TĂBLIȚELE DE LA OȚELENI – IAȘI

    TĂBLIȚELE DE LA OȚELENI – IAȘI

În data de 25 septembrie ziarul Bună ziua Iași dădea șfară peste plaiurile mioritice că profesorul Mihai Vasilencu  a găsit în localitatea Hîndresti, comuna Oteleni, județul Iași, și ce a uitat timpul să distrugă, o comoară pe care mulți ar dori să nu o știe că există. Într-o parte a cîmpului respectivului sat a fost dezgropat de plugurile tractoarelor care arau, mulțime de obiecte din piatră șlefuită: vîrfuri de săgeți, de sulițe, topoare, diferite răzuitoare, dălți, fusaiole, o piatră de măcinat, alte pietre cu folosință încă necunoscută, toate fiind dintr-un spațiu restrîns unde a fost cîndva locuințele unor oameni din vechime. La începutul acestui an același profesor, în același perimetru a găsit vestigii ale unei așezări neolitice(8000-3000 î.e.n.) de unde a adunat statuete zoomorfe sau antropomorfe, ceramică fină, semifină sau grosieră, un cap de bovideu, precum și urmele unor locuințe de formă dreptunghiulară cu podeaua din lut ars dovedind că au fost incendiate, cuptoare de ardere a ceramicii, suflători. Așezarea se întinde, după materialul arheologic descoperit, pe o suprafață de cca 6 kilometri. Autorul descoperirilor, profesorul M. Vasilencu susține că perimetrul pe care l-a cercetat are locuințe din mai multe perioade istorice și va trebui ca munca de teren să fie extinsă pentru a se lămuri pe deplin perioada istorică de proveniență a obiectelor arheologice descoperite pînă în prezent, pe etape specifice.                                                                                                                             

     Ca perioadă istorică neoliticul este situat de specialiști între anii 7000-2500 î.e.n, cînd se trece la epoca bronzului, ei spunînd că primele forme de activitate umană organizată se vede în Asia de sud(Mesopotamia) pe la anii 7000 î.e.n. la fel și în sud-estul Europei. Eu vreau să-i contrazic o leacă, dar și pentru totdeauna: în peștera Coliboaia din județul Bihor există niște desene, pe care o echipă de speologi străini le-au datat pentru mileniul 35 î.e.n. bazîndu-se pe un schelet de urs de peșteră, care a  intrat sărmanul să se uite la ciudățeniile făcute de om. Și tot privindu-le a uitat pe unde este ieșirea, iar foamea și groaza l-au înghesuit rău astfel că dihania a început să zgîrîie pereții inclusiv picturile rupeste, lăsîndu-ne nouă buletin sigur de cum erau vremurile pe atunci și cînd s-au făptuit respective picturi despre care nimeni nu îndrăznește să vorbească fiindcă strică toată făcătura întunecaților.

     Ne mai spun specialiștii în hăcuirea timpului că au stabilit acest reper temporal pentru neolitic fiindcă atunci s-ar fi domesticit animalele atît pentru lapte și carne cît și pentru schimbul cu alte populații, dar și agricultura ar fi apărut cam tot în acele vremuri. Însă la Coliboaia, din picturile rupestre se vede un adult care mînă un cîrd de 6 taurine adulte, 4 mai mici și un vițel. În partea dreaptă a desenului se văd două persoane șezînd, una parcă alege ceva, iar cealaltă stă în poziția în care se măcina în vechime grăunțele. 
     Artefactele descoperite în localitatea Hîndresti, comuna Oțeleni de către profesorul M. Vasilencu, au fost catalogate pentru perioadele Cucuteni A și B, adică pentru anii 5500-3500 î.e.n. fiindcă între cele două locuri cu situri atît de vechi și de valoroase pentru preistoria noastră adevărată este o distanță cam de 30 kilometri.
     Dar cele mai importante obiecte găsite aici sînt două tăblițe din piatră cu semne pe ele care sînt identice cu cele din scrierea geților de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Ca să știm ce vorbim dau mai jos cele două tăblițe așa cum le-a prezentat ziarul amintit în numărul din 25 septembrie 2012.  

  

 

     Să încercăm a înțelege ce făceau vechii locuitori care ne-au lăsat aceste două tăblițe ce sînt adevărate bijuterii ale epocii pietrei șlefuite, dacă ne gîndim cu ce unelte au fost scrise semnele pe ele. Pentru a le citi am folosit dicționarul emeș-român pe care îl am în manuscris, fiind mijlocul indispensabil și pentru citirea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia. Trebuie să remarcăm dimensiunile(3/4 cm.) foarte mici ale celor două tăblițe, cam cît o cutie de chibrituri, precum și precizia literelor și a semnelor făcute numai cu unelte din piatră. Ca să lămurim natura tăblițelor trebuie să le legăm de acel cap de taur(primul din stînga), totem religios drag populațiilor din jurul Carpaților încă de la sfîrșitul mileniului Vll î.e.n.(Parța, al doilea din stînga, după analize cu carbon vechimea ar fi 6240±80 î.e.n. pînă la 6070 ±90 î.e.n.), forma vaselor și forma de prelucrare(fotografia din dreapta) și vine pînă pe vremea statului geților – Dio Getia – cum vedem pe T 42 turnată de Boero Bisto(82-44 î.e.n. ) imaginea în negru și  medalionul cu Pantelo Goe(imaginea cu fond verde închis) ce s-a proclamat mato cînd Diogio era în Panonia și ducea tratative cu romanii în anul 89 al erei noastre.      

