamnă în românește „distanță socială“. În limba engleză și, mai ales, în anglo-americană, sunt multe cuvinte și expresii chisnovate, cu sensuri multiple (polisemie) sau de-a dreptul contradictorii (anomalie). Oricum, din contextul materialelor din mass media occidentale pe tema pandemiei de coronavirus, reieșea că expresia social distance“ se referea la așezarea indivizilor în mod distanțat fizic: adică să stea la o anumită depărtare între persoane, la un interval de 1,5-2 metri între ei.

Firește – deși nu este deloc firesc! –, „papagalii“ noștri au preluat expresia greșită din limba engleză, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie phisical distance“ – adică distanța fizică, interpersonală, intervalul dintre doi indivizi. Cum traducătorii și analiștii noștri de doi bani, consilierii prezidențiali, guvernamentali și parlamentari (făcuți „consilieri“ pe tot felul de criterii, mai puțin pe cel al competenței!) traduc ca Coana Chirița, care își închipuia că „furculiță“ și „farfurie“ se traduc în limba franceză prin „furculision“ și „farfurision“, au zis și ei, „americănește“, „distanța socială“, fără să mai analizeze ce înseamnă această expresie în sine și ce vor anume să indice ei în realitate. De altfel, expresia „distanța socială“ a fost introdusă în limbajul public oficial și oficios de către președintele României, Klaus Werner Iohannis, prin discursurile confecționate de „idioții utili“ pe care i-a strîns în preajma sa; și se știe, nu este la prima greșeală de exprimare sau de politică pe care o comite. Și dă-i, și dă-i cu „distanța socială“ în toate comunicatele prezidențiale, în toate discursurile guvernamentale, în toate ordonanțele „militare“ și în toate reclamele teroriste de „alarmare“, secondate, pe ecranele tuturor televiziunilor, de sloganul terorist „#staiacasă“. Și așa, obligînd lumea să stea acasă, economia națională a fost, efectiv, stopată, pentru că țara întreagă a fost transformată într-o închisoare a domiciliu. Dacă „#staiacasă“, atunci cine mai muncește? Și cîțu bani primești dacă „#staiacasă“?! Și de unde bani dacă nimeni nu produce, nu vinde? Din împrumuturile iresponsabile comise de ministrul de Finanțe Cîțu?!

Abia în ultimele zile am auzit vreo doi intervievați exprimîndu-se corect, „distanța fizică“! Ba chiar un medic a și precizat clar și apăsat pe postul Antena 3: «NU „distanță socială“, ci „distanță fizică“!» Dar, la fel ca în cazul reporteriței Ana Iorga, ale cărei lecții despre exprimarea corectă în limba română, ținute la Antena 3, nu sunt urmărite nici de proprii ei colegi trei-anteniști, așa și în cazul dr-lui Marinescu: nu l-a ascultat nimeni, fiindcă reporterii și prompteristele Antenei 3 (și, evident, din toate mass media!) îi dau înainte cu „distanța socială“! O dovadă simptomatică a inerției papagalismului practicat cu inconștiență o constituie chiar Sabina Iosub, care face traducere simultană din engleză sau din franceză, merge des la Bruxelles, în S.U.A. și face reportaje în direct de acolo, deci e o fată școlită și umblată prin lume: adică „o dă mintea afară din casă“. Totuși, în emisiunea sa din 13 mai a.c., printre comentariile despre „distanța socială“, ea a introdus și un „spici“ al primăriței Capitalei, Gabriela Firea-Pandele. Dar, surpriză, aceasta a vorbit (pentru prima dată, e-adevărat) despre „distanța fizică“. După consumarea intervenției primăriței, Sabina Iosub a continuat vorbind tot despre „distanța socială“, ca dovadă că ea nu ascultase nici secvența Gabrielei Firea, pe care tocmai o inserase în emisiunea ei și nici nu sesizase anomalia din „distanța socială“ folosită, greșit, ca să indice „distanța fizică“, deși e mai școlită în ale filologiei și semanticii decît, să zicem, Klaus IohanniSS, fost profesor de fizică la școala generală și continuatorul Grupului Etnic German, care fusese Coloana a V-a a Germaniei hitleriste în România!

Nu-i „distanță socială“ agramaților disfuncționali, ci „distanțare fizică“!

Dar a părut și „bomboana pe coliva“ pandemiei cu Covid-19! Recent, în presa internă și internațională au apărut diverse articole în care se relatează că statistica raportării celor decedați de Covid-19 este frauduloasă, făcută doar pentru a spori panica, a teroriza populația – căci din „popor“ am fost reduși la o „populație“ –, a ne transforma locuințele în pușcărie la domiciliu impusă de ordonanțe „militare“, pentru a ruina economia statelor și a se exersa un iminent regim de dictatură[3] sub pretextul pandemiei. Și, în unele spitale, falsificarea statisticii cauzelor deceselor pretins provocate de Covid-19 se face și pentru a motiva cererea de subvenții de la Uniunea Europeană. „Pandemia“ Covid-019 a fost exacerbată artificial îndeosebi prin faptul că s-a pus, de la început, un diagnostic absolut greșit, urmat de tratamentul greșit și nu s-au făcut (decît foarte tîrziu de către italieni) autopsii pentru a decela cauzele reale și nu presupuse ale decesului. Chiar faimosul medic Streinu-Cercel spusese, prin februarie, la începutul propagandei cu coronavirusul, că Covid-19 este o formă ușoară de gripă, care poate fi prevenită lesne, „spălîndu-ne pe mîini, pe față și în nas“; urmarea imediată a fost să a dispărut săpunul din magazine. Dar, după puțină vreme, Streinu-Cercel și-a schimbat opinia științifică cu 180 de grade – probabil „i s-a arătat pisica“ – și s-a alăturat corului susținătorilor oficiali ai pandemiei Covid-19, el îndemnînd, acum, ca primă măsură de prevenire a infectării, să purtăm mască și mănuși. Dar, surprinzător, efectul a fost doar că pe ușa tuturor farmaciilor a apărut o hîrtie A4, pe care scria: „Nu avem: măști, mănuși, spirt medicinal!“ Statul speria lumea cu coronavirusul, blocase economia prin „#staiacasă“, dar nu era în stare să pună pe piață nici obiectele minimale de protecție. Ba, mai mult, o parte a presei a relevat că consoarta ministrului Sănătății Nelu Tătaru avea o farmacie în care vindea la suprapreț măști de protecție facială, dar fără să elibereze bon de casă[4] – comițînd, deci, speculă și evaziune fiscală! Dar exemplul ei a fost preluat rapid, iar specula cu măști a fost dezvoltată și de alte firme.

Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost vorba, realmente, de o infectare ca în filmul american Apocalipsa?! Atunci s-ar fi întîmplat ca acum în Ecuador: morții zac pe străzi[5] sau, cum arată Agenția Hoitnews, sunt stivuiți în toalete[6], fiindcă statul nu are mijloace nici măcar să-i ducă la groapa comună!

De fapt, dincolo de înșelătoria globală cu pandemia declarată de O.M.S., impunerea stării de urgență în România s-a făcut pentru ca Executivul – guvernul și președintele țării – să se degreveze de răspundere, să „se spele pe mîini“, ca Pilat din Pont, de situația în care adusese țara. În primul rînd, pentru că în etapa inițială a scamatoriei cu epidemia de Covid-19, Executivul era „focusat“ – ca să uzez de alt barbarism introdus de „papagalii“ cosmopoliți – pe forțarea organizării alegerilor anticipate; și în al doilea rînd, pentru că, în toată etapa postdecembristă – cînd P.N.L. a fost în mai multe rînduri la Putere – a neglijat în mod criminal un subsistem strategic al sistemului social global: asigurarea sănătății publice. Așa după cum a minimalizat și al doilea subsistem strategic: pe cel al învățămîntului. Sistemul de învățămînt produce cadrele necesare tuturor celorlalte subsisteme sociale: profesori, economiști, medici, preoți, ingineri, juriști, militari, polițiști ș.a. Or, dacă Învățămîntul, care fusese foarte eficient în Socialism – fiindcă fusese bazat pe doctrina lui Spiru Haret –, a fost degradat, practic anihilat, toate celelalte cadre care organizează și conduc societatea sunt de proastă calitate. Amintiți-vă de Universitatea „Ecologică“ patronată de Dolphi Drimer, vînzător de diplome[7] de „stomatologi“ unor cetățeni italieni care nu călcaseră niciodată pe la vreun curs al respectivei „universități“! S-a inițiat o anchetă împreună cu poliția din Italia, dar Dolphi Drimer nu a pățit nimic, fiindcă deh!, era Dolphi Drimer, membru al „poporului ales“!

Cu concursul unor „somități“ din instituțiile statului, zeci de mii de persoane au primit fraudulos diplome de „doctori în…“ diverse specialități, deși erau „legați la limbă“ și rupeau hîrtia cu pixul, ceea ce a dus la degradarea gravă[8] a învățămîntului și a prestigiului[9] României. Notoriu este cazul porcurorului Dimitrie Bogdan Licu, „uns“ de două ori procuror general interimar, deși, anterior, recunoscuse că a plagiat și chiar promisese să dea înapoi[10] diploma de „doctor în științe militare și informații“ (?!) și nu de „doctor în drept“, cum ar fi fost normal, pe care, însă, nu o avea! Însă Ministerul Învățămîntului a refuzat să îi anuleze diploma de „dr. în informații“. Între timp, zeci de mii de cadre medicale dintre cele mai capabile au părăsit România pentru o salarizare și condiții mai bune de muncă, domeniul sănătății rămînînd, astfel, cu o mare penurie de resurse umane cu înaltă calificare profesională.

Dar, surpriză!, a venit Covid-19. Nu-i nimic. Klaus Iohanniss și Guvernul forțează declanșarea alegerilor anticipate, ignorînd deliberat apariția epidemiei de coronavirus. Cînd gluma a fost îngroșată artificial prin manevrele ocultei internaționale, Executivul instituie starea de urgență și aberează despre „distanța socială“. Prin alte directive criminale, guvernarea „liberală“ a închis policlinicile și spitalele în așteptarea ipoteticilor infectați de Covid-19, lăsîndu-i pe ceilalți bolnavi, lipsiți de asistență medicală și de medicamente, să bată inutil la ușa spitalelor și să moară „de moarte naturală“!

Prin contaminarea verbozității oficialilor și mercenarilor din presă cu sintagma „distanță socială“ se ucide și limba română! Trebuie să avem mare grijă la corectitudinea și frumusețea exprimării în limba română, deoarece Limba Română face parte din Patrimoniul Național, care ne definește identitar ca popor, ca națiune și ca stat.

În iureșul campaniei pentru pandemie, a mai apărut o inepție politico-juridică: „ordonanțele militare“ date de ministrul civil care conduce Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.). Ministerul de Interne este un minister civil, căci a fost demilitarizat de mult timp, iar angajații săi nu sunt militari, ci funcționari civili cu statut special; în cadrul M.A.I. doar jandarmii sunt militari, fiindcă actualii jandarmi sunt fostele Trupe de Securitate ale regimului socialist.

Președintele Tanzaniei îi face de rîs[11] pe apologeții așa-zisei pandemii provocate de Covid-19.

De aceea, vă rog să eliminați din limbajul dvs. sintagma „distanțarea/distanța socială“ și să o înlocuiți cu „distanța fizică“, cu „intervalul interpersonal“. Și, firește, să sperăm că vor fi eliminate și „ordonanțele militare“ ale ministrului civil, care sunt anticonstituționale și anulează multe dintre drepturile fundamentale ale omului. Cît despre declararea stării de alertă[12], aceasta a fost legiferată anterior, așa cum s-a arătat, în cadrul organizării și „legalizării“ luptei antiteroriste. Numai că această „legalizare“ este… ilegală, deoarece încalcă legea fundamentală a țării, Constituția: starea de alertă nu este prevăzută în Constituție[13]! Ca atare, mijloacele de luptă antiteroristă vor fi folosite împotriva agentului Covid-19, dar în mod terorist. Din păcate, cel mai nociv agent patogen pentru țară se dovedește a fi acum însuși Executivul! Astfel, sub pretextul luptei contra coronavirusului, președintele ANCOM, Sorin Grindeanu (un neica-nimeni alungat din postul de premier de chiar partidul care îl proțăpise acolo[14] – fapt unic în istoria mondială a politicii!) a închis mai multe portaluri naționaliste, dar ținta principală a fost revista JUSTIȚIARUL, o „gură de tun“ contra lui Klaus Werner IohanniSS[15]. Iar ministrul civil Marcel Vela dă noi ordonanțe „militare“ și a ajuns pînă acolo încît a execrat altă monstruozitate: a cerut „să fie denunțați de trecători la 112 cei care strănută și nu poartă mască anticoronavirus“[16] spre a fi arestați de poliția sa personală. Chiar Sindicatul polițiștilor a contestat această aberație[17].

Cred că nici George Orwell nu-și imaginase, în cadrul „poliției gîndirii“ anticipate de el, deraieri mintale precum cele exhibate de ministrul Marcel Vela, căruia i se potrivește zicala „Nu te pune cu prostul, căci are mintea odihnită!“

[1] Cf., de ex., aici: https://www.luju.ro/documentarul-cenzurat-facebook-si-youtube-blocheaza-accesul-oamenilor-la-cutremuratorul-documentar-plandemia-pandemia-planificata-despre-dedesubturile-pandemiei-de-covid-19-priviti-marturiile-biochimistei-judy-mikovits-care-a-contribuit-la-intelegerea-hiv; și aici: http://profesoara47.blogspot.com/2020/05/profesorul-si-microbiologul-vania.html

[2] Cf. https://www.stiripesurse.ro/semnal-de-alarma-generalul-gheorghe-savu-fost-sef-al-informa-iilor-militare-nu-exclud-ca-inainte-de-alegeri-sa-se-intensifice-atacurile-cibernetice_1389584.html

[3] Cf. Vezi: https://www.art-emis.ro/editoriale/cretinii-si-dictatura-lui-kim-johannes-un

[4] Cf.  https://xn--presacurat-qgb.ro/2020/04/15/absolut-scandalos-farmacia-sotiei-ministrului-sanatatii-nelu-tataru-vinde-populatiei-masti-la-suprapret-pe-sub-mana-investigatie-bzi/; https://www.curentul.info/dezvaluiri/video-la-farmacia-sotiei-lui-nelu-tataru-se-vand-masti-cu-15-lei-bucata-fara-bon-fiscal-prejudiciul-estimat-din-evaziune-fiscala-depaseste-36-000-de-lei/; https://www.stiripesurse.ro/video-explicatii-incredibile-ale-lui-nelu-tataru-dupa-ce-la-farmacia-sotiei-sale-se-vand-masti-medi_1454555.html

[5] Cf. https://www.digisport.ro/fotbal/serie-a/faceti-ceva-nu-lasati-oamenii-sa-moara-pe-strada-apel-disperat-al-lui-felipe-caicedo-catre-autoritatile-din-ecuador-820842;

[6] Cf. https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-23926541-coronavirus-ecuador-cadavrele-sunt-inghesuite-toalete-din-cauza-morgile-sunt-pline.htm

[7] Cf. https://www.libertatea.ro/stiri/politistii-italieni-cerceteaza-implicarea-lui-dolphi-drimmer-in-dosarul-diplomelor-false-26108 ; https://www.capital.ro/diplomele-false-s-au-platit-cu-un-milion-usd-719.html

[8] Pe larg, aici: https://ioncoja.ro/paul-cornea-si-dolfi-drimer-au-inventat-%E2%80%9Efabricile-de-diplome-ei-au-declansat-procesul-de-degradare-a-invatamintului-romanesc/

[9] Emilia Șercan, FABRICA DE DOCTORATE sau Cum se surpă fundamentele unei nații. Editura Humanitas, București, 2017, capitolul „Procurorul plagiator: Bogdan Licu“, în paginile 142-148.

[10] Cf.: „EXPLOZIV/ Procurorul general interimar Bogdan Licu cere să i se RETRAGĂ titlul de doctor!“, comisarul.ro, 29 martie 2016, pe https://www.comisarul.ro/articol/exploziv/procurorul-general-interimar-bogdan-licu-_729798.html; Vezi, pe larg, aici: https://www.incorectpolitic.com/mlastina-mass-media-serial-complet/; pentru detalii, îndeosebi capitolele 23 și 24 ale serialului. Vezi și: https://www.incorectpolitic.com/la-puscarie-cu-procurorul-general-interimar-dimitrie-bogdan-licu/.

 

[11] Cf.: youtube.com/watch?v=PFh9XOUKH_c&feature=share&fbclid=IwAR19l7NZ533_XOsfkeR0vR9XpAwsXg56txK-zbVqVXE35d0ZHb7jpfKKcIg .

[12] Cf. https://www.sri.ro/sistemul-national-de-alerta-terorista; https://www.forbes.ro/diferenta-fundamentala-dintre-starea-de-alerta-si-starea-de-urgenta-163474;  https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-adrian-onciu-iohannis-orban-si-starea-de-alerta-fiecare-suflet-conteaza-cu-conditia-sa-fie-infectat-cu-covid-19-19127486

[13] Cf.  https://www.stiripesurse.ro/gheorghe-piperea-starea-de-alerta-nu-este-prevazuta-in-constitutie-vom-avea-masuri-si-mai-dure_1464047.html

[14] Cf. https://www.mediafax.ro/politic/retrospectiva-2017-guvernarea-psd-in-2017-de-la-demiterea-lui-sorin-grindeanu-la-conceptul-statului-paralel-16909752

[15] Cf. https://www.art-emis.ro/jurnalistica/protest-fata-de-blocarea-de-catre-autoritatile-din-romania-a-publicatiei-justitiarul; https://www.incorectpolitic.com/interviu-ion-cristoiu-si-prof-corvin-lupu-despre-inchiderea-justitiarul-ro/

[16] Cf. https://ziare.com/marcel-vela/ministru-de-interne/vela-vine-cu-noi-explicatii-elucubrante-despre-cine-poate-stranuta-in-metrou-si-cine-va-fi-reclamat-la-112-1610828; https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/declaratie-socanta-a-ministrului-vela-cand-vedeti-ca-cineva-stranuta-si-nu-are-masca-puteti-suna-la-112-e-in-zona-penalului-1305654.

[17] Vezi http://stiri.tvr.ro/marcel-vela–sunati-la-112-daca-cineva-nu-are-masca-in-metrou-si-stranuta–reac–ia-poli–i–tilor–i-precizarile-ministrului-afacerilor-interne_861619.html#view.

Publicat în CARICATURA ZILEI, DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

CĂRTURARUL ȘI POLIGLOTUL VLAD POHILĂ NE-A PĂRĂSIT!

A fost o veste trăsnet, pe care cu greu am putut s-o cred…poate nici n-o credeam, dacă textul nu era semnat de unul din cei mai buni prieteni ai săi, domnul Vasile Șoimaru, cu care au realizat împreună sute de lucruri frumoase în folosul prosperării Adevărului și a Neamului nostru românesc. Și eu personal le datorez multe succese de ale mele, deoarece dacă nu aveam încurajarea și susținerea morală, psihologică a celor doi, o parte din cărțile mele nu mai vedeau lumina tiparului, inclusiv și articolele documentare scrise ceva mai înainte.

Vlad POHILĂ, rege și sclav al cărții, intelectual  și Om de excepție, mare patriot și bun român, luptător pentru reunirea cu patria-mamă, enciclopedist dacă vreți în ale limbii și literaturii române, scriitor, publicist, ziarist și critic literar rar întâlnit în spațiul nostru; poliglot în majoritatea limbilor europene, dar și moderator și orator, cu o stofă de convingere bine gândită și documentată.

Regretatul, prieten Vlad Pohilă cu care m-am mândrit ultimii 35 de ani a fost parțial și mentorul meu, tot dânsul mi-a fost moderatorul  lansării a două volume de carte, una în anul 2010 „Victimele Terorii Comuniste din Basarabia” lansată la Biblioteca„Onisifor Ghibu” și „Garda de Fier în Basarabia. Documente și Materiale” (în colaborare cu enciclopedistul Benedict Ciubotaru) în 2011 lansată la Biblioteca Centrală „Hasdeu”

Scriu aceste rânduri cu tristețe și îndurerare, deoarece regretatul cărturar a fost foarte aproape de sufletul și idealurile mele. Mereu era la curent cu toată presa la zi, indiferent de culoarea social-politică a unei sau altei publicații. Fiind pe post de redactor-șef al revistei noastre „Bibliopolis” (revista bibliotecarilor din Republica Moldova, editată de Biblioteca Municipală „B.P.Hasdeu”) mi-a publicat o serie de articole pe paginile aceste publicații devenite prestigioase, datorită efortului conducerii BM„B.P.Hasdeu”, dar și a lui Vlad Pohilă personal.

Vlad Pohilă a fost și un bun prieten al revistei științifice din România „Art-Emis.Ro” (redactor- șef. Ion Măldărescu, un om de o cultură și inteligență rară) în care a publicat o serie întreagă de articole  importante și înalt apreciate de publicul din România.

Adevărat vă spun, Vlad Pohilă va rămâne in memoria noastră, dar și în istoria românilor din Basarabia ca unul, din cei mai străluciți specialiști in istorie, limbă și literatura română de talie națională și europeană. Cu siguranță că lucrările domniei sale vor fi reeditate și transmise generației care vine după noi.

Alături de condoleanțe rudelor, prietenilor și cititorilor, care l-au cunoscut și apreciat, publicăm și câteva fotografii cu mult regretatul cărturar și poliglot Vlad Pohilă. (Notă: fotografia de la deschiderea acestui articol a fost preluată din revista „Art-Emis.ro”)

Dumnezeu să-i aibă în grija sa, iar noi să trăim și să-l pomenim!

Cu profundă tristețe, Alexandru MORARU

Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, FOTOGRAFII, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

ODESA SUB ROMÂNI: ADEVĂRUL

Într-o apropiere relativă de granițele vestice ale U.R.S.S. se aflau cele mai legendare 4 orașe cu o arhitectură remarcabilă. Vilinius și Livov au avut noroc in anii 1941 și 1944, fiindcă au avut parte de mai puține distrugeri. Poate din acest motiv, în present, aceste orașe adună mult mai mulți turiști. Orașul Peterburg nu a avut parte de o asemenea indulgență, populația sa fiind acaparată într-o blocadă de 900 de zile. Kievul a fost bombardat. Însă discuția va fi despre Odesa.

Pe parcursul întregului război Stalin a dat două celebre ordine:

– Primul, cu numărul 227, interzicea  militarilor să-și părăasca pozițiile, în caz contrar v-or fi împușcați, în popor acesta a fost numit „nici un pas înapoi”;

– Al doilea era secret, deaceea numarul său începea cu zero. Este vorba de ordinul comandantului suprem Nr. 0428 din 17 noiembrie 1941 despre crearea detașamentelor pentru distrugerea în masă a populației aflate în spatele armatelor germano-fasciste. Ordinul expus de comandantul suprem era „să distrugi și să arzi până la sfârșit toată populația care se află în spatele armatelor germane la o distanță de 40-60 km adâncime de la marginea exterioară și la 20-30 km în dreapta și în stînga de la drum; în fiecare batalion de creat câte o echipă de vânători, fiecare a câte 20-30 persoane, destinate pentru aruncarea în aer a edificiilor și lichidarea populației locale în care sunt amplasate armatele dușmanului; în caz de retragere « de distrus totul, inclusiv populația pentru ca dușmanul să nu-i poată folosi »!”.

De fapt, aceasta a fost traducerea în viață a cunoscutei fraze „înaripate” a lui Troțki: „În cazul dacă noi v-om fi nevoiți să plecăm, atunci în urma noastră  trebuie să lăsăm doar un cimitir”. […] Teritotiul până la Bug a fost ocupat cu ușurință de români împreună cu nemții în august la începutul anului 1941, iar în septembrie aceștea au fost urmăriți de eşecuri.

Mai întâi, într-un accident aerian, și-a pierdut viața generalul Ioanițiu – creierul operației „Odesa”. Apoi Armata Roșie a aruncat pe calea aerului câteva echipe de desant  în satul Grigorievca, ocupând o poziție strategic importantă la nord. Cu toate acestea comandamentul sovietic a făcut o eroare, și nemții au invadat Crimeia, din care se putea face  o cetate de necucerit. Deja nu mai avea sens să fie apărată Odesa, era necesar de evacuat o garnizoană de 80 de mii pentru a apăra Sevastopolul. Pentru pregătire de retragere din Odesa au fost rezervate 15 zile. Nimeni nu era interesat de Odesa, și că în oraș rămân 300 de mii de  oameni, cărora autoritățile sovietice le exprimau „dragoste” în fiecare zi.

Tot transportul – 2.500 de automobile și autobuze, 180 de tractoare – au fost aruncate în mare, 90 de trenuri au fost distruse, 9.000 de cai au fost taiați in bucăți și transformați în salam, dar majoritatea cailor, erau pur și simplu împușcați de N.K.V.D.-iști cu pistolul-mitralieră P.P.S.-41 (automatul  Șpaghin). Toată strada Primorscaia a fost umplută cu trupuri de cai. Au fost arse în jur de 9.000 de căruțe. În noaptea de la 15 spre 16 octombrie a anului 1941 detașamentele N.K.V.D.-iste subversive rămase în oraș au distrus toate obiectivele industriale și în genere tot ce prezentau o oarecare valoare. Este interesant și faptul, că locuitorii orașului au împiedicat  în fel și chip distrugerea mai multor unități industriale și sociale. Această informație o găsim și în literatura sovietică. Băștinașii, care apărau bunurile materiale ale orașului erau numiți „spioni germano-romani”. În oraș deasemenea au rămas prizonieri români și germani, numărul exact nu se cunoaşte, dar se spune că erau de la 900 până la 3.000-4.000 și toți au fost împușcați.

Dar aceasta sovieticilor le-a părut puțin, au decis să înnece jumătate din oraș, care se afla mai jos de liman. În aceeași noapte au explodat centrala electrică municipală și toate fabricile de pâine. Orașul a rămas fără apă potabilă, spre dimimineață au ars toate școlile orășenești. Trupele noastre plecau din Odesa, de parcă în oraș n-a mai rămas nici un suflet. Fără nici o necesitate la 15 septembrie a fost aruncat în aer farul Voronțov. Dimineața, deasupra  Pieții Noi au apărut avioane cu stele roșii și au început să arunce bombe deasupra civililor. Deasemenea bombele se desfăceau în bucăți lângă Muzeul Flotei Maritime de astăzi, unde a fost construit depozitul pentru aparatele de radio confiscate de la populație.

Spre seară în oraș au început să intre trupele române. La posturile de apărare au fost lăsate câteva mii de soldați și marinari. Ei pur și simplu au fost părăsiți drept carne de tun, drept sacrificiu. Mulți  din ei au aflat în tranșee, că orașul deja de câteva zile este sub  administrare românească. În multe cazuri la acești nenorociți veneau locuitorii pentru a le mărturisi vestea.