     Deci cele două tăblițe erau aduse la altarul lăcașului de cult ca ofrandă dar și izvor de înțelepciune a Tatălui Ceresc pentru neamul omenesc. Primul text: ,,Mîntuitorul strălucește și există prin fulgerul ceresc” ne trimite la conceptul religios al Fiului Omului din religia geților care era întruparea voinței Tatălui Ceresc de a zidi lumea tuturor văzutelor și nevăzutelor cu sprijinul Fiului Omului, adică al celui zămislit din piatra născătoare unde s-a izbit fulgerul ceresc, loc de unde s-a născut ființa de lumină, fiindcă Sîntu sau Dumnezeu era considerat ca forma supremă de bunătate și înțelepciune. În fața primului rînd este schițat  un fulger așa cum apare el și la schitul Sfînta Ana unde s-au descoperit tăblițele de plumb, fiind și arma lui Jupiter la romani și Zeus la greci. Mîntuitorul a fost trimis pe pămînt prin întruparea luminii cerești în chip omenesc, să le ducă oamenilor atît regulile de conviețuire cît și cunoștințele necesare pentru a-și ușura viața de zi cu zi, iar la geți personajul se numea Sarmis.
     A doua tăbliță cu conținutul: ,,Locuința și întreaga Zidire sînt binecuvîntate de puterea șarpelui cunoașterii cerești”, este o interpretare care să ne ajute a înțelege cîte ceva din mentalitatea acelor oameni. Cuvîntul emegi ,,ki” pe lîngă sensurile de locuință, așezare sau pămînt mai are și altele pe care nu le-am menționat fiindcă mesajul se raportează la acea mică comunitate umană care folosea altarul de cult cu capul taurului solar. Pentru ei lumea era raportată la neamul sau clanul lor unde locuiau și vecinătățile pe care le cunoșteau din vedere sau poate și o lume fabuloasă prezentată de cei care făceau drumuri lungi, poate chiar peste mări și țări. Pentru cuvîntul ,,pisc” am folosit sensul de înălțimi cerești fiindcă, din necunoaștere, atît religia emeș cît și cea a geților au fost înțelese greșit în privința locului unde trăiau duhurile sau divinitățile lor. Traducerile din emegi/sumeriană spun că divinitățile emeș veneau de pe înălțimile munților dar la ei nu erau munți, iar poveștile spun că zeii lor locuiau în ceruri, adică ,,în înălțimi” expresie folosită și în basmele românești. Și despre religia geților Lactanțiu a scris că divinitățile lor erau ,,din înălțimi”, tradus ca venind din vîrful munților, ori sensul real este din înălțimile cerului. Dar există și informații care spun că deasupra munților noștri erau șapte munți în ceruri unde își avea sălaș chiar Dumnezeu și aceștia formau Cetatea Ziditorului cu Grădina Raiului și unde Anu, Senta, Sîntu, Gog sau Domnu se plimba printre pomii vieții cu fructe ale nemuririi, tărîm păzit cu mare grijă de către îngeri!
     Pe tăblița a doua, după cuvîntul ,,ki” este desenat un șarpe și un cerc cu două linii sus și jos, dar într-o poziție puțin înclinată. Cele două semne sînt simboluri-concept folosite și în scrierea egipteană, ele reprezintînd în fapt idei care ar fi necesitat mult spațiu să fie scrise, dar erau cunoscute de toți cei care mergeau în fața altarului sau făceau parte din comunitatea respectivă. Erau în fapt un cod pe care îl cunoștea numai practicanții cultului respectiv fiind un fel de scriere încifrată tot așa cum era scrierea hieratică veche și hieroglifică egipteană. În mitologia acelor oameni șarpele ca totem reprezenta însăși înțelepciunea și cunoașterea Ziditorului ceresc care s-a perpetuat prin expresia ,,șarpele ceresc”, ,,șarpele cunoașterii cerești” sau ,,puterea șarpelui”, concept teologic existent și în budism dus de neamurile aryas în India pe la începuturile mileniului lll î.e.n. Potrivit doctrinei, această putere se află la baza coloanei verticale, necunoscută și încolăcită în jurul ei ca un șarpe adormit. Cînd se trezeşte această energie misterioasă, pătrunde prin toţi receptorii nervoși din regiunea coloanei, situaţi la stînga – Ida şi la dreapta Pingala, ducînd la trezirea energiilor vitale şi benefice care te dus la comuniunea cu energiile supreme cereşti. În teologia budistă cît și lamaistă se spune că Guru Suprem stă pe un tron pe Lotusul cu o mie de petale. Prin puterea şarpelui datorată trezirii lui Kundalini, dirijat de guru uman este condus la picioarele Tatălui Ceresc, se închină şi îşi primeşte binecuvîntarea. Vălul înșelăciunii se ridică pentru totdeauna şi Lumina Clară străluceşte fără oprelişti în inima iniţiatului. Duhul Tatălui Ceresc este în noi și noi sîntem ,,unul” împreună cu tot ceea ce există în jurul nostru, de la lumile inferioare de suferinţă şi pînă la cele mai înalte stări de fericire şi absolută iluminare.

     Ida era un munte sfînt la frigieni pe care grecii l-au făcut locul de naștere a lui Zeus iar în limba român, iar idiță înseamnă șerpoaică, pingala alt cuvînt pentru imagine, chip sau a se găti frumos.   