Plecând, comuniștii au împrăștiat pliante cu conținut ce poate fi caracterizat ca o îndrăzneală nerușinată: „Către toți locuitorii Odesei și a Regiunei Odesa! Comitetul regional al partidului și comitetul executiv al sovietului regional vă îndeamnă să nu lăsați nici pentru o minută armele în lupta împotriva ocupanților germano-români. Fără nici o milă să  reprimați  cuceritorii, bate-ții la fiecare pas, urmări-ții, distrugeți-i ca pe niște câini ticăloși. Fie ca în fiecare casă, în fiecare ogradă și stradă, pe drumurile mari și mici a inamicului să îi pândească moartea. Fie ca în fiecare raion, în fiecare sat al regiunei noastre și în orașul Odesa groaznic să ardă flacăra răzbunării de partizani. Acționați cu curaj și fără nici o milă bate-ți și distugeți vrăjmașul! La arme, tovarăși ! La arme și moarte groaznică pentru inamic!”.

Pe parcursul întregii istorii a Romaniei, Odesa a fost cea mai mare pradă a sa. Antonescu a selectat mult timp candidații pentru postul de primar al Odesei. Era necesară găsirea unui român, care putea vorbi liber și în limba rusă, cunoaștea perfect orașul și să posede experiența în conducerea administartivă. Un astfel de om a fost găsit în persoana lui  Gherman Pântea – fost locotenent al armatei țariste, participant la Primului Război Mondial. Guvernator a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu. Situația era extrem de complicată: în pragul iernii, un oraș de 300 de mii de oameni rămânea fără apă, energie electrică, transport, produse alimentare, conexiune telefonică. Din spitale au fost transportate toate utiliajele. În fața lui Pântea și celor 16 consilieri, care au fost aduși de el, stătea o sarcină aproape imposibilă – în termenul cel mai scurt să restabilească viața în oraș. Deşi uimitor, aceasta le-a reușit. Către iulie-august a anului 1942 nivelul de viață în Odesa după mai multe puncte (poate chiar după toate) a depășit nivelul de viață de până la război. Cum aceasta a fost realizat?

Conducerea orașului a avut un rol primordial și s-a dovedit competentă. Românii i-au selectat pe toți cei competenţi: ingineri, medici, tehnicieni și i-au atras (pentru o remunerare bună) să restabilească sistemul de funcționalitate al orașului. Primăria a dat undă verde pentru formarea înterprinderilor private. Magazine, restaurante, cafenele, frizerii, înterprinderi de reparații au început să se deschidă cu sutele. Din momentul  loviturii comuniste au trecut 24 de ani, din timpul noii politici economice, 12-13 ani. Au fost salvați mulți oameni, care cunoșteau ce înseamnă o afacere proprie. În afară de aceasta, românii au desfășurat o restituire a bunurilor confiscate de sovietici : dacă cineva confirma pe bază de documente, că înainte de  revoluție îi aparținuse o fabrică sau un magazin, acestea îi erau returnate stăpânului. Devenise clar, că puterea sovietică, dacă s-ar fi putut  sa fie răsturnată în vremea aceasta, nivelul de viață s-ar fi ridicat foarte rapid… și de acești oameni erau încă foarte mulți.

De ce făceau ei toate acestea? Se considera că românii doreau să integreze Transnistria în Romania, iar pe locuitori îi considerau ca pe supușii lor. Gheorghe Alexianu chiar dorea să organizeze un referendum destinat unirii Transnistriei cu România. Dar, probabil, germanii aveau planurile lor, iar în zona de referinţă circula ca monedă de schimb marca germană și nu leul românesc. Între Transnistria și Das Reichcommissariat „Ucraina,” a fost stabilită o frontieră completă, care, apoi, va juca rolul său pozitiv: după anul 1942, regiuneaa fiind aprovizionate cu produse.

Privitor la legitimitatea de ședere a românilor pe teritoriul U.R.S.S. și legalitatea cuvîntului „ocupație” se poate spune că, în general, unicul proprietar legitim de drept al Odesei din anul 1794 se considera dinastia Golștin-Gotorpov. Ei au fondat acest oraș, și pe timpul lor a fost construit tot ce merită atenție, însă ultimul țar al dinastiei – Nicolai al II-lea –  în anul 1917 a respins tronul. Un alt proprietar ligitim al orașului poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece acesta era pentru  convocarea  adunării constituante. Posibil, legitimată se consideră și administrația germană, apărută aici în anul 1918, după încheierea acordului de pace de la Brest-Litovsk, toate celelalte autorități fiind considerate ocupaționiste. Așa considera unilateral, dar dacă se aplică norma  „este drept acel care este mai puternic”, atunci toți, care au condus cu acest oraș pot fi considerați legitimi.

Așa au considerat și autoritățile contemporane a Odesei: pe portalul oficial al orașului, numele Gherman Pântia merge în lista comună a directorilor municipali începând cu anul 1974. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim ca și alții. Pe români nimeni nu i-a chemat? Nimeni. Dar pe cei roșii cineva i-a chemat aici? La fel nimeni. În general Odesa a fost sprijinul opoziției, ceea ce a fost remarcat la mai mulți scriitoti ruși. Acest oraș a fost prea bogat, ca să fie „pentru revoluție”, chiar dacă avea un număr mare de evrei. Primele cinci zile de ședere a românilor în Odesa au fost destul de liniștite. Pe data de 19 octombrie s-au deschis piețele, s-a început sortarea grămezilor de deșeuri și curățirea străzilor. Dar după data de 22 octombire în viața orașului s-au amestecat agenții N.K.V.D.-ului, lăsați în oraș pentru organizarea şi săvârşirea de acte teroriste și sabotaj.

Gherman Pântea a trimis în București planul de restabilire a Odesei încă la început de septembrie, cu toate  că, deloc nu era clar – daca vor fi românii acolo în anul 1941. În plan erau indicate clădiri, în care trebuiau sa fie amplasate unitățile administrației române. Au planificat ca Comenduirea militară a fost planificată să fie amplasată în casa imensă a N.K.V.D.-ului, pe strada Marazlievsc nr. 40. Casa fusese construită în anul 1910 și întruchipa o capodoperă a gândirii inginerești – în ea erau montate ascensoare, apă caldă, încălzire cu aburi și centrală electrică autonomă, însă la venirea sovieticilor, această clădire a căpătat o popularitate rea: în ea s-a amplasat Comisia Excepțională a Odesei, devenind cea mai sângeroasă formă de ocupaţie. La începutul lui octombrie 1941, sovieticii au capturat un ofițer român care avea în posesia sa acest plan. Nu este clar, de ce au decis să nu arunce în aer clădirea unde va fi amplasată poliția secretă națională și nici clădirea siguranței pe strada Bebel, nr. 12.

Noaptea, au săpat un șant în subsolul clădirii unde au plasat trei tone de trotil, iar lângă coloanele de susţinere, două bombe aeriene de 100 kg. A fost paradoxal și faptul, că membrii Comisiei  Excepționale a Odesei, lăsați special pentru munca cladestină, nu au primit ordin să arunce în aer clădirea. Aceștea doar trebuiau sa tansmită din Sevastopol, prin radioul protabil, semnalul pe o frecvenţă stabilită dinainte când, în clădire, se vor aduna șefii germani și români. Ulterior au început să se întâmple lucruri greu de înțeles. Când românii au intrat în Odesa, au fost avertizaţi că clădirea este minată. Pe 18 octombrie, înainte de intrare clădirea a fost controlată foarte minuțios de geniștii germani, pe 19 octombrie, din cauza că mesajele despre minare nu s-au întrerupt, clădirea a fost verificată încă o dată foarte atent de geniștii români. Încăperile erau lăsate intr-o stare ideală, ce era foarte straniu.

Pe 21 octombrie, când Pântea servea ceaiul în această clădire în cabinetul comandantului diviziei a 10 infanterie, generalul Glogojan (comandantul militar), a venit o doamnă în vârstă și a anunțat că feciorul ei a lucrat în acea clădire ca electrician și a văzut cum ea a fost minată. Despre aceasta a scris din amintirile sale personal Pântea și a povestit în anii ’90 la televiziunea română nepotul Glogojanu. Pântea și-a arătat îngrijorarea, însă Glogojanu l-a liniștit, declarînd, că despre minare lui i s-a spus nu numai o dată și că clădirea a fost deja verificată de două ori. Pântea a insistitat ca ea să fie verificată înca o dată.

Pentru seara din 22 octombrie a fost preconizat un banchet, consacrat intrării în conducerea orașului a administrației române. Redler, un german autorizat pentru slujba informațională, în raportul către șeful său a scris peste câteva zile: „Joi, 22 octombrie 1941, la ora 15 si 30 minute, au apărut doi comuniști și au avertizat, ca în timp de două ore clădirea va zbura în aer. Însă această preîntâmpinare nu a fost luată în atenție din cauza alarmei false dată în ziua precedentă”.

La ora 17 și 45 de minute cladirea a fost aruncată în aer. Eu am vorbit nu numai odată cu oameni, locuitori din Odesa și toți scot în evidență unul și acelaș lucru: nimeni nu ține minte sunetul, dar toți țin minte o împingere din subsol, se părea că era cutremur. Acesta a fost cel mai mare succes al Comisariatului Sovietic pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.) pe parcursul a 907 de zile de ședere a românilor în Odesa. A mai urmat încă unul, pe 18 noiembrie, în raionul primului avanpost prin abaterea de la traseu a unui tren militar românesc. În februarie 1944 aici a fost paraşutată o echipă de N.K.V.D.-iști comandată de cechistul Avdeev (fost condamnat anterior de către N.K.V.D. la moarte prin împușcare, ulterior condamnarea fiindu-i comutată la detenție de 15 ani), „pentru stabilirea relațiilor cu partizanii”. Pe parcursul a câtorva zile grupul își va întrerupe existența, iar Avdeev se va sinucide prin împuşcare

În literatura sovietică, explozia de pe strada Marazlievsc a fost „înflorită” cu tot felul de detalii tip legendă.  S-a declarat numărul ucișilor – deși mereu diferit și mereu de domeniul fantastic -, s-a spus că într-un fel ar fi fost  distrusă toată administrația romană, că au fost uciși  circa 300-400 de oameni. În aceste cifre am putea crede, dacă ne amintim, ca au fost aruncate în aer trei case, iar în ele locuiau oameni. De fapt, despre aceea clădire că a fost minată, fuseseră anunţaţi toți la data de 22 octombrie 1941. De aceea la banchet au venit cei care erau siguri că minarea era un fals. Dintre generali a fost doar Gologojanu, locțiitorul său Trestorianu, procurorul și șeful poliției. Gherman Pântea și Gheorghe Alexianu, nici un general german nu a venit.

Rezumatul român oficial

Deși clădirea a fost controlată de geniști și nu a fost identificat nimic suspect, totuși în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45 ea a sărit în aer. În urma exploziei și-au pierdut viața și au fost răniți un număr de 135 militari români și germani (79 uciși, 43 răniți și 13 dispăruți) printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, șeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofițeri germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitanul Walter Kern. Dintre ofițerii cu un grad superior se remarcă colonelul român Mangu Ionescu și trei căpitani germani. Și atît. Și uite  acest „atât” a crescut în creierile înflăcărate a istoricilor sovietici la „sute de generali”. În fața clădirii  distruse, în grădina Alexandrov, românii au amenajat un cimitir memorial.  Antonescu a dat ordin de executare a 200 de oameni pentru fiecare mort și 100 – pentru fiecare rănit.

Românii și nemții în ziua următoare au format o acțiune de represalii, împușcând și spânzurând mulţi oameni, însă anume câți – nu pot să spun (pe durata celui de-Al Doilea Război mondial, represaliile au funcţionat de ambele părţi – n.n.Al.M.). Acesta a fost cea mai sângeroasă zi din toată istoria acestui oraș. Ca număr maxim se presupune a fi fost 5.000 de oameni. Sigur că autoritățile N.K.V.D.-iste nu riscau nimic. Și cu siguranță ei știau de consecințe, numai că aceste consecințe nu îi interesau. Consider că aceea ce au facut românii pe 23 octombrie, a fost o greșeală mare, (este cel puțin o poziție draconică – dar N.K.V.D.-știi că au aruncat în aer trei clădiri și au murit atâta lume nu era mare greșală?! Legile războiului întotdeauna au fost încălcate de ruși, inclusiv sovetici, în multe cazuri au procedat mișelește, de la spate, cu minciuni și otravă – n.n. Al.M.) dar sunt date, că germanii făceau presiuni  pentru aplicarea aceastor pedepse. La noi foarte mulți vorbeasc despre cât de mult au distrus nemții, dar niciodată nu vorbesc, că un număr imens de asemenea acțiuni au fost rezultatul acțiunilor N.K.V.D.-iștilor sovietici din ilegalitate, lăsați pentru acte teroriste. Pot să mai adaug că C.N.A.I. luau prizonieri din primele zile a existenței sale. Așa ca exemplu, trimițându-l pe cechistul Avdeev in anul 1944 cu un verdict condiționat de moarte, iar familia sa a  fost luată ostatică.

Putera sovietică, părăsind un teritoriu sau altul, lăsa în teritoriul abandonat „comitete regionale ilegale de partid”. Teoretic, primul secretar al comitetului regional  de partid, împreună cu aparatul său treceau în ilegalitate  și rămâneau în teritoriile ocupate pentru a executa ordinele  Moscovei. Tot teritoriul, care nimerea sub nemți, trebuia „acoperit” cu organelor de partid, considerate în deplasare. Cel puțin, așa se demonstra în filmele sovietice. În realitate lucrurile stăteau invers. Credeti că comitete regionale adevărate existau, să zicem, în Estonia, Moldova sau în Ucraina de Nord?

În 1941 Comitetul Regional de partid era condus de A.G. Colâbanov. El trebuia să rămână în oraș și să conducă Comitetul Regional ilegal, dar în ultima zi a decis că mai bine să nu meargă la risc, s-a schimbat în haine de colonel și a părăsit orașul împreună cu familia sa. În locul său el l-a lăsat în calitate de prim secretar pe fostul secretar de partid al unui colhoz, Petrovschii, căruia pentru desfășurarea lucrărilor ilegale i-a lăsat o suma solidă de bani şi aur, indicaţii cu locurile unde sunt ascunse armele, radiourile portabile, rația și foile volante.

Când au venit românii, Petrovschii, gândindu-se mai bine, a decis sa nu meargă la risc. Peste cinci zile el a s-a prezentat la autoritățile române și a povestit totul despre dânsul. Când la sfârșitul anului 1943 Armata Roșie se apropia de Odesa, Petrov a decis să treacă la poziția ilegală, dar a fost capturat și, pentru asigurare, a fost trimis la București. Acolo în septembrie a anului 1944  l-a întilnit Armata Roșie și prietenii săi N.K.V.D.-iști. A urmat cercetarea, judecata, împușcarea. Aceasta e scurta istorie despre „comitetul regional ilegal al Odesei”.

Exista  și un comitet ilegal  pentru cazuri excepționale. Când a fost luata decizia de a părăsi Odesa, din Moscova a venit o brigadă de cechiști – 6 oameni în frunte cu un oarecare Molodțov care, pe 5 octombrie 1941, în catacomba satului Nerubaisk, au făcut cunoștință cu viitoarele persoane pentru activitate ilegală (moscoviți și odesiți). A început o bătaie în care odesiții, folosind preponderența numerică (13 împotriva 6)  i-au batut „măr” pe moscoviți. Comandantul odesiților Kuznețov a zis, că nu  o să permită ca moscoviții să preia conducerea. Este posibil ca, intenţionat, odesiții să le fi comunicat românilor informaţia despre clădirea minată, dar fără a informa despre sistemul de minare (nefiindu-le cunoscut). Și germanii și românii au manifestat o uimitoare nepăsare, și pe 22 octombrie Molodțov a transmis semnalul din Crimeia. De acolo peste ceva timp s-a întors semnalul, punând în funcție radiodeclanşare explizibilului.

Moscoviților nu le-a reușit să lucreze mult. Liderul lucrătorilor ilegale odesite, care lucrau „sus” (în oraș dar nu în catacombe), N.Fedorovici și-a oferit serviciile sale Siguranței Române. Prima misiune care a executat-o a fost să-l ademenească sus pe Molodțov în departamentul conspirativ pe 25 februarie, când acesta a fost arestat, iar pe cei patru moscoviți rămași, i-au dezarmat odesiții  și i-au închis în una din peșteri. Puțin mai târziu toți au fost împușcați, conform ordinului  comandantul „catacombelor”,Cuznețov. Foametea îi alunga pe rând pe lucrătorii ilegali la suprafață, unde deveneau o pradă ușoara pentru Siguranță, majoritatea find de acord să lucreze pentru ei .

Iată cum descrie  situația verii anului 1942 cercetătorul I.Gavriucencov: „Echipa cechiștilor cu rezerve modeste continuau munca ilegală. Ca să nu le scadă moralul, partizanii inventau distracții. Aproape toți au început să conducă activităţi deplasate, iar unii se răsfățau cu plăceri absolut interzise. Pe data de 28 august, Cuznețov l-a împușcat cu mâna sa pe funcționarul Molocinov pentru furtul unei bucăți de pîine. Pe 27 septembrie încă doi, Polișicov și Covaliciuc, erau executați pentru furtul produselor și „abuz sexual”. Îngrijorându-se dintr-un motiv destul de clar, și anume că el va fi următorul, moscovitul  Abramov l-a ucis pe Cuznețov peste o lună. În agenda sa, mai târziu găsită în catacombe de  un membu al C.N.A.I., Abramov scria: „Fostul șef din  al  treilea departament special al C.N.A.I. din Odesa, locotenentul N.K.V.D.-ului V.A . Cuznețov a fost împușcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în sala „Fabrica de oglinzi” (denumirea unei peșteri artificiale mari în carieră) pe data de 21 octombrie a anului 1942.

Autorul nu scrie ce anume fapte ilegal săvârşeau cu toţii. Conform acestor date el era atât de secret, încât nimeni nici a observat.

În acest timp, în oraș viața era deja restabilită complet, s-au deschis sute de restaurante și cafenele, bufete și baruri. Unele din aceste localuri erau deschise de către cechiști, care lucrau pentru Siguranță, cheltuind banii care fuseseră alocați pentru acte „ilegale”. Din acest motiv „grandioasa istorie a mișcării de partizani din Odesa”, doar pentru doi oameni au fost ridicate nu monumente, ci doar niște plăci comenmorative pentru Moloțov și cumnatul său Gorodienco. Atât.

Discuţii pe seama activiştilor ilegali nu erau permise, dar dacă țara și-a abandonat orașul, de ce orașul putea să-și abandoneze țara? Fiecare se adapta cum putea, mai ales că, nu tuturor le plăcea puterea sovietică. Mai ales băieții bronzați de pe plaje și limane. Eu am o experiență anumită de ședere în catacombe și pot să spun, că acolo într-adevăr poți să te duci cu pluta. Și repede. În septembrie a anului 1944 arhivele Siguranței Române au ajuns în mâinele N.K.V.D.-iștilor, comnsecinţele soldându-se cu împuşcarea tuturor ilegaliștilor din Odesa.

Despre perioda istorică română a Odesei au fost scrise o mulțime de articole, cărți, amintiri și cercetări. Artefactele, care sunt legate de ea  până acum prezintă obiectul speculației și profitului exacerbat, după cost, oferind locul numai perioadei nemțești din aceea vreme. Cu toate acestea, adevărata descriere a acestei perioade aproape este imposibilă. Aici e aceeași istorie ca și în U.R.S.S.-ul epocii Brejnev, nu demult apusă. Iată scriu cinci oameni cinci articole diferite – citești și vezi, că toți spun adevărul, deși artcolele sunt absolut diferite. Așa și cu românii. De aceea în articole am încredere, doar atunci, când, conținutul lor nu contrazice cu mult ceea ce am auzit eu de la mulți-mulți oameni, în primul rând de la rude. Dar și jumătate din curtea noastră au trăit sub români. Interesant este că toate declarațiile duceau la doua ipoteze:

–  în timpul românilor totul era disponibil;

– în timpul românilor totul lucra. Dar țineți  minte fraza, spusa de tâlharul în lege Goțmanu în filmul „Likvidația: „sub români era mai bine? Deci iată, această expresie de fapt a devenit proeminentă.

Sub români Odesa erea inundată de cuvânte tipărite. Aici se publicau o mulțime de ziare, reviste, inclusiv și penru copii, erau aduse și reviste din România, din Germania. Revista populară „Molva” întruchipa o viață a celebrităților. Mai era încă revista „Smeh”- glume în limita bunului simț, bancuri, caricaturi cu Stalin. După aprilie 1944, la cei care se găseau asemenea reviste primeau 10-15 ani de închisoare.

Pe data de 3 noiembrie 1941, după ce s-a reușit să se restabilească câteva stații electrice, au început să funcţioneze  primele rute de tramvai. Pe data de 4 noiembrie și-au reluat activitatea 6 spitale. Pe data de 7 noiembrie  au obligat să vină și să se înregistreze  toți comuniștii. Ei trebuiau să semneze o declarație, că au greșit în convinegirile lor  și  nu s-a înterprins nicio sancțiune împotirva lor. Interesant de ştiut cum ajuns aceste liste în labele N.K.V.D.-iștilor sovietici?

Pe data de 15 noiembrie 1941 a fost pus în funcţiune primul electrogenerator puternic. Pe data de 16 noiembrie departamentul feroviar  germano-român din Odesa a reînceput transportul de pasageri  prin Transnistria. Pe data de 9 noiembrie fiecărei străzi i se reda denumirea veche, dată în timpul țarului. Cinci străzi sunt numite în cinstea funcționarilor români, deasemenea și în cinstea lui Hitler (fosta Karl Max) și Mussolini.

Pe data de 25 noiembrie, pentru toată populația aptă de muncă, începînd de la 16 până la 60 de ani s-a stabilit munca obligatorie de folos obștesc. S-a stabilit plata în formă bănească, plus cartele pentru procurarea de produse alimantare. Pe data de 26 noiembrie din biblioteci se retrage toată literatura sovietică și cărțile „scriitorilor sovietici”. Pe data de 27 noiembrie s-au deschis 50 de școli, pe lângă care s-au organizat bufete și micul dejun gratis. O data pe săptamână se studia limba română și legea lui Dumnezeu.

Până pe data de 28 noiembrie au fost deschise toate bisericile ortodoxe, închise de comuniști. Unii românii au întocmit planul pentru reconstruirea catedralei din Chişinău, care a fost aruncată în aer (de sovietici – n.n.Al.M.) în anul 1936 și reconstruită abia în anul 2002.

Pe data de 29 noiembrie 1941 a început sa funcţioneze rețeaua radio prin fir, ca lumea să cunoască știrile la zi. Alături de emisiuni în limba rusă erau puse pe post știri și emisiuni din Germania, Italia și România. La început de decembrie s-au adus două geneatoare puternice din România, ceea ce a permis să fie accesibilă electricitatea în apartamente. Pe data de 3 decembrie a fost anunțată selecția polițiștilor printr-un un concurs de amploare şi cu mulți doritori. Pe data de 7 decembrie s-a deschis Observatorul astronomic. Pe data de 13 decembrie şi-a reluat activitatea Teatrul de Operă și Balet cu premiera – „Evghniii Oneghin” şi sala este arhiplină. Pe data de 14 decembrie s-a mărit raţia de pâine pe cartele, pusă pe picioare producția combinatului de pâine și deschiderea a o multor brutării private.

În anul 1941 a fost reintrodusă proprietatea privată pentru 2.567 de locuitori ai Odesei, care au reușit să demonstreze pe bază de documente că proprietate le fusese confiscată de către comuniștii.

Pe data de 16 decembrie 1041 s-au re-deschid primele două ospătării, unde pătura socială vulnerabilă putea să se hrănească gratis. Au fost distruse toate monumentele dedicate liderilor comuniști şi emisă o dispoziție, care obliga să fie distruse picturile cu portretele acestora şi  interpretarea publică a cântecelor comuniste. Către 22 decembrie 1941 s-au reconstruit instalațiile sanitare. Spre sosirea noului an, în (ajun de Crăciun – n.n. Al.M.) a fost organizată o piață cu vânzare de carne la prețuri mici. Spre 31decembrie au fost redeschise 500 de magazine. Din ele 47 erau de cofetării, 7 librării, 4 florării, iar două de animale de companie și mâncare pentru ei. S-a încheiat anul cu opera „Faust” și lansarea unor serii întregi de  întreprinderi, în general de industrie alimentară.

A mai fost și un caz interesant și benefic. Într-o zi a dispărut toată conducerea pe verticală.Toți funcționarii, procurorii juriștii, organele sovietice și de partid și-au încetat existența, în locul lor fiind numiţi oameni noi. Nici-un clan nu a mai putut supraviețuit. În timpul primarului Pântea în Odesa, funcționarii, care încălcau legea sau nu erau politicoși cu cetățenii erau imediat eliberați din funcții și în funcţi de gravitatea faptelor, erau și judecați. Dar în timpul U.R.S.S. ?

Alexandru Cercasov în lucrarea sa de cinci volume „Ocupația Odesei” aproape jumătate din volumul cărții a dedicat-o problemelor economice, detaliat analizând câți bani pentru un eveniment sau altul a dedicat administrația orașului și pune întrebarea – de unde a avut municipiul așa resurse ? Mai ales că studiind documentele de arhivă, el deduce o cifră fantastică a bugetului anual al Odesei pentru 31 august 1942: 61 milioane de mărci. Aceasta era atunci, când  un kilogram de pâine costa 1-2 mărci, iar un kilogram de carne de porc 4-5 mărci. Desigur, că nici o comercializare locală și colectarea impozitelor în bugetul orașului nu puteau forma o astfel de sumă. Orașul avea 250 mii de locuitori. Apariția acestor sute de milioane se poate explica numai prin faptul că în Odesa a fost creata un „centru de convertire a valutei. Deși administrația era româna, unica valută legală era cea germană. Eu nu cred că aceasta s-a întâmplat de la sine. Posibil că prin bugetul statului  se spălau mărcile, posibil și altceva de genul acesta, însă acei care știau, nimic nu comunicau.

Cum mergea treaba în timpul romanilor cu produsele alimentare? Am primit două răspunsuri : oamenii bătrîni spuneau „ca în timpul N.E.P.-ului (Noii politici economice – n.n.Al.M.), iar alţii – „ca în timpul țarului”. Nici aici nu a fost nici un miracol. Folosindu-se de luna noiembrie caldă a anului 1941, românii au organizat însămînțarea culturilor de iarnă, iar în anul  1942 a fost strânsă o roadă generoasă, de care România nu avea nevoie. Avea nevoie Basarabia. Tot ce a crescut,  aici și a rămas. Pentru a stânge roada românii s-au folosit de metoda sovietică: toți care învățau erau obligați să presteze 21 de zile la lucrări agricole.