     Simbolul șarpelui ceresc de la stînga spre dreapta: descoperit la Vinča – mileniul Vlll î.e.n.; pe un vas aparținînd culturii Cucuteni – mileniul lV î.e.n.; în scrierea hieratică egipteană 3500 î.e.n. pînă în epoca romană; pe un sigiliu emeș care prezintă pe primul om ce stă de vorbă cu Anu în Grădina Raiului – mileniul lll î.e.n. și pe tăblița de plumb descoperită la Sinaia(T 74), turnată în iulie-august 106. Iar acest concept totemic dacă îl căutăm îl mai găsim și în creștinismul ortodox, plin ochi de teozofie luată din vechea religie strămoșească, amintind aici pentru a avea motiv a le zice ceva celor cu obraz de tablă, zidurile exterioare ale bisericilor noastre ortodoxe sînt înconjurate în partea de sus de trupul a doi şerpi răsuciţi ale căror capete stau de pază deasupra ușii de la intrare. Dar chiar mitropoliții și patriarhii noștri poartă acel toiag cu cei doi șerpi încolăciți în capătul de sus, uitîndu-se la crucea dintre ei, imagine foarte asemănătoare cu toiagul lui Mitra/Sarmis și Hermes. 
     Timp de peste 8 milenii, simbolul șarpelui ceresc ca totem al Ziditorului lumilor văzute și nevăzute dăinuie în spiritualitatea noastră religioasă, iar românii de azi, ca o turmă de tîmpiți spun behăind la stele, că totul vine din falusul/legămîntul scîrbavnic al Talpei Iadului ce își are toată cinstea și revelația în mozaismul satanist. Numai pentru proști sau fanatici mai sînt de ascultat asemenea baliverne.
    Ca să le crape rînza de atîta înveninare, le spun spurcaților care au afirmat despre aceste comori inestimabile – tăblițele descoperite la Oțeleni – ale dăinurii strămoșilor noștri pe aceste meleaguri de peste 8000 de ani că mint cu nerușinare, punîndu-le în bot manuscrisul esen, adică a strămoșilor mei cei isteți, intitulat Manualul de disciplină partea numită Imnurile începătorilor, rîndurile x-xi din 1, unde găsim rugăciunea de intrare în Frăţia Celui Ales cu jurămîntul: ,,O să-l ţin ca făcînd parte din legile înscrise pe tăbliţele vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă – bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”. Adică sutași ai întunericului, ei știau ceea ce voi nu vreți să știm noi astăzi, că în vechimea vechimilor, religia strămoșilor noștri avea scrieri sacre puse pe niște ,,tăblițe vechi” și nu zgîgîriate de ghiara fioroasă a Talpei Iadului așa cum este în Făcă-Tora. Înțelesul escatologic al acestor tăblițe ni-l lămurește manuscrisul esen intitulat Evanghelia păcii care ne zice, unde găsim și tîlgărșagul ivrit făcut în dauna religiei strămoșești și demascat de către Ili Marele Preot al Frăției Celui Ales în discuțiile cu ivriții: ,,Moise sparse atunci cele două table de piatră pe care erau gravate cele zece porunci și le dădu în schimb de zece ori zece porunci. Din aceste zece porunci, scribii și fariseii au făcut de o sută de ori zece porunci și au încărcat umerii voștri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înșiși n-au știut să le poarte. Cu cît poruncile sînt mai aproape de Dumnezeu, cu atît mai mic este numărul lor. Cu cît se îndepărtează de Dumnezeu, cu atît numărul lor crește. Iată pentru ce scribii și fariseii au atît de multe legi. Acelea ale Fiului Omului sînt șapte, cele ale îngerilor sînt trei, iar cele ale lui Dumnezeu se reduc la una.” 
      Iar aceste două tăblițe descoperite la Oțeleni, cu un conținut uluitor pentru orice minte sănătoasă fiind tocmai porunca Tatălui Cresc către zidirea Sa deosebită – neamul omenesc, ne spun: Iubește pe Tatăl Ceresc și pe Maica Pămîntească fiindcă ei îți sînt unici părinți: maica ți-a dat trupul ca sălaș al luminii divine, iar tatăl ți-a dăruit sufletul ca parte din Duhul Său ceresc pentru a deveni OM și să te întorci în veșnicie.
     Mai aduc mărturia manuscrisului intitulat Comuniunea cu îngerul apei care ne spune despre vechimea acestor două tăblițe că: ,,Legea Sfîntă a Tatălui Ceresc este ca un rîu care șerpuiește prin pădure: toate creaturile se adapă din acesta. El nu este numai pentru unii ci pentru toți.” Și continui cu manuscrisul Cele şapte căi ale păcii: ,,…Căutaţi pacea cu toţi Fiii Oamenilor şi lăsaţi să fie cunoscută de la aleşii Luminii, pentru că noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe pământ şi arborii giganţi, care au rămas în prezent o legendă, erau acoperișul şi împărăţia lor.” Și aceste scrieri venite din secolele ll î.e.n. – l e.n. confirmă că religia strămoșească își duce rădăcinile încă ,,înaintea Marelui Potop”, ori știința a dovedit că acesta a avut loc la Marea Neagră pe la anii 5500 î.e.n. deci și aceste tăblițe de la Oțeleni pot avea o asemenea vechime care ar îndoi rău multe jeguri ce au turbat de bolunzenia revelațiilor și a altor nebunii demne de orice balamuc de pe la noi sau de aiurea.
      În vechile religii din Europa, Asia Mică, Ki-en-gi/Sumer și Egipt, Marea Zeiță – neamurile noastre strămoșești îl aveau pe Anu, senta, Santa, Gog – era simbolizată printr-o coloană, arbore, șarpe, porumbel, taur sau vacă. Dar limba noastră veche păstrează încă în tezaurul ei neștiut, sensurile profunde ale teologiei strămoșești privind totemul șarpelui, zis și balaur. Emeșii aveau cuvîntele ,,bil” care însemna a arde, a lumina, mugur, a încolți și ,,bala” cu sensul de a înconjura, alungit, subțire, fus, iar ,,ur”: a conduce, neam, a sprijini. El se găsește la noi în limba veche, adică getbeget sub forma ,,bală”: șarpe uriaș, monstru de unde în timp și locuri s-a făcut belă, beală, bală, cu sensul de pară sau flacără ce nimicește. Mai avem cuvintele ,,băl” și ,,bălă” care înseamnă cu părul blond sau alb. Iar o legendă de-a noastră ne spune că șarpele casei care își are sălașul în peretele fiecărei locuințe, era de culoare albă și avea atîțea pui cîți membri erau în familie, și dacă era ucis unul dintre acești șerpi, atunci sigur murea și un membru al familiei, ei fiind în fapt simbolul viu al sorții. El nu era veninos și uneori venea și mînca lapte din strachina copiilor mici fiindcă ei erau curați și neprihăniți. Vedem că aceste sensuri vechi ale cuvintelor din limba română cuprind atît puterea de distrugere prin tăria focului, culoarea albă sau bălaie dar și simbol al sorții, adică răbojul vieții dăruită de către Tatăl Ceresc și trupul Maicii Pămîntești prin șarpele de casă. Și celelalte popoare înrudite cu strămoșii noștri aveau cuvinte asemănătoare precum latinii care foloseau ,,belua” pentru alb sau francezii cu ,,belle” pentru frumoasa, iar italienii cu ,,bella” tot pentru frumoasa, adică șarpele totemic din religia geților era o formă simbolică de frumoasă înțelepciune care îți rînduia existența pe pămînt în cursul trecerii prin neamul muritorilor, după rînduiala/legea lui Dumnezeu. Slavii din este care au practicat multe sute de ani religia geților și-au tras și ei după propria limbă cuvîntul ,,belîi” care înseamnă alb.  
     Episcopul iudeo-creștin Iordanes, lăudînd cunoștințele și morala geților a scris că aceștia îndeplineau în viața lor rînduielile leges belagines, pe care le mai numește și legi frunoase: Deceneu „i-a făcut să trăiască după poruncile legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belangines”. Iamblicos pe la anii 300 spune că Zamolxe le-a dat geților legi scrise după care să-și rînduiască viața de neam scoborîtor din zei. Boeo, poetă din Phocia care a trăit în secolul V î.e.n. ne-a lăsat vorbă că în lumea vechilor greci, adică cei dinaintea ei, se amintea că au circulat Cărțile misilor, acestea fiind primele scrieri de teologie din istoria lumii. Dar cuvîntul belagines folosit de Iordanes înseamnă tocmai cunoașterea frumoasă sau strălucitoare fiind o trimitere directă la natura dumnezeiască a acestor legi. Cuvîntul vechi românesc ,,belă” înseamnă atît alb, blond, bălai, cît și arzător ca para focului, iar ,,gini” înseamnă a observa, a descoperi, a găsi, a cerceta, a afla, a înțelege, deci taman ce a scris și Iordanes în secolul Vl al erei noastre, adică cuvîntul, rînduiala sau porunca lui Dumnezeu cum ne arată și cele două tăblițe descoperite la Oțeleni.   
     Celălalt simbol, sfera sau oul ceresc din care a fost zidită lumea în sensul larg adică cele văzute și nevăzute, este un concept care aparține numai culturilor arimine ce au roit din jurul Carpaților, găsindu-se în brahmanismul și budismul din India dus acolo de neamurile aryas, la egipteni, la emeși și rămas acasă în toriștea străbună prin acel ou misterios descoperit în comuna corbi, județul Argeș, nu prea departe de vechile lăcașe de cult ale geților. Ei își imaginau universul ca o sferă sau un ou, care avea în jumătatea de jos pămîntul sub forma unei turte ce plutea de marea de început, iar partea de sus era cerul cu stelele și planetele. Din mijlocul pămîntului – miturile noastre spun că era la noi, legende confirmate de antichitate care ne-au lăsat scris că axa lumii, sau osia pămîntului se aflau la geți – se înălța Pomul Roșu, Măru Roșu, Osia lumii, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, sau Coloana de lumină prin care sufletele celor vrednici se urmau în Rai.
     Este ciudat la acest semn, că cele două liniuțe care ar marca Osia pămîntului sînt puțin înclinate tot așa cum este și axa pămîntului azi, și parcă nu cred că ar fi chiar o șotie a celor ce ne-au lăsat asemenea răvășele peste secole și milenii de nu le mai putem afla numărul noi, cei de azi! 
     Din cele 16 semne pe care le au tăblițele – cîte opt de fiecare – 3(fulgerul Tatălui ceresc, șarpele cunoașterii și oul ceresc sau universul) sînt simboluri care reprezintă concepte teozofice, iar 13 sînt litere care se regăsesc după mii de ani pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. 