După 12 ani de înfometare stalinistă, se putea și…  mânca. Iată de exemplu, un fragment din agenda unui elev de liceu – din Odesa,  Iurii Sudoholischii, care s-a întors în oraș în toamna anului 1942: „27.09.1942 – Alaltăieri la ora 5 dimineața eram în Odesa. Mergeam pe jos. Deasemenea întîlniri, săruturi…Am depus documentele la tehniculul (colegiul-n.n.Al.M.) industrial…. O să învîăț gratis. În general taxa de studiu este de 200 de mărci pe an. Aici mărcile sunt numite ruble. Orașul și piața este bucușit cu de toare- sun fericit. Stau cu tata și tovarășii mei. Totuși, când  mă  uit la casele distruse din oraș mă apucă o tristețe…

10.10.1942 – În Odesa viața este stabilită. Primarul orașului  Gherman Pântea la deschiderea Universității a spus că viața în Odesa este mai bună  decât într-un oarecare alt oraș a Europei de Nord. Într-adevăr la piață chiar este ceva uimitor salam, carne, unt, fructe și orice altceva. Desigur totul este foarte scump, totuși… Școlile și Universitatea funcționează, circulă tramvaie. În oraș la fiecare pas sunt magazine de comision, pe străzi merg dame elegante (vopsite puternic), români și germani”

Interesant, dar se cumpărau produse  din  pieți și din  toate aceste sute de magazine de produse? Scump? Dar ce, acum acestea sunt mai eftine? Care erau salariile? 120-150 de mărci se considera un salariu mic. Dar, de exmplu, un inginer putea liber să primească 600-700 mărci. O cină într-n restaurant era 25 de mărci… Erau greutăți, în primul rând cu astfel de marfă cum ar fi zahărul, sarea, petrol lampant. Cu petrolul este clar – de el este nevoie la război -, însă prețurile ridicate pentru sare, se pot de explicat prin faptul că aici ea, pur și simplu nu este. Cât despre zahăr, păi pentru el era o cerere imensă – românii deloc nu reacționau faptul că locuitorii făceau țuică. Dificil era cu hainele și încălțămintea, chiar dacă în anul 1942  au început să se deschidă magazine de încălțăminte și ateliere de croitorie.

Erau deschise două stații telefonice automate (au funcționat pînă în anii 90, pe care așa le-au numit „românești,,), a lucrat aeroportul internațional, au fost stabilite relațiile poștale cu Europa. În Odesa veneau interpreți de operă  din Italia, interpreți – emigranți ruși. Cu un triumf s-au desfășurat  tururile regelui romantismului rus Piotr Leșcenco. Dar dupa aprilie a anului  1944- oricare discuții pozitive despre această perioadă erau rarisime.

Situația în Odesa a început să se înrăutățească din toamna anului 1943. Linia frontului se apropia, marca germană a suferit o inflație mare, prețurile au crescut de câteva ori. Dar în comparație cu perioada 1944-1948, când împreună cu bolșevicii  a venit și o foamete cumplită, cu toate atributele sale (copii bolnaviu de rahitism, vârstnici umflați, părăsirea masivă a copiilor din anii 1943-1944  în orfelinate și „uitarea” lor în piețile orașului), în anul 1943 totul era mai lejer. Pur și simplu  țăranii nu duceau marfa în oraș, păstrându-l până la sosirea vremurilor mai bune. Ele au „venit” în aprilie a anului 1944 când  sovieticii au confiscat tot. Plecând, românii au fost furate cinci troleibuze și calea feroviară de pe strada Reșelie.Trolebuzurile în scurt timp au fost recuperate.

Timp de doi ani, în România a funcţionat un regim de monarhie stranie, dar cu conducere comunistă, care includeau huligani și dame degradare ca Ana Pauker. În cinstea lui Gheorghiu dej a fost dată denumirea unui oraș în U.R.S.S., chiar dacă, în aceeași Românie  nici un oraș nu a fost denumit în cinstea nici unui comunist (opinie eronată, dar respectăm originalul – n.n.Al.M.).

„Conducătorul” Ion Antonescu și „guvernatorul” Gheorghe Alexianu au fost în anul 1944 aduși la Moscova, la Lubianca. Despre ce au discutat cu sadicii N.K.V.D.-iști, nu cunosc, dar în anul 1946 conducerea sovietica a organizat asupra lor cea mai rapidă „judecată pupulară” după care i-au împușcat. Cazul este destul de asemănător cu cazul lui Nicolae Ceaușescu. După război, Gherman Pântea a fost supus la două procese judecătorești, acuzat de infracțiuni armate, și în ambele cazuri a fost achitat din cauza „lipsei probelor de crimă”. Istoricii (sovietici – n.n.Al.M.) până în zilele de azi își fărîmă mințile – de ce? pinia oamenilor ar fi, că i-a luat apărarea mareșului Timoșenco, singurul mareșul  sovietic, care era provenea din Basarabia. În Odesa locuia sora sa, într-o oarecare măsură Pântea singur a avut grijă, ca ea să nu fie atinsă de nimeni, dar această ipoteză îmi pare puțin credibilă.

FAșa, liniștit,  Pântea trăia în Romania, a scris memorii, însă o dată, în vara anului 1967, deja în timpul lui Ceaușescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea și a căzut mort. Familia l-a căutat trei ziile. Moartea lui Pântea poate pare şi nu prea a fi suspectă, deşi în acea vreme, în Romania a existat o campanie de curățare pentru tot ce era legat de participarea la război de partea Germaniei. Piotr Leșcenco a murit în lagăr de muncă românesc la construcția canalului „Dunărea- Marea Neagră” cărui nimănui nu-i trebuia (afirmaţie incorectă; utilitatea s-a văzut abia după realizarea sa integrală – n.n.Al.M.). Construcția a fos părăsită brusc, după moartea lui Stalin și lucrările au fost reluate în timpul lui Ceaușescu.

Mulți locuitori ai Odesei  au plecat cu românii, dar după o perioadă de timp N.K.V.D.-iștii sovietici i-au arestat chiar în Romania, fiindcă şi acolo ei deveniseră stăpâni. U.R.S.S. s-a destrămat încă în perioada când trăiau acei, care trăiseră perioada prezenței româno-germană. U.R.S.S. a pierdut. Germania, chiar dacă i s-a tăiat din teritoriu, stă la locul său destul de bine.

România aproape că și-a salvat majoritatea teritoriilor, care fusese în posesia ei  la de 22 iunie ale anului 1941 (la sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a renunţat prin tratatul cu Ucraina din 1997 – n.n. Al.M.), și acum distribuie pașapoarte românești locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei. Intrată în Uniunea Europeană, România – ca şi Ucraina – au fost marginalizate. Eu nu am dubii că românii patrioţi nu au renunţat la recuperarea pământurilor pierdute.

Notă  – Fragment din volumul în curs de apariție Alexandru Moraru (editor) „Adevărul despre Odessa sub români” (mărturii ale localnicilor, documente și materiale) Chișinău, 2020, 306 pag.

SURSA: https://mazarini.wordpress.com/2020/05/11/adevarul-despre-odesa-sub-romani-in-curs-de-aparitie/

Publicat în DOCUMENTE, FELICITĂRI, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | 1 comentariu

Minoritățile naționale în primul Parlament al României Întregite (noiembrie 1919 – martie 1920)

După realizarea Marii Uniri în 1918 se impunea organizarea alegerilor parlamentare pentru constituirea corpurilor legiuitoare în care să fie reprezentaţi locuitorii de pe întreg teritoriul României întregite. Acestea urmau a se desfăşura pe baza votului universal, înscris în Constituţie în iulie 1917, precum şi în Declaraţia Privind unirea Basarabiei din 27 martie 1918 şi în Rezoluţia de unire a Transilvaniei din 1 decembrie 1918.

Decretul-lege din 16/29 noiembrie 1918 stabilea că în România votul era universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru cetăţenii români majori (bărbaţi de peste 21 ani). Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice, a avea vârsta de 25 de ani împliniţi, a avea domiciliul real în România. Pentru Senat se impuneau aceleaşi condiţii, cu deosebirea că vârsta era de 40 de ani împliniţi. Alegerile se desfăşurau pe circumscripţii electorale, care nu puteau fi mai mari decât un judeţ. Un deputat era ales de 30 000 de cetăţeni, iar un senator de 70 000. Acest decret se referea la vechiul Regat şi Basarabia. La 24 august 1919,  prin decrete regale, s-au stabilit condiţii similare pentru Transilvania şi Bucovina. Pe această bază au avut loc alegeri parlamentare în zilele de 2, 3, şi 4 noiembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi de 7 şi 8  noiembrie pentru Senat.

Primul parlament al României Întregite ales prin vot universal s-a deschis în ziua de 20 noiembrie 1919, în Sala Mare a Ateneului Român din Bucureşti, prin mesajul rostit de regele Ferdinand. Între cei prezenţi se aflau reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, care au candidat pe liste proprii obţinând  următoarele rezultate: în Adunarea Deputaţilor –  Partidul Naţional Democrat Maghiar-Secuiesc –  8 mandate,  Gruparea Saşilor – 8 mandate, Gruparea Şvabilor – 6 mandate. În Senat: Gruparea Şvabilor – 3 mandate. La acestea se adaugă cele obţinute pe listele partidelor româneşti şi în calitate de candidaţi independenţi.

Aşadar, în momentul semnării de către generalul Constantin Coandă a tratatului cu Austria (10 decembrie 1919), care conţinea şi tratatul minorităţilor, acestea erau deja reprezentate în cei mai important organ politic al României. Reprezentanţii minorităţilor naţionale au ţinut să-şi exprime punctele de vedere faţă de România întregită [1]. Cei mai mulţi deputaţi au vorbit în limba maternă, N. Iorga asumându-şi rolul de translator. Din partea minorităţii germane [2] a luat cuvântul Rudolf  Brandsch în şedinţa Adnării Deputaţilor din 12 decembrie, cu prilejul validării mandatelor: „Declar în numele naţionalităţii mele că alegerile în Ardeal s-au făcut în ordine şi în deplină libertate”. Totodată, şi-a exprimat speranţa că prevederile Rezoluţiei din 1 decembrie adoptată la Alba Iulia „vor fi duse la îndeplinire, că ele asigură toate drepturile pe care le cerenaţionalitatea germană din Ardeal”. După validarea alegerilor, Brandsch a luat din nou cuvântul: „în numele naţionalităţii germane din România Mare şi în numele Partidului Popular German salutăm primul parlament al patriei noastre”.

Cu acelaşi prilej a citit o declaraţie: „Onorată Cameră, noi, reprezentanţii liber aleşi ai naţionalităţii germane din România Mare, la intrarea noasatră în Adunarea Constituantă, ne simţim datori a reînnoi declaraţia solemnă că ne-am alipit statului român prin liberă hotărâre şi că îi vom aparţine ca cetăţeni credincioşi şi leali”. Declaraţia se încheia cu apelativul „Trăiască România Mare!” Hans Otto Roth a vorbit în şedinţa din 14 februarie 1920, apreciind că datorită „moralului şi puterii de acţiune a armatei române avem a mulţumi că teritoriile Austro-Ungariei de altădată, unite cu România, au rămas curăţate de furtună”, făcând aluzie la situaţia din Ungaria, Polonia şi Ucraina. În aceeaşi şedinţă, Fritz Connert a apreciat: „Dându-ne seama de spiritul epocii noastre, când nimic nu se pare mai important decât înţelegerea frăţească, contribuţia muncii adevăraţilor bărbaţi de stat şi oameni politici apare de două ori necesară”.

La ultima şedinţă a acestui parlament, din 26 martie 1920, Rudolf Brandsch a ţinut să întărească declaraţiile anterioare: „Onoraţi domni deputaţi, noi saşii din Transilvania, şvabii din Banat şi toţi ceilalţi germani din România Mare, ne-am unit din liberă hotărâre la România Mare sub premise foarte bine definite. Am În vedere înainte de toate principiile cunoscute sub denumirea Hotărârile de la Alba Iulia”. O idee similară exprima în aceeaşi zi de la tribuna Senatului Adolf Schullerus: „Noi toţi, indiferent de limba ce vorbim, ne-am unit de bună voie statului român, pentru că considerăm unirea întregului popor român, şi prin aceasta şi a populaţiunilor care trăiesc în mijlocul poporului român, ca un fapt istoric nbeschimbător, imuabil”.

Parlamentarii  secuilor şi maghiarilor au  avut intervenţii substanţiale. În  şedinţa Adunării Deputaţilor din 19 februarie 1920, Iosif de Fáy, ales în circumscripţia Odorhei, s-a scuzat pentru eventualele greşeli, „deoarece eu româneşte vorbesc numai de câteva luni”. A precizat că ia cuvântul în numele secuilor – populaţie „de omenie şi sârguincioasă. Având nădejdea că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu România. Cum este aşa, aceasta o dovedeşte faptul că parlamentarii maghiari din întâiul parlament al României Mari au ieşit aproape fără excepţie din sânul acestei naţionalităţi”.

Deputatul a făcut un istoric al secuilor din Ardeal, apreciind că „partea cea mai mare a vieţii, secuimea a trăit-o ca copil vitreg al statului ungar. Viaţa tradiţională separată a acestei naţionalităţăţi a căzut jertfă tendinţelor maghiare de unificare şovinistă”. A amintit că „oştile secuieşti au luptat pe la 1600 alăturea de oştirile lui Mihai Viteazul”.  Şi-a încheiat discursul cu declaraţia: „Ca cetăţean credincios al statului român şi ca secui care îmi iubesc neamul”, solicita ca acesta să fie tratat cu prietenie, deoarece „acest popor de secui  mult a suferit şi este vrednic de o viaţă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convis că în scurt timp populaţia secuiască va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari”.

Bela Maurer, ales în circumscripţia Ciuc, pe listele Partidului Unit Secuiesc şi Democrat Maghiar, a vorbit în ziua de 2 martie 1920, mărturisind că este „membru al unei familii vechi maghiare din Transilvania, care a avut un rol deosebit în viaţa politică a Ardealului”. Tatăl său a luat adesea apărarea românilor faţă de abuzurile oficialităţilor de la Budapesta. Educat în acest spirit, el şi fratele său, au fost „expuşi la insulte şi neplăceri din partea presei ungare şoviniste, care nu putea nicidecum înţelege ţinuta noastră”. El, Bela Maurer, aprecia că apropierea faţă de naţiunea română se datora şi faptului că „m-am născut şi am crescut în castelul , proprietatea familiei mele, care , Adunarea ţării de la Alba Iulia, din 28 martie 1598, l-a dăruit lui Mihai Viteazul. Prin aceasta am avut şi un motiv şi prilej să mă ocup mai intensiv cu literatura şi istoria naţiunii române”.

A făcut „mărturia sinceră: Pentru că m-am născut maghiar şi cu inima sângerândă am văzut prăbuşindu-se patria mea ungară şi principalul scop al vieţii mele este acela ca, în interesul consângenilor mei rămaşi în România Mare, să muncesc şi, dacă va fi lipsă [nevoie], chiar să lupt pentru drepturile noastre”. Convins că Ungaria se va dezmembra şi Transilvania se va uni cu România, a editat ziarul „Uj Vilag” („Lumea nouă”) prin care a decis „să fac să înţeleagă poporul maghiar cum că la finirea războiului mondial am încheiat o epocă şi epoca ce îşi ia începutul va aduce esenţiale schimbări, atât în referinţele internaţionale, cât şi referitor la harta Europei. M-am străduit să-i fac să înţeleagă cum că Conferinţa de pace, pe baza principiului etnografic ajuns în triumf prin victoria Antantei, va recunoaşte Ardealului unirea cu România”. Nu a putut ajunge „la rezultatul dorit, deoarece vechii conducători ai maghiarilor nu s-au împăcat „cu situaţia nouă”. Partidul Unit Secuiesc şi Democrat Maghiar avea ca obiective: „să căutăm o armonie cu naţiunea română, iar pe de altă parte ca, eliberând populaţia secuiască şi maghiară din Ardeal de sub influenţa concetăţenilor şovinişti maghiari, de conducătorii lor vechi şi de seducătorii lor de astăzi, să-i transformăm şi educăm de cetăţeni cinstiţi ai României Mari”.

A evocat „drepturile asigurate de Hotărârile de la Alba Iulia” şi a mărturisit că secuimea, „cu inima dureroasă îşi ia rămas bun de la fosta patrie, în care de o mie de ani în mod cinstit ne-am făcut datoriile patriotice”. După alegerile din noiembrie 1919 era plin de „încredere în parlamentul democratic al României Mari”. Preşedintele Adunării Deputaţilor, N. Iorga, a mulţumit lui Bela Maurer, „în numele parlamerntului întreg, pentru francheţea şi sinceritatea declaraţiunilor sale”. Prezent în sală, Ştefan Ciceo Pop, preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri (Alexandru Vaida-Voevod se afla în străinătate) a declarat: „noi voim să învăţăm din păcatele altora şi nu voim să cădem în aceeaşi vină în care au fost opresorii noştri. În Hotărârile noastre de la Alba Iulia am garantat minorităţilor cele mai largi drepturi naţionale, bisericeşti, şcolare şi economice”.

În  şedinţa Senatului din 28 februarie 1920 a luat cuvântul în numele maghiarilor, senatorul Victor Truppel. A mărturisit că ungurii din Ardeal au văzut „prăbuşirea cea mare a dualismului austro-ungar” şi au căutat „o idee salvatoare”, pe care „am găsit-o în ceea ce priveşte politica externă, într-o prietenie sinceră şi definitivă între România Mare şi Ungaria, şi în ceea ce priveşte politica internă, într-o prietenie frăţească a poporului român şi naţionalităţii maghiare”. Victor Truppel a declarat că un an de zile Partidul Unit Secuiesc şi Democrat Maghiar promovează această idee, timp în care „de nenumărateori ori existenţa ne-a fost în pericol”. A precizat: „Noi nu am voit, nu voim şi nu vom voi altceva decât să fim sinceri cu poporul român şi oneşti faţă de naţionalitatea noastră maghiară. N-am fost, nu suntem şi nu vom fi trădători ai ţării în care trăim”.

Mitropolitul primat Miron Cristea, care a ascutat cu atenţie discursul senatorului Victor Truppel, a ţinut să precizeze în numele „românilor de pretutindeni: să fie siguri fraţii maghiari, care au să trăiască în graniţele României Mari, că  noi nu o să-i persecutăm nicicând şi n-o să le facem răul pe care noi l-am suferit de la ei”. L-a rugat pe „dl antevorbitor” să presevereze, „mica grupare onorabilă din care face parte să năzuiască să se generalizeze în cercuri tot mai largi ale neamului unguresc care este aşezat în pământul României noastre întregite, şi să fie siguri că toţi factorii ţării au să le arate cea mai largă bunăvoinţă, ca aici să se găsească acasă fericiţi împreună cu noi”.

Şi reprezentanţii evreilor – cea de a treia minoritate etnică din România,  ca pondere numerică – au luat cuvântul primul parlament al României Întregite. Se cuvine subliniat faptul că nu numai discursurile, dar şi prezenţa etnicilor evrei  în Adunarea Deputaţilor şi în Senat au fost eludată de istorici, unii  serioşi, care susţin că România a fost nevoită să acorde drepturi minorităţilor naţionale sub presiunea Marilor puteri, care i-au impus să semneze  tratatul minorităţilor, la 10 decembrie 1919 şi că abia după această dată evreii au putut deveni cetăţeni români. Realitatea este cu totul alta: membrii minorităţilor naţionale din Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu devenit cetăţeni români în 1918, odată cu ratificarea Unirii prin decrete regale. În vechiul Regat, toţi evreii născuţi în România au primit cetăţenia română prin decretul-lege din 30 mai 1919.

Ca reprezentant al minorităţii evreieşti, Iancu Meilic Meilicshon, a luat cuvântul în şedinţa din 12 decembrie 1919, apreciind că alegerile parlamentare „au fost conduse cum se cade, cu libertate şi oricine a vrut să vină să voteze a şi votat”. A menţionat că a fost ales „nu numai de poporul evreiesc, ci şi de poporul ţărănesc român”. Ca parlamentar, a fost rugat ” să ne capeţi dreptate şi bunătate pentru tot poporul, nu numai acela al majorităţii, ci şi pentru al minorităţii. Eu, ca evreu, pot să vă făgăduiesc că voi fi cetăţean al României, aşa cum zice risul „veri podani”, deci „cu dreptate întotdeauna” faţă de dumneavoastră”.

Preşedintele Senatului, Paul Bujor, a deschis şedinţa din 28 februarie 1920,  cu următoarele cuvinte: „Domnilor senatori, înainte de a intra în ordinea zilei, am durerea să vă comunic încetarea din viaţă a unuia din colegii noştri, dl Iacob Hecht, din Bucovina. Senatorul Iacob Hecht este unul dintre marii industriaşi locali, evreu, dar care a simpatizat mult cu cauza românilor, a luat parte la actul important al Unirii Bucovinei cu ţara mamă şi la toate mişcările pentru întregirea României Mari. A fost un bun industriaş, stimat şi iubit, prin viaţa lui şi prin toată activitatea lui. Cred că sunt interpretul dvs, comunicând familiei condoleanţele noastre”.  Senatorii au aprobat aprecierile şi propunerea lui Paul Bujor.

Între telegramele  de felicitare sosite pe adresa Senatului s-a aflat şi cea citită în şedinţa din 8 martie 1920: „Asociaţiunea Evreilor Români, adânc mişcată, salută cu bucurie izbânda dreptăţii îndelung nesocotite, şi se închină cu evlavie în faţa jertfelor de tot felul aduse pentru victorie. Cetăţeni credincioşi sfintei datorii către ţară, făgăduim prinosul muncii noastre pentru propăşirea României Mari, în veci unită prin dragostea cu care va ocroti deopotrivă pe toţi fii săi. Trăiască România Mare!” În numele Asociaţiuniiu semna  inginer Jacques Katz, preşedinte [3].

Şi celelalte minorităţi naţionale, cu o pondere mai mică din punct de vedere numeric, au fost prezente în primul parlament al României întregite, luând cuvântul de la tribuna acestuia. Astfel, Vasile Sniatinciuc a vorbit la 12 decembrie 1919  „în numele naţionalităţii  rutene” din Bucovina, apreciind că alegerile parlamentare „s-au făcut foarte corect” iar  „în ce priveşte Unirea Bucovinei cu România Mare sunt nu numai mulţumiţi, dar şi recunoscători”.

Orestie Ilniczchi, reprezentantul rutenilor din Maramureş, a exprimat „sentimentele de nemărginită mulţumire şi loialitate M.S. regelui Ferdinandşi toată recunoştinţa Consiliului Dirigent pentru respectarea atât de corectă a drepturilor naţionalităţilor cu ocazia alegerilor”. A cerut, în numele populaţiei rutene din  părţile Maramureşului, „se ia toate măsurile necesare pentru a fi unită definitiv, conform liniei demarcaţionale de azi, pentru totdeauna la România”

În aceeaşi şedinţă, Gheorghe Hrabovschi transmis de la tribuna Adunării Deputaţilor un mesaj limpede: „noi, slovacii am cerut unirea cu România Mare potrivit cu dreptul la autodeterminare al naţiunilor, şi suntem puternic încredinţaţi că Conferinţa de pace va recunoaşte în deplin această rugăminte a noastră”. A apreciat că alegerile parlamentare „s-au făcut în cel mai mare spirit de dreptate” şi a dat asigurări că: „Noi, slovacii, vom fi credincioşi cetăţeni ai României Mari”.

În numele turcilor din Dobrogea a vorbit Mustafa Mehmed Fehim : „D-lor deputaţi, suntem fericiţi că am venit în mijlocul dvs. Suntem, fericiţi pentru că au intrat în Camera românească patru musulmani deputaţi de când există statul român, act ce dovedeşte că alegerile şi la noi s-au făcut cu mare libertate”. A ţinut să declare: „noi, musulmanii din Dobrogea întreagă totdeauna am fost şi suntem supuşi credincioşi statului român”, deoarece România „este patria noastră iubită”.

Preşedintele Uniunii Armenilor din România, Khiritirian, a transmis pe adresa parlamentului „călduroase felicitări pentru unirea ţinuturilor româneşti cu Patria Mamă”. 

Dincolo de alegaţiile unora care au vorbit şi au scris că în România  minorităţile naţionale au avut drepturi politice, fiind persecutate, se află faptele reale, atestate documentar, între acestea – luările de cuvânt în primul parlament al României Întregite.

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/minoritatile-nationale-in-primul-parlament-al-romaniei-intregite-noiembrie-1919-martie-1920

–––––––––––-
 [1] Vezia „Dezbaterile Adunării Deputaţilor” şi „Dezbaterile Senatului” din sesiunea noiembrie 1919 – martie 1920
 [2] Notă: Sublinierile în text aparţin autorului acestui studiu (IS)
 [3] Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 370
Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

LA MULȚI ANI DOAMNĂ ELENA CĂRĂUȘ-SINIȚA!

Stimată colegă de breaslă și  serviciu! Distinsă Doamnă Elena Cărăuș-Sinița!

Sunteți un Om deosebit și o Doamnă excepțională! Vă spun acest lucru nu din motiv că astăzi, 8 aprilie sunteți omagiată, ci din faptul, că azi este un prilej de a vă mărturisi acest lucru, fără a fi suspectat de o atitudine mai accentuată și personală.

Mențiunile pe care le-ați primit anul acesta (dar și în anii precedenți)din partea superiorilor noștri, conducerea Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu” vorbesc despre faptul, că sunteți un profesionist desăvârșit și că vă bucurați de autoritate binemeritată în colectivul nostru unit, deși destul de pestriț. Gândurile și realizarea evenimentelor la Biblioteca „Maramureș”, pe care o conduceți de ceva ani, au demonstrat calitățile Dumneavoastră de minunat organizator, plină de idei și creativitate la toate subiectele propuse.

Cu siguranță, că  abilitățile, talentele și capacitățile  fiicelor Dvs. Katy și Constanța, ambele studente la instituții  prestigioase de învățământ superior, au trecut de la Dumneavoastră prin ereditate și muncă asiduă. Succesele lor vă înaripează și vă provoacă o senzație de mândrie pentru familia, capul căreia sunteți.

Intelectul, inteligența și bunătatea sufletească, aproape biblică a Dumneavoastră, ne-au făcut să vă îndrăgim și  să vă purtăm un respect deosebit.

Cu ocazia Zilei de Naștere, din partea colegilor de serviciu, dar și a celor de breaslă, Vă Felicităm călduros și vă urăm multă Sănătate, Fericire, Succese și noi realizări în tot ce faceți! La Mulți Ani Fericiți Distinsă Doamnă!