     Rîndul de sus, sînt cele 13 semne fonetice de pe tăblițele descoperite la Oțeleni – Iași, iar cele de jos sînt litere folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și ținute ascunse la Institutul de Arheologie din București.

   TĂBLIȚELE DESCOPERITE LA OȚELENI ȘI CELE GĂSITE ÎN LUNA MAI 2009 LA VADU RĂU NEAMȚ, DOVEDESC FĂRĂ PUTINȚĂ DE TĂGADĂ CĂ TĂBLIȚELE DE PLUMB DESCOPERITE LA SINAIA  SÎNT AUTENTICE CHIAR DACĂ UNELE SÎNT COPII FĂCUTE DUPĂ CELE DIN AUR!!! 

Strigătul străbunilor

      În anii 1970 arheologul Nicolae Chetraru din Basarabia a cercetat cu deamănuntul grota paleolitică de la Brânzeni, de pe malul râuleţului Racovăţ (Basarabia), la cîțiva kilometri de vărsarea acestuia în Prut din partea stîngă nu departe de localitatea Mitoc din județul Botoșani, situată pe partea dreaptă a rîului. Aici s-au descoperit mai multe obiecte din os de mamut prelucrate în forme ciudate cu incizii pe ele. Unul dintre ele, arătat mai jos, reprezintă un triunghi cu o latură puțin știrbită, iar din vîrful teșit al acestuia iese o coloană sau un stîlp. La baza stîlpului pe partea superioară a triunghiului, se văd trei rînduri de incizii, iar pe laturile triunghiului, în interior sînt încă două rînduri de incizii. Dar obiectul ne mai dă o zicere uluitoare pentru căpățînele mioriticilor, strămoșii noștri au fost contemporani cu mamuții, însă urmașii lor au ajuns miște maimuțe cu supușenie străină și behăind numai a prostie că i-ar îngrozi pînă și pe morții din mormintele străvechimii.

     Vîrsta acestei piese arheologice, determinată pe baza C 14, a fost dusă în paleolitic, pe la anii 35000 î.e.n. dar despre ,,ciudățenie” nu se pomenește nimic în cărțile de istorie fiindcă nu dă bine la făcătura Academiei Române și a altor lepre care ne învață cine sîntem și de unde venim, adică să ne căutăm baștina pe la mama Dracului sau în closetul Talpei Iadului, ori nici chiar acolo.

     Obiecte asemănătoare ca vechime și simbolistică s-au descoperit pe tot spațiul locuit de vechiul neam carpatin și amintesc aici siturile paleolitice de la Mitoc, Tibrinu, Coșăuți, și Cuina Turcului. Că i-am considerat niște sălbatici pe acești pămînteni uitați de răbojul timpului, stă mărturie orice carte de istorie care tratează perioada respectivă unde totul se oprea la ghioagă și răgete de fiară turbată. Însă aceste obiecte, prin mesajul lor încifrat, raportat la cultura noastră populară și la alte descoperiri arheologice, ori la informații venite de pe alte meleaguri și din alte izvoare, ne ajută să mai descoperim cîte ceva din istoria noastră falsificată atît de monstruos de grupările criminale ce se pretind cuiburi de înțelepciune românească, însă faptele și datele arată că sînt numai clocitori ale Satanei.

     Să purcedem a înțelege ceea ce este de înțeles chiar și împotriva celor ce au înțeles că nu mai este nimic de înțeles despre aceste artefacte care sporovăiesc povești uitate sau ascunse de minți decrepite, în veci fie pomenite cu blestem de neiutare pentru faptele lor pline de venin și jale. Să începem cu începutul începuturilor cînd munții se adunau la sfat și omul nu umbla beat de revelații și vedenii nebune pe toți să îi adune în arcanul prostiei, să fie pe vecie robii unor lepre otrepe, învrăjmășite și îndrăcite, ce-au venit să ne fure trecutul, istoria, credința și ființa, umilindu-ne și batjocorindu-ne că am fi neam de sulă, fără țară și udătură, fără țoale și giuvaiericale, ci numai o adunătură de umplutură, pripășită pe ăst olat pe care l-am mînjit numai cu căcat.

     În acele vremuri, cu vreo 37 de milenii în urmă, oamenii care locuiau pe meleagurile noastre, din Cîmpia Panoniei și pînă în Cîmpia Rusă, nu umblau de bezmetici ca niște nemernici, ci se căutau unii pe alții și fiind puțini aveau nevoia de a se ajuta împreună ca să poată supraviețui vremurilor și greutăților. Iar la ceas de odihnă se chiteau cum să mai împace viața cu duhurile cerurilor, și atunci lăsau gîndul să se preumble prin lumi neștiute și neachipuite, aducînd cinstire Ziditorului și zidirilor înfăptuite din iubire și cugetare. Așa a fost făcut și ciudatul obiect descoperit la Brînzeni care este în fapt o cinstire adusă Creatorului și zămislirilor sale, reprezentînd Muntele Sfînt Ceahlău și Stîlpul Cerului, Osia Pămîntului, Coloana de lumină sau Pomul Vieții ce leagă prin lumina de lumină pe Tatăl Ceresc de Maica Pămîntească.

     La data de 6 august dimineața, pe vîrful Toaca din masivul Ceahlău apare un fenomen ciudat prin suprapunerea unor umbre și lumini care dau o piramidă de lumină sau de umbră (primele două fotografii din stînga, rîndul l). Acest fenomen a fost cunoscut și de către oamenii paleoliticului trăitori pe meleagurile dintre Nipru și izvoarele Istrului, fiindcă și-au conceptualizat gîndurile în micul obiect (imaginea 3 din stînga, rîndul l). iar pe valea Bistriței s-au descoperit mai multe locuri unde au dăinuit aceștia. Însă micul obiect mai arată și stîlpul cerului sau de lumină ce iese din Muntele Sfînt și se înalță către cer cu care se unește în nemărginire. Mai multe mituri venite din vechea credință strămoșească vorbesc despre aceste concepte teologice, dar ele sînt socotite ,,basme” sau ,,povești” și numai ale ivriților sînt revelații, inspirații și vedenii primite toate de la Talpa Iadului prin șoapte și scărpinări între coarne ale tartorilor. În partea dreaptă a rîndului l, am pus două fotografii a vîrfului Toaca cum se vede obișnuit iar intre ele, sus, este simbolul hieroglific al duhului Pitah/Ptah din religia egiptenilor și sub acesta, același simbol cum l-au făcut oamenii care au trăit la Tărtăria pe la anii 6250 î.e.n. Pentru a înțelege hieroglifa care arată pămîntul sfînt am să amintesc faptul că în mitologia acestui duh din religia egiptenilor se spune că el a creat cele văzute și nevăzute din iubirea lui nemărginită față de Pămînt. Dar acest pămînt a apărut după ce duhul a aruncat un fulger de lumină în apele întunecate ale începutului iar din tălăzuirea lor s-a format o movilă de pămînt ce plutea în mijloc. Atunci din inima lui s-a desprins un fuior de lumină și a ajuns pe movila de pămînt, iar din vorbele lui s-a făcut întruparea astfel aducînd viața să se veșnicească aici și cei vrednici să se întoarcă înapoi în cetatea luminii lui Pitah. Mitul îl găsim și în ,,cultura noastră populară” fiindcă în cea ,,academică” și-a făcut cuibar Satana și tot cinul întunecaților și înveninaților care plesnesc de ură împotriva neamului românesc. Această formă de simbol a fost folosită și de emeși, după plecarea lor din Carpați, pentru a-și construi faimoasele lor temple sub forma unor piramide în trepte, numite ziggurate (zig: perete, a zidi, a se ridica, a răsări + gur: cer, a coborî, a stăpîni, legătură + ad: strămoș, adică zidirea cerească de la străbunul nostru ziditorul tuturor văzutelor și nevăzutelor), despre care specialiștii spun ceea ce n-ar trebui să spună niciodată, că ar fi fost altare de sacrificiu preluate de la akkadieni, adică de la  neamul semit, care, pretind ivriții că ar fi strămoșii lor!

     Că antichitatea știa și altceva despre Ceahlău, unul din cei doi munți sfinți ai geților, dau în continuare o zicere a capadocianului Strabon care scrie în Geografia la Vll: ,,peanul tracilor este numit de eleni imnul titanilor”. Așa carele va să zică jupîneilor! Grecii amurezîndu-se lulea de cîntarea ,,tracilor” și-au tras-o spre folos și de atunci a rămas numai a lor iar pricepuții i-au șters pe păgubiți din Istorie. În altă parte tot Strabon scrie că tracii și geții sînt unul și același popor care însă trăiesc în ținuturi diferite. Ca să le pun lacăt pe fleanca turbaților traciști pupincuriști, le spun că înaintea făcătorului de istorii Herodot, ținutul locuit de geți în Tesalia se numea Perce și nu Tracia, așa că este mai corect să vorbiți de perci sau pîrci, poate de aici o să vă alegeți cu mai mult caimac. Dar melodia luată de greci de la ,,traci” era un imn cîntat în cinstea unui zeu de obicei Apolo Hiperboreanul, adică cel venit din nordul Istrului și odată cu cultul lui a poposit în însorita și binecuvîntata Eladă a mincinoșilor, și cîntările religioase. În limba koine, cuvintele peon și pion aveau sensul de stîlp sau coloană, adică întocmai cum ne arată artefactul descoperit la Brînzeni, iar Gh. Asachi, în poeziile sale scrie muntele Ceahlău cu numele de Pion, adică după înțelegerea noastră – despre a voastră nu am tăria de a o discuta fiindcă s-ar dărîma ceriul – acest munte era în străvechime stîlpul cerului sau osia pămîntului, întocmai cum spun zeci de ,,basme și povești” mioritice. Și tot grecii numeau naiul – instrument specific neamului de păstori arimini – ,,fluierul lui Pan”, adică niște fluiere cu care se cînta acel cîntec religios numit pean, și care lor le-a plăcut atît de mult.

     În rîndul 2 am pus două din aceste movile/triunghiuri cu vîrfurile una către cealaltă pentru a arăta originile simbolului Fiului Luminii sau a Omului descoperit și la Vincea (imaginea cu ocru iar desenul este făcut cu culoare albă în partea dreaptă) și vechi de pe la începuturile mileniului Vll î.e.n. Tot pe imaginea de la Vincea se vede fulgerul Tatălui Ceresc așa cum este dăltuit și pe lăcașul de cult al geților cunoscut sub numele de Schitul Sfînta Ana din Bucegi. Ana sau Anu era vechea denumire a Tatălui Ceresc dusă de emeși în patria dintre Tigru și Eufrat, iar în Carpați, acest nume în timp a fost înlocuit cu Sîntu, Senta sau Santa. În partea de jos a imaginii în ocru se văd mai multe litere care se găsesc în mare măsură în alfabetele folosite de strămoșii noștri geți pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, doar la cîteva zeci de metri de schitul Sfînta Ana!!!

     Simbolul triunghiului isoscel sau echilateral a fost preluat din religia geților și de către iudeo-creștini, reprezentîndu-l pe Dumnezeu, deși Iahwe are ca simbol cultic faimosul ,,legămînt” cu tușinătură, iar făcătura nu se potrivește deloc pentru gusturile noastre arimine. Și în mitologia emeș, neamul nostru răzlețit în Ki-en-gi, muntele este reprezentat printr-un triunghi isoscel, ce arăta atît muntele sfînt cît și osia lumii cu cetatea Ziditorului ceresc.

     Ivriții auzind de asemenea subțirimi, pe loc i-au pălit revelațiile și au scris prin vorbărețul lor Isaiia că locul cu pricina atît de drag întregului neam omenesc ar fi casa tuturor zeilor, adică a duhurilor cerești unde tartorul lor nu-și găsise sălaș pentru că se ținea numai de rele. Pe tăblița 1 triunghiul isoscel este pus cu o latură în poziție orizontală, deasupra semnului pentru Șaue arătînd că este fiul Ziditorului văzutelor și nevăzutelor ca Fiu al Omului sau Luminii, iar pe tăblița 22, Sîntu este prezentat între două triunghiuri.

     Am pus lîngă acestea caduceul lui Hermes/Sarmis care reprezintă doi șerpi înfășurați în jurul osiei pămîntului fiind simbolul înțelepciunii cerești dăruită neamului omenesc pentru dreaptă rînduială și cumpănire a vieții lor pe pămînt. Lîngă el este hieroglifa lui Pitah, ce simbolizează înțelepciunea cerească venită din vorbirea Ziditorului și care arată atît taina cunoașterii cît și a necunoașterii. Darul înțelepciunii cerești este o continuă muncă de cunoaștere și re-cunoaștere a trecutelor astfel să se găsească drumuri prielnice pentru cele ce vor veni și se vor rîndui în firescul judecății Tatălui Ceresc. În sanscrită acești doi șerpi ce se înfășoară pe coloana vertebrală a omului și se cuibăresc în cap pentru a aduce cunoașterea sau a înstăpîni uitarea și necunoașterea, se numesc Ida și Pingala. Lîngă aceasta spre dreapta, am pus un șarpe de aur descoperit într-o mină care se află în prezent la muzeul din Brad, județul Alba. Tot spre dreapta este oul universului care are pe el săpat un șarpe ca simbol al cunoașterii divine, fiind foarte asemănător cu cel descoperit la Brad și hieroglifa lui Pitah. Lîngă șarpe este stilizat pomul cunoașterii binelui și răului, dar numai cu trei ramuri, simbol ce vine din obiectul religios descoperit la Brînzeni, și tot aici apare spicul de grîu pe care îl găsim imprimat atît la Tărtăria cît și în Sumer/Ki-en-gi. Dar acest ou din piatră ce simbolizează universul, a fost descoperit la Gobekli Tepe, în Turcia fiind vechi de prin mileniul Xll î.e.n.

     Dovezile arheologice și mitologice aduse în discuție, arată fără putință de tăgadă că populația care a făcut obiectul descoperit la Brînzeni în mileniul XXV î.e.n., a dăinuit pe aceste locuri pînă în timpul geților altfel nu puteau fi transmise miturile despre zidirea lumii de către Tatăl Ceresc și a Muntelui Sfînt Ceahlău. Dar mai arată că această cultură s-a răspîndit la mii de kilometri atît către sud unde a prins rădăcini trainice prin templul de la Gobekli Tepe din mileniul Xll î.e.n., dar și către vest, dovedite prin descoperirile de la Vincea și datate pentru începutul mileniului Vll î.e.n. Iar Tărtăria vine să completeze aria dăinuirilor noastre pe aceste meleaguri din cele mai înnegurate timpuri ale preistoriei și apoi a întunecatei istorii falsificată cu atîta ură chiar de către niște capete mioritice puse în slujba Satanei și a Talpei Iadului.

     Să mai zic vreo două vorbe despre obiectul de os de mamut descoperit la Brînzeni ca să le fie amăreala deplină. În triunghiul-movilă, pe interior sînt incizate două șiruri de puncte ce urmăresc marginile obiectului, dar într-un colț se vede că lipsește o parte din acesta. Cred că cele două triunghiuri formate din puncte, sînt în fapt simbolurile Tatălui Ceresc și a Maicii Pămîntești cum apare la Vincea prin simbolul Fiul Luminii sau a Omului, dar și cum se vede pe tăblița de plumb nr. 22 a strămoșilor noștri geți, unde capul Tatălui Ceresc este însoțit în cele două părți de cîte un triunghi echilateral. Iar în locul unde din Maica Pămîntească/movila iese osia pămîntului, sînt făcute trei rînduri de incizii, arătînd al treilea simbol al Familiei Cerești, pe Fiul Luminii sau Fiul Omului.
     Dar mai am o zicere care le va crăpa rînza tuturor jegurilor, leprelor pupincuriste și a cetelor de întunecați, fioroși sutași ai lui Ucigă-l Toaca. Vedeți uciganilor că tot timpul v-am judecat numai cu Toaca de pe Muntele Sfînt!

     În anul 1981, arheologul Vasile Chirica, a descoperit în straturile paleolitice de la Mitoc – Dealul Galben, de pe malu drept al Prutului, județul Botoșani, o amuletă din fildeș de mamut foarte ciudată pentru gîndirea pricepuților în ,,historii” străvechi, scrijelată cu linii pe ambele fețe care ar arăta în fapt niște figuri. Obiectul are dimensiuni mici fiind ușor încadrat într-un dreptunghi cu laturile de 3/4 cm. Datarea stratigrafică și prin C14 a arătat o vîrstă de aproximativ 26000 de ani î.e.n. pentru pămîntul analizat unde s-a găsit buclucașa amuletă. Ca și cea de la Brînzeni, și amuleta de la Mitoc este o ,,ciudățenie” netrecută în manualele de istorie să nu iște întrebări și apoi dureri de cap în lumea făcătorilor de istorii și istorioare românești.

     Pentru a înțelege cum ar trebui să vină vremurile pe urdinișul cunoașterii adevărate și nu cea ,,cacademică”, voi folosi fotografii ale amuletei cu ambele fețe și alte poze ca să le fie pozna de mare supărare, iar adevărul de uimire și mirare dus pe cărare de gîndul neascultător al unui îndîrjit.

     Să începem cu începutul, adică fața A a amuletei de la Mitoc, care este prima poză din stînga a rîndului unu, fiindcă despre fața B, poza din stînga a rîndului doi, nu voi discuta, liniile nefiind suficient de explicite pentru o concluzie privind semnificația lor. Pe această față A se vede o pasăre cu capul către dreapta, iar sub cioc se observă mai multe semne ce ar aduce cu unele litere de pe tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri geți. În spatele păsării, în dreptul picioarelor se văd alte semne despre care nu pot spune încă nimic. Am decupat pasărea din imaginea inițială și ea reprezintă în fapt un cocostîrc sau o barză care se așează în cuib sau se pregătește să-și ia zborul din el. Imaginea 3 spre dreapta este a unui stîc iar fotografia 4 este a unei berze. Imaginile 5 și 6 către dreapta reprezintă stîrcul din mitologia egiptenilor așa cum a fost el pictat cu mii de ani în urmă pe pereții unor temple fiind totemul unor divinități printre care și Pitah. Ulterior el a fost înlocuit cu un ibis. Iar în capătul din dreapta a primului rînd este fotografia unui stîrc din zilele noastre. Dar în mitologia Egiptului timpuriu, adică mileniul lll î.e.n. apare pasărea Benu care era inițial zeul morții, dar în timp a ajuns să fie adorată ca pasăre sfântă, Ardea purpurea, o specie de stîrc. În  astronomia veche egipteană Benu reprezenta planeta Venus. Stîrcul sfînt era considerat zeul ocrotitor al berbecului sfânt. În perioada Regatulului Mijlociu din Egipt, vechii egipteni credeau că la apusul soarelui zeul Benu este un șoim, care în zori sub formă de stârc aduce înapoi soarele. Zeul mai era considerat că până la reînviere, el îngrijește sufletul lui User say Osiris cum l-au grecizat vorbitorii de koine. Unul din munții sfinți din religia egiptenilor care sprijină cerul se numește Manu iar celălalt Bacau. Ori ,,manu” în limba lor dar și emegi înseamnă soț, soție, bărbat, însoțitor, iar noi mai zicem și ,,Omu”. Cît privește numele de Bacau, noi îl mai folosim și azi prin expresia: a-și găsi Bacăul; însemnînd a da de bucluc, adică a fi judecat pentru faptele săvîrșite. Ori dădeai de bucluc numai în fața unei judecăți sau a unui judecător, iar dacă acesta era ceresc, atunci chiar te înghesuia rău buclucul. Orașul Bacău este nu prea departe de muntele Ceahlău. În eme-gi bini este un rîu plin cu pești, dar mitologia noastră spune că neamul mioritic a fost zidit în zodia peștilor, iar pe cer este o constelație cu același nume!!!

     Un obiect asemănător acestei păsări sacre a fost descoperit în situl de la Gîrla-Mare (3200 – 1000 î.e.n.) unde au fost găsite trei păsări stilizate cu diferite semne pe ele și cred că erau ofrande aduse unei divinități cerești. Ele sînt goale în interior iar în cavitate se aude zornăind o pietricică. Una are pe cap un fel de moț la fel cu a stîrcului, pe piept are patru linii orizontale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeași tehnică iar către spate sau coadă are două linii. Liniile de pe aripă sînt la fel cu cele care se văd pe fața A a amuletei descoperită la Mitoc.

     Cuvîntul cocostîrc în Moldova se spune la barză, iar în Banat se spune stîrc la aceeași barză. Am crede, citind aceste cuvinte că românii din est cît și cei din vest sînt cam zevzeci de nu știu cum se numește pasărea, care potrivit tradițiilor noastre, aduce copiii abia născuți/plozii familiilor doritoare de a-și perpetua cinul și neamul. Le spun de la obraz că acești români sînt cu mintea acasă, însă rău ne-a pocit limba îndrăcita Academie Română cu latrinismul, slavismul, panslavismul, hungarismul, turcismul, pupincurismul și alte izme la fel de puturoase și otrăvitoare.

     Tot în Moldova, la copilul mic se mai spune coca, iar numele păsării tocmai asta subliniază, stîrcul ce aduce coca într-o familie doritoare de iubire pentru neamul lui și pentru Ziditorul Ceresc. În vechime, venirea pe lume a unui copil nu era înțeleasă ca un rezultat direct al împerecherii, fiindcă atunci se considera factorul biologic – sterilitatea sau unele boli cu implicații directe asupra fertilității – numai ca un purtător al darului ceresc de renaștere a vieții pămîntești dar și a celei cerești printr-o nouă ființă omenească. Iar infertilitatea era privită ca o pedeapsă pentru fapte aduse împotriva zidirii de început a Tatălui Ceresc și a Fiului Omului sau Fiul Luminii. Deci darul apariției unui copil în familie era înțeles ca o binecuvîntare a Ziditorului Ceresc pentru neamul muritor, iar lumina divină pentru noua ființă era adusă de această pasăre. De ce a fost aleasă ea și nu alta, nu pot să spun ceva concret, poate că stîrcul a ajuns totem matern datorită unui comportament deosebit în timpul cuibăritului și creșterii puilor sau legat de altceva pe care noi încă nu îl știm. Să-i descoasem pe ornitologi, poate ne luminează ei mai mult cu felul de a cuibări a stîrcului și de a-și crește puii. De ce stîrcul și barza au ajuns totemuri ale nașterii la români și numai la români, nu se poate răspunde bazat pe niște dovezi care nu mai pot fi clintite. Dar gîndul mă duce la presupunea că oamenii își coordonau aducerea pe lume a copiilor odată cu fătarea oilor, fiindcă aveau o sursă de hrană sigură și consistentă, însă mai trebuie să ținem seama și de factorul termic foarte important la copiii mici care se pișorcesc mereu și tot mereu erau uzi, care, la condițiile vitrege de atunci, iarna ar fi umblat nebuna rău cu coasa printre cocuțe și cocuți. Și tot primăvara veneau la cuibărit pe meleagurile noastre, atît stîrcul cît și barza. În religia egipteană există o poveste care spune că stîrcul a fost prima pasăre care a apărut după ce, din apele de început s-a format prima movilă de pămînt. Cum ei au plecat cei mai mulți de aici, cred că acest concept teologic a existat mult timp în cultura strămoșilor noștri, și atunci era în firescul lucrurilor ca stîrcul să aducă muritorilor zidirea unei noi vieți, binecuvîntate de Tatăl Ceresc.

     În rîndul 2 de fotografii am pus de la stînga spre dreapta, fața B a amuletei, o bijuterie descoperită în Forum Traiani, locul blestemat unde căpetenia romană și-a glorificat robirea geților, iar podoaba este dovada jafului făcut de prădătorii civilizatori asupra strămoșilor noștri. Dar mai este și dovada materială că geții aveau în mitologia lor povestea cocostîrcului sau a berzei, fiindcă bijuteria seamănă cu imaginea decupată de mine din fața A a amuletei descoperită la Mitoc. Mai departe spre dreapta am pus o imagine dintr-un templu egiptean cu Iaho, User și fiul lor Horus care are un cap totemic al șoimului ceresc, apoi inelul cu scrierea hieroglifică a numelui lui Pitah. Pe această bijuterie se vede o pasăre foarte asemănătoare cu pasărea din partea stîngă a imaginii următoare. Aceasta îl reprezintă pe Bunul Păstor, adică Iisus Cristos, așa cum îl știau iudeo-creștinii în secolul lV al erei noastre. În partea dreaptă a capului Bunului Păstor este o pasăre care aduce cu cea decupată de pe fața A a amuletei, dar și cu un stîrc sau o barză. Dar este năucitor în această imagine vestimentația Bunului Păstor, fiind identică cu a geților de pe columna lui Traian, adică pantaloni, încălțăminte și un fel de cămașă lungă pînă deasupra genunchilor și nu cea purtată de ivriți în acele vremuri formată dintr-un fel de antereu lung pînă la pămînt.

     În rîndul 3 am pus imagini cu Anu din religia emeșilor care se trudește la zidirea pămîntului și începe cu apele curgătoare prin care sar mulțimi de pești. Deasupra apei se vede o pasăre cu aripile desfăcute, asemănătoare cu cea descoperită la Mitoc. Spre dreapta am pus o imagine a lui Pitah cu cap de ibis care notează ceva pe o tăbliță fiindcă el era și veghetorul sorții tuturor ființelor de pe pămînt și din ceruri, iar la atîta lume fără nume și fără număr, trebuia socoată serioasă, altfel se trăia într-o veselie și uitare iar zidirea dintru început s-ar fi înțelenit în împietrire și nu ar mai fi fost un veșnic ciclu al nașterilor, morților și renașterilor, adică a întrupărilor nemărginitului în mărginit și a mărginitului în nemărginit ca putere a distrugerii și refacerii vieții și lumilor cu chip. La început Pitah avea ca totem un stîrc dar fiind adoptat de către mare parte a triburilor de pe valea Nilului, acestea au înlocuit pasărea migratoare cu una pe care o vedeau mereu, ibisul. După această fotografie urmează chiar Pitah așa cum îl vedeau egiptenii foarte vechi, cu o parte a creștetului vopsită în albastru simbolizînd bolta cerească iar în mîini ține un toiag sau caduceu care se termină cu o cruce ankh, și pe partea de sus a acesteia este un cap de pasăre asemănător cu al berzei sau al stîrcului. Ultima poză din rînd, spre dreapta este Thot, după pricepuții greci, așa cum a fost Pitah asimilat destul de repede în imperiul mijlociu prin noul nume dar cu simbolistica și atribuțiile religioase ca ale vechii divinități.

     În rîndul 4 am pus o imagine cu o pasăre în zbor – Șaue – așa cum este ea cioplită pe peretele stîncii de la schitul Sfînta Ana din Bucegi și o barză în zbor ca să nu ne mai aburească pricepuții cu inspirațiile lor sataniste pline de adevăruri pe care nu le poate desluși și înțelege orice Guguță.

     Cuvîntul Pitah poate fi înțeles prin două variante raportate la vechea limbă vorbită de neamurile carpatine și pe care o găsim în eme-gi. Prima variantă este bi: vorbă, a cerceta, a urmări + tah: înlocuitor, a înlocui, sens profund care vine tocmai din calitatea divinității ca veghetor a sorții muritorilor. A doua variantă a numelui ar veni de la cuvîntul vechi pita cu sensul de slujbă sau demnitate, adică el era cel mai mare cîrmuitor al văzutelor și nevăzutelor. Dar cuvîntul ne poate duce și la sanscritul pitar care înseamnă chiar tată, titlu purtat și de duhul vechilor egipteni. Dar Pitah a fost înlocuit destul de repede de primul Thot, după scrierile grecilor care însă i-a luat toate atribuțiile. Ori egiptenii îl scriau pe Thot sub forma Dahau-ti, iar din istorie cunoaștem pe sciții dahue care trăiau în Asia Mică în secolul lV î.e.n., cuvîntul însemnînd, neamul sciților sau Legea sciților, adică o doctrină teologică dusă din Carpați în Egipt la începuturile rînduirii acestei civilizații. Iar dovezile istorice, lingvistice, religioase și mitologice tocmai asta dovedesc, dar numai pentru cei care nu se lasă otrăviți de făcăturile Academiei Române și a altor lepre atotștiutoare care ne fierb creierii cu fel de fel de trăsnăi și inspirații drăcești.

     Am zis la început că pe fața A a amuletei descoperită la Mitoc, sub ciocul păsării se văd niște semne. Am copiat acest spațiu și l-am răsucit spre stînga cu 90 de grade după ce le-am îngroșat cu culoare neagră și au ieșit cuvintele NIN III. În eme-gi cuvîntul nin are sensul de regină, doamnă sau soră, iar III (Ili) înseamnă cărăuș, a aduce, a conduce, a salva, a fi strălucitor, a radia, a duce, a trimite; adică și pentru pliscul și glagoria noastră este întocmai ce am scris mai sus despre sensul profund al cuvîntului cocostîrc. Dar semnele respective au fost folosite și de către egipteni ca numere cum arată imaginea colorată unde este precizată valoarea fiecăruia; cele trei linii verticale este cifra 3, și semnul asemănător cu n este cifra 10. După acest model de judecare ar fi ,,19” de trei ori.

     Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca Istorică, Cartea ll,XLVll, amintind despre ciudații hiperboreeni scrie astfel: ,,se află în Oceanos(Marea Neagră), o insulă care nu este mai mică decît Sicilia. Aceasta ar fi aşezată spre miazănoapte, fiind locuită de hiperboreeni, oameni cărora li se spune astfel fiindcă, locuiesc dincolo de unde bate vîntul Boreas… Mai departe se spune că zeul Apolo vine în această insulă, tot la 19 ani, în care timp constelațiile de pe cer îşi îndeplinesc drumul lor periodic. În tot timpul acestei apariții a zeului în insula lor, ei cîntă noaptea cu cobzele şi dansează mereu hore şi alte jocuri începînd de la echinocțiul de primăvară pînă la răsărirea Găinuşei (cocoșul de pe iconiţe) – Pleiadei – în prima jumătate a lui mai, bucurîndu-se oamenii de aceste zile frumoase.” Poate că aceste semne au vreo legătură cu astronomia fiindcă la 21 iunie, în vechime la acest hotar astronomic se credea că vara se întoarce spre iarnă, apărînd constelația Găinușei.

     Dacă răsucim spre dreapta cu 180 de grade buclucașele semne ies cuvintele III UIU, unde cunoaștem deja sensul pentru III, iar UIU este în fapt uie, adică uliu sau pasăre răpitoare din familia acvilelor, mai pe înțelesul nostru un Șaue carpatin care duce sufletele celor răposați în cetatea luminii a Tatălui Ceresc, poveste păstrată în atîtea ,,basme” de-ale noastre precum și pe vestimentație și covoarele cu care ne-am înfrumusețat de mii de ani casele. Pe tăblița 2 se vede în stînga sus, șoimulețul ceresc în zbor către înălțimi, așa cum ne spun multe ,,povești” de-ale noastre sau