Alexandru Moraru

Publicat în FELICITĂRI, FOTOGRAFII, ISTORIA NOASTRĂ, VIAŢA E FRUMOASĂ | Lasă un comentariu

Acțiunea evreiască. Evreii din Basarabia şi Bucovina în timpul evacuării din anul 1940

Basarabia-Bucovina 1940SECRET
BIROUL 2, 22 iulie 1940

Arhiva Marelui Stat Major
Înreg. Nr.14033
Anul 1940, luna VII, ziua 3

Acţiunea evreiască – Evreii din Basarabia şi Bucovina în timpul evacuării
Comitete revoluționare

– La Cernăuți comisar al poporului este actualmente evreul Sale Briill de profesiune fotograf, primar este evreul Glaubach, ajutor de primar evreul Hitzig, iar prefect este alt evreu, Meer sau Beer.
– La Chișinău sovietul comunal este condus de avocatul evreu Steinberg, originar din Huși.
– La Chilia Nouă s-a format un comitet local condus de evreul Dr. Rabinovici, medic primar al orașului.
– Foștii gazetari evrei de la „Adevărul” și „Dimineața”, anume Teziman și Cîndea au căpătat funcțiuni importante în Basarabia.
– La Soroca, conducătorul acțiunii teroriste a fost evreul Leizer Ghinsberg, gardian public la poliția locală.

Atentate și asasinări

– Bandele evreo-comuniste din Chișinău au jefuit pe refugiații care nu aveau posibilitatea să se apere.
– In diferite gări, evreii comuniști, în grupuri cu drapele roșii, încercau să facă presiuni pentru a determina pe călători să coboare, în unele cazuri au cedat, numai după ce călătorii s-au apărat cu focuri de armă.
– La Chișinău, o bandă de comuniști evrei a încercat să linșeze pe studenții teologi, care au scăpat numai datorită intervenției unui detașament de jandarmi ce a făcut uz de arme.
– Inspectorul financiar Preoțescu și fostul inspector financiar, pensionar, Pădureanu din Chișinău au fost împușcați.
– La Chișinău, listele de executări au fost întocmite de intelectualii comuniști evrei, avocat Carol Steinberg, avocata Etea Dinor și Dr. Derevici.
– La Chișinău, avocatul evreu Stemberg în fruntea unui grup a aruncat cu pietre în trupele române care se retrăgeau.
– Perceptorul și notarul din comuna Ceadar-Lung (Tighina) au fost omorîti.
– Preotul Dujacovschi din Tighina.
– Șeful postului de jandarmi din Abaclia (Tighina) a fost împușcat de trei evrei.
– Perceptorul și agentul de percepție din comuna Calaglia (Cahul) au fost reținuți timp de 9 ore și condamnați la moarte, dar au reușit să fugă.
– Comisarul ajutor Cheia Grigore de la poliția Vâlcov, sunt indicaţiuni că a fost omorât.
– În comunele din județul Cetatea Albă locuite și de bulgari, aceștia au făcut cauză comună cu comuniștii evrei, prilejuind incidente sângeroase. În Cazaclia și Ceadarlunga au fost omorâţi notari, preoti și polițiști.
– La Reni au fost incidente grave între evreii care împușcaseră 2 marinari români și autoritățile militare românești. Evreii purtau brasarde roșii. Au fost împușcați 15-20 teroriști evrei comuniști.
– În județul Cetatea Albă bandele comuniste evreiești au schingiuit preoți, le-au ars bărbile cu țigări, au devastat bisericile.
– La Cernăuți, un grup de evrei a asaltat și lovit cu pietre două autocare în care se aflau soldați; evreii au cedat numai cînd aceștia au făcut uz de arme. Față de toate aceste orori comise exclusiv de către evreii basarabeni, se observă o adîncă indignare a populației românești, care în unele cazuri nu-și poate stâpîni sentimentul de revoltă.

Astfel, în ziua de l iulie a.c. la ora 18.35 din trenul personal Teiuș-Arad, în care se aflau un mare număr de soldați și ofițeri ce veneau dinspre Cernăuți, au fost aruncați din tren în timpul mersului, între gările Teiuș-Albalulia, trei evrei care călătoreau în acest tren, dintre care unul din cauza rănilor primite în timpul busculadei și din cauza căderii din tren, probabil că a murit. Pînă în prezent nu s-a putut încă verifica. Militarii sus-menționați erau foarte revoltați contra evreilor, fiind hotărîți a linșa orice evreu ar întîlni în cale, întrucît asistaseră la agresiunea evreilor împotriva ofițerilor și soldaților români pe linia Cernăuți-Dornești, cu care ocazie se afirmă că ar fi fost omorît un ofițer superior și răniți mai mulți ofițeri și soldați români. Tot în ziua de l iulie a.c. la ora 18.30 la Bîrlad un grup de militari a împușcat mortal pe evreul Poise Leib Goldstein, comerciant din acel oraș. Numitul a fost transportat la spitalul local în stare de comă.

Propaganda antinațională

Încă înainte de retragerea autorităților românești s-au constituit de către evreii comuniști locali comitete orășenești, care, pe lîngă faptul că au organizat primirea trupelor sovietice cu flori și pavoazări de drapele roșii, s-au dedat la manifestațiuni ostile împotriva autorităților în retragere, patronînd și îndemnînd în același timp acțiunea teroristă. Conform instrucțiunilor acestor comitete, imediat ce s-a aflat de hotarîrea Consiliului de Coroană, evreii au înlocuit în grabă firmele românești cu altele rusești. Cu ocazia trecerii trupelor române prin sate, orașe și gări, evreii manifestau ostil în unele cazuri, aruncînd cu pietre. În exodul lor, refugiații au avut de întîmpinat vexațiuni, umilinti și lovituri, iar în unele cazuri au trebuit să lase în urmă morți, numai datorită comuniștilor evrei, care, în afară de acestea, i-au devalizat de puținele lucruri cu care mai scăpaseră. Pe de altă parte, pentru a împiedica retragerea populației românești, evreii distrugeau vehiculele cu care se retrăgeau românii, iar în unele cazuri au încercat să incendieze traversele de cale ferată pentru a provoca deraieri.

Înșiși copiii evrei, dintre unii chiar străjeri, așteptau în gări trenurile refugiaților pentru a-i injuria și a le arunca cu pietre și orice obiecte ce le cădeau la îndemînă, creând o impresie dintre cele mai oribile. De asemeni, refugiații basarabeni comentează faptul că împreună cu românii de peste Prut care se retrag în interiorul țării sosesc grupuri de tineri evrei originari din Basarabia. Acești tineri evrei au fost observați de refugiații români că au o atitudine de veselie și satisfacție, ceea ce nu ar cadra cu situația celui ce își părăsește avutul, cât de modest. De asemeni, refugiații români afirmă a fi observat la acești tineri evrei că posedă valută forte, dolari și lire sterline, care nu ar putea fi justificată nici de ocupațiile și nici de veniturile lor normale, după cum nu ar fi necesară într-un caz de exod normal, când nevoile și le-ar putea satisface prin lei. Considerând și faptul că, actualmente, mișcarea populației evreiești basarabene este înspre Basarabia, nicidecum în sensul părăsirii acestei provincii, cercurile menționate formulează presupunerea că acești tineri basarabeni au de îndeplinit în țara noastră misiuni contra ordinei publice și siguranței Statului.

Evreii din restul ţării

Comunicarea vestei acceptării notei ultimative sovietice a avut ca efect brusca schimbare de atitudine în totalitatea cercurilor evreiești. Părăsind teama și atitudinea de rezervă manifestată pînă atunci, datorită măsurilor cu caracter naționalist luate în cadrul noii organizații politice de Stat, aceste cercuri au adoptat spontan o atitudine de accentuată veselie, manifestată îndeosebi prin comentarii zgomotoase în grupuri numeroase pe străzi și în locuri publice, asupra evenimentelor în curs de desfășurare, din care nu au fost excluse aprecieri jignitoare la adresa țării noastre, a conducătorilor Statului, a armatei și a tot ce este românesc și în același timp o vie simpatie pentru acțiunea Sovietelor, precum și atitudini sfidătoare adoptate față de cetățenii români.

Acestei veselii i-au corespuns o altă serie de manifestări, exprimînd neîndoios brusca dar puțin justificata simpatie a evreilor față de comunism, Soviete și Armata Roșie. Astfel, cu acest trist prilej, în toate casele evreiești, având aparate de radio-recepție s-au ascultat posturile emițătoare sovietice, neomițându-se să se deschidă larg ferestrele, îndeosebi în timpul cînd acestea transmiteau „Internaționala”, care apoi a fost cu insistență îngânată de către ascultători. S-a încercat apoi răspândirea discretă a fotografiilor lui Stalin și a celorlalți conducători sovietici, precum și confecționarea de steaguri roșii. Cu prilejul ultimelor examene, studenții evrei de la Politehnică au devenit provocatori față de colegii lor creștini. Tuturor acestora li s-a adăugat o întreagă serie de zvonuri colportate cu insistență în toate straturile sociale, după care se încerca să se arate că acțiunea Sovietelor nu este limitată și că, în scurt timp, Armata Roșie, depășind limitele indicate, va ocupa diverse regiuni din țară. In acest sens, evreii cunoscuți ca avînd legături cu mișcarea comunistă, discută că tendința reală a Uniunii Sovietice este de a extinde revoluția în primul rînd în Balcani, unde cadrele sînt pregătite dinainte și unde se așteptau numai prilejurile.

Ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei – discută cercurile comuniștilor evrei – constituie o primă etapă pentru înfăptuirea planului sovietic, care actualmente urmărește cu perseverență să exploateze orice eveniment și prin zvonuri abil lansate sau prin deformarea realităților să creeze o stare generalizată de nemulțumiri, iar la un moment dat să găsească pretextul pentru o intervenție a armatelor roșii în țara noastră, care să sprijine și să fie paralelă cu declanșarea revoluției comuniste în România. Ca și la București, în provincie și îndeosebi la Timișoara, populația evreiască locală, la aflarea vestei, și-a manifestat satisfacția prin aceleași gesturi și manifestări. După râspîndirea însă în opinia publică a știrilor privind jaful și acțiunea teroristă întreprinsă de evrei la intrarea trupelor sovietice în provinciile ocupate, veselia ce cuprinsese cercurile semite din Capitală și provincie dispărînd, a făcut loc unei acute îngrijorări față de perspectivele unor ample represiuni ce se presupunea că urmează a se întreprinde ca urmare a terorismului la care s-au dedat coreligionarii lor din Basarabia și Bucovina.

Sesizând indignarea ce a cuprins întreaga suflare românească la aflarea celor petrecute în Basarabia și Bucovina, conducătorii evreimii, în frunte cu Dr. Filderman și Șef Rabinul Alexandru Safran au recomandat expres coreligionarilor lor, prin intermediul comunităților, să se abtină de la orice manifestare ce ar putea crea incidente cu populația românească. S-a insistat în acest sens asupra necesității ca evreii să se abțină în timpul liber de a circula pe străzi și, stând în case, să evite orice contact cu populația autohtonă. Urmînd sfaturile primite, evreii s-au menținut (reținut – n.m.) în ultimele două zile de la orice manifestatii publice, luând în același timp măsuri pentru a evita sau a reduce din efectele unor eventuale devastări. In acest sens, evreii, atât cei din Capitală, cât și cei din provincie, s-au retras din timp în cadrul cercurilor lor, negustorii și-au închis magazinele, stingând luminile și trăgând obloanele, iar diversele instituții și-au întărit paza prin posturi de alarmă și grupe de tineri sioniști.

Răspîndindu-se știrea că autoritățile române ar studia modalitatea întreprinderii unui recensămînt al evreilor originari din Basarabia și Bucovina, aflați în alte provincii, în vederea expedierii lor în localitățile de origină, cei vizați și-au făcut pregătirile de plecare, lichidându-și în grabă întreprinderile, și, în numeroase cazuri, părăsind singuri localitățile unde își aveau sediul pentru a se duce în provinciile ocupate. Teama de eventuale represiuni, precum și propaganda, întreprinsă de evreii basarabeni de a imita gestul lor, au creat, îndeosebi în rândurile evreilor apartinând micii burghezii, un pronunțat curent de emigrare în provinciile ocupate. Această acțiune își găsește în plus aprobarea unora dintre cercurile conducătoare evreiești în frunte cu Dr.Filderman, Șef Rabinul Dr. Şafran și scriitorul Horia Carp, care întrevăd astfel posibilitatea descongestionării teritoriului țării noastre de un important număr de evrei, ceea ce speră să aducă, într-o oarecare măsură, o ameliorare, cel putin temporară a problemei evreiești din România.

În schimb se constată opoziția manifestată de către cercurile evreiești sioniste socialiste, care militează pentru emigrarea evreilor în Palestina. Deși cuprinși de panică, o bună parte de evrei continuă să păstreze, fără a-și exterioriza însă prea mult sentimentele, o atitudine ostilă țării noastre, manifestată îndeosebi prin lansarea de zvonuri privind o eventuală agravare a actualei situații a țării noastre, precum și în viata economică, printr-o categorică abținere de la îndeplinirea oricăror operațiuni comerciale și de credit. In afară de acestea, se constată că evreii au refuzat în ultimele zile de a-și achita obligațiunile ce au față de fisc, încercînd prin aceasta să creeze dificultăți Statului după sistemul practicat în timpul guvernării Goga-Cuza. Excepție făcînd de la atitudinea generală manifestată de evrei în actualele împrejurări, membrii cercului „Mutualitatea”, cu sediul în str. Spătarului, nr. 15, critică cu asprime acțiunea teroristă întreprinsă de coreligionarii lor în Basarabia și sînt deciși să participe cu maximum de mijloace la acțiunea de ajutorare a refugiaților. Explicația acestei atitudini constă în aceea că membru acestui cerc sînt în majoritate bine situați materialicește și în totalitatea lor se recrutează dintre evreii refugiați în U.R.S.S. care au avut de suferit de pe urma instaurării regimului bolșevic în acest stat.

III . Trecerea în teritoriul ocupat de soviete

Acțiunea trupelor sovietice în Basarabia și Bucovina a avut ca urmare o emigrare a numeroși evrei basarabeni din Capitală către aceste provincii. Se constată că totalitatea celor ce pregătesc plecarea din Capitală se recrutează din meseriași, mici comercianți, misiti și unii studenți, lipsiți în general de o situație materială mai bună. De asemeni, încearcă să părăsească țara și o serie de liber profesioniști, intelectuali, majoritatea dintre aceia care au fost excluși de la exercitarea profesiunilor lor din diverse motive sau care au fost decăzuți din drepturile de cetățenie. Motivul care îi determină pe acești evrei să părăsească țara noastră îl constituie în majoritatea cazurilor credința abil susținută de propaganda comunistă că sub regimul sovietic vor reuși să-și creeze situații mai înfloritoare decît cele avute în România, nemaifiind totodată nici obiectul presupuselor represiuni antisemite.

Tendința de emigrare a acestor evrei, în general încurajată de către coreligionarii lor originari din Basarabia, este însă în parte combătută de către evreii originari din Vechiul Regat, ca și de cei bine situați materialicește, care speră încă într-o ameliorare a situației lor în țara noastră. În general, cadența trecerilor în Basarabia este în medie de aproximativ 10.000 persoane pe zi. Printre cei cari și-au manifestat intenția de a trece în Basarabia sînt și următorii: Zimcenko – București, Cal. Moșilor 130 (la general medic Marosin); S. Fomagi – Galați, str. Egalității 11; Horovici – Galati, str. Pas. Mercur (la lunius Jean). De asemenea Kratzman Raia, dactilografă la biroul de presă Luvru din Capitală, reprezentantul sovietic din țara noastră al publicatiunilor, domiciliată în București, str. Poenaru Bordea 18, și-a manifestat intenția de a pleca la Cetatea Albă, unde își are părinții. De la Biroul Luvru a mai plecat în Basarabia, de unde este originară, și funcționara Steinberg D. Fania. (După toate probabilitățile, această lista cuprinde persoane aflate sub contract informativ cu Biroul 2, de aceea sînt nominalizate)

Printre cei cari au trecut în Basarabia este fostul senator evreu din Tighina, Moise Zipstein, care în ultimul timp domicilia în Capitală, unde conducea o tipografie. De asemenea, se înregistrează plecarea din București spre Basarabia și Bucovina a unui număr de 70-80 studenți evrei de la Căminul Studenților Evrei Schuller din Capitală, cunoscut focar de propagandă comunistă. Este de relevat că față de eventualitatea de a rămîne lipsit de cadre, care în bună parte și peste aproape tot cuprinsul țării se recrutează din evrei basarabeni, Partidul Comunist din România a dat ordine severe în sensul ca membrii care, fără autorizația conducerii partidului, vor părăsi localitățile unde au însărcinări, vor fi socotiți trădători”[1].

Acest document important este completat și confirmat de unele documente găsite în Arhivele Speciale de la Moscova de o echipă de istorici români.

Alte mărturii:

Raportul contrainformativ nr. l 764 al locotenent-colonelu-lui Ion Palade, expediat la 30 iunie 1940 Secției aIl-a a Marelui Stat Major:

1. Orașul Ungheni ocupat de trupele sovietice din dimineața zilei.
Batalionul 2/Regimentul 39 infanterie a fost dezarmat în gara Bălți de trupe sovietice, în ziua de 29. VI.Soldațiievrei și basarabeni opriți. Unii ofițeri degradați. Maiorul Voicescu Constantin, comandantul Batalionului, prins de ruși în împrejurări necunoscute. Populația evreiască a ajutat la dezarmare. Întreg personalul C.F.R. din stația Drochia (exclusiv) și Bălți a derutat trupele din trenuri colportînd știri false despre distrugerea podurilor de la Ungheni. Șeful gării Bălți, Dumitrescu (refugiat ulterior în Moldova), nu a dat nici un concurs ofițerilor, fiind inexistent.
4. Evreii din Soroca înarmați au atacat camioanele destinate evacuării strînse de C.F.R., împiedicînd evacuarea funcționarilor și a familiilor militarilor.
La Soroca a fost împușcat comisarul Murafa de către avocatul evreu Flecsor. De asemenea, administratorul financiar Gheorghiu, avocatul Stănescu, căpitanul Georgescu de la C.R. Căpitanul Buruiană s-a spînzurat.
Comitetul terorist din Soroca este format din avocații Flecsor și Pisarevschi, Brazuli etc.
Nu s-a reluat circulația între Pârlita și Ungheni întreruptă din cauza ciocnirii produsă aseară.
Înainte de retragerea trupelor din Bălți numeroase avioane făceau evoluții lansând manifeste și foi din ziarul «Libertatea» cu conținut comunist
Ciocniri între populația evreiască și refugiați și trupe au avut loc la Ungheni în cursul nopții; sunt și victime. Au fost reținuți de ruși șeful stației C.F.R., șeful gării Ungheni etc., precum și ofițeri.
În gara Iași se găsesc mulți evrei care vor să se refugieze în Basarabia.
în orașul Iași populația evreiască, în majoritate simpatizantă comunistă, arată pe față bucuria vecinătății rușilor pe Prut și are o atitudine sfidătoare. Această atitudine nemulțumește și îngrijorează populația românească, care vede o agravare a situației în viitor. Pentru menținerea ordinii este necesar a se da în Iași o trupă activă, întrucît elemente aflate la P.S. (partea sedentară) nu sunt în măsură a face față nevoilor. Pînă în prezent nu s-au luat măsurile dictate de starea de mobilizare în ceea ce privește paza orașului. Eventualitatea unor manifestări comuniste impune măsuri de siguranță urgente.

Șeful Biroului Statistic Militar Iași
(ss) Lt. col. I. Palade”[2]

Telegrama nr. l 767 din 30 iunie 1940, orele 21.30, a aceluiași Ion Palade către Marele Stat Major și care, suplimentar la cele raportate în aceeași zi prin nr. l 759 și l 764, adăuga:„ […]
3) Populația evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă și de sfidare, batjocorind pe funcționari, asasinând pe unii din ei, furând tezaurul instituțiilor statului etc. și dedându-se la cele mai neașteptate nereguli, unii funcționari basarabeni având o atitudine asemănătoare. Astfel, în afară de cele raportate: s-a atacat camionul cu tezaurul administrației Soroca, furându-se circa 157 milioane lei și asasinându-se administratorul financiar. Ofițerul ce-l întovărășea și un subofițer, cei neasasinați, au fost degradați și batjocoriți. Avocatul Michael Flecsor din Soroca, conducând bandele de evrei, a ocupat poliția și primăria, unde au făcut percheziții. Tot el a asasinat în fața statuii Generalului Poetaș pe avocatul Murata și Eustatie Gabriel. La Prefectura de județ în asistența trupelor sovietice au luat cuvântul instituitorul Gh. Lupașcu, fost prefect, deputat și membru în Sfatul orășenesc F.R.N. Asemenea, Petre Sfecla, președintele F.R.N. din Soroca, împreună cu instituitorii Anop Alexandru și Cutubar Ion, au ieșit cu drapelul roșu în întîmpinarea trupelor roșii, arborând un steag sovietic la casa corpului didactic. Petre Hritzcu, fost președinte F.R.N., Alex. Anop, inspector școlar, și Toader Rusnac, secretar F.R.N., nu au voit să se refugieze. Impiegații de mișcare din stația Lipnic au primit trupele sovietice cu drapele roșii. Evreii din Chișinău au arborat drapele roșii, manifestând pe stradă și barând străzile spre gară pentru a nu permitere refugierea funcționarilor români; au ocupat de asemenea localurile instituțiunilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin și Stol au fost executați de evrei în strada.
4) Populația refugiată din Basarabia manifestă o adâncă deznădejde pentru pierderea unor membri de familie și a avutului lor; mai există refugiați năcăjiți […][3].

Acest document pune în evidență și adeziunea unor români la invazia sovietică, dar prezența lor în aceste situații este episodică. Trebuie totuși remarcat că au existat destui români -numiți în documentele epocii „renegați” -care aderaseră la comunism din diferite motive și au fost parte a agresiunii. Fie că erau din rindul celor „pedepsiți” în Basarabia, fie că au îmbrățișat din convingere ideile comuniste, acești români au fost la fel de violenți ca și bandele organizate de evrei. In unele localități din Basarabia și nordul Bucovinei, bande înarmate de evrei au comis crime împotriva militarilor și funcționarilor români, unele cazuri luînd aspecte bestiale.

„În Cernăuți, astfel de elemente au împușcat preotul bisericii catolice și cîțiva gardieni de la penitenciar. Tot aici «un grup de evrei între 15 și 16 ani – după cum mărturisea mai tîrziu un martor ocular al tragicelor evenimente, Minai Podleșiu din comuna Carapciu, județul Storojineț – au comis acte de barbarie, dezarmînd pe soldații români, pe ofițeri și pe polițist, înfingînd baionetele asupra lor», în Soroca bande comunisto-evreiești conduse de avocatul Michael Flexer, după ce au ocupat clădirea primăriei și a poliției, au asasinat în fața statuii generalului Poetaș pe comisarul Murata și ajutorul său Eustatiu Gabriel”[4].

Într-un raport informativ al Secției a II-a din 7 iulie 1940, întocmit pe baza concentrării informațiilor de la trupe și refugiați la Marele Stat Major, se dau amănunte asupra unui incident incalificabil petrecut în capitala Basarabiei: „La Chișinău, 400-500 evrei comuniști constituiți în bandă, înarmați unii cu puști și revolvere, iar alții cu pietre și bastoane, au cerut directorului loneț, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să le fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele l-au împușcat, după care au năvălit în spital devastându-l complet, iar pe copiii aflați internați, omorându-i și aruncându-i afară pe geamuri”[5].

În raportul comandantului cavaleriei Corpului 3 armată se preciza: „Am avut ciocniri cu trupe motorizate sovietice și cu bande jidănești. In regiunea Călărași, jud. Lâpușna. Am pierderi în ofițeri, subofițeri, trupă și mult material”[6].

Ciocniri între trupele române și populația evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc șila Ungheni, soldate cu morți și răniți[7].

„La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4-a și a 3-a române au dezertat cu armamentul și muniția din dotare. Ulterior, aceștia au fost organizați în bande înarmate și au acționat împotriva fostelor unități”[8].
Informația este importantă pentru „cazul Dorohoi” – n. AM Stoenescu.

„Un alt soldat român bolnav, transportat într-o căruță, a fost împușcat, după relatarea unui martor ocular: «Lăsați-ne măcar o căruță să ducă pe acest bolnav că nu poate merge. O luați după ce-i trece criza, îl prind frigurile», au cerut ofițerii regimentului (25 inf.) civililor care-i agresau, care au răspuns: «A bolnav! Nu trebuie bolnav» și într-o clipă câteva gloanțe sfarmă țeasta nefericitului soldat”[9].

„Legiunea de jandarmi Cernăuți, care a fost evacuată la Rădăuți, are următoarele pierderi: plutonierul lacob, șeful postului jandarmi Bărâuți – Cernăuți, omorît de evrei; 10 jandarmi militari în termen dispăruți; Legiunea jandarmi Rădăuți, din care au fost evacuate 9 posturi din secțiile Seletin și Vicov la Dornești, are următoarele pierderi: șeful postului lablonița, mort în luptele cu evreii comuniști”[10].

Pentru a nu insista asupra unui lung șir de atrocități comise împotriva armatei române, mă rezum să furnizez cifrele statisticii întocmite de Marele Stat Major la 6 iulie 1940 asupra pierderilor suferite de pe urma evacuării: „uciși, răniți și dați dispăruți 356 de cadre și 42.876 soldați și gradați”[11].

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/actiunea-evreiasca-evreii-din-basarabia-si-bucovina-in-timpul-evacuarii-din-anul-1940

–––––––––––––––––
[1] Arh. M.Ap.N., fond Marele Stat Major, Secția 2, dosar nr.155, f 162-172, paginile 119-129 din volum.
[2] Gheorghe Buzatu, Așa a început holocaustul împotriva poporului român, București, Majadahonda, 1995, p. 31, pagina 129 -131 în volum.
[3] Ibidem, pagina 33 – în volum, paginile 131-132.
[4] Sursa: Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, op.cit. p.56 – asupra acestei informații există dubii întemeiate – în volum pagina 133.
[5] Arh. M.Ap.N., fond Marele Stat Major, Secția 2, dosar nr. 941, f. 559- în volum la pagina 133.
[6] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, op. cit, p.60 – în volum la pagina 133.
[7] Ibidem, p.61 – în volum la pagina 134.
[8] Ibidem – în volum la pagina 134.
[9] Ibidem, p.66, în volum la pagina 134.
[10] Ibidem, p.72, în volum la pagina 135.
[11] Arh. M.Ap.N., fond Cabinetul ministrului, dosar nr. 1447, f.195, în volum, pagina 135.

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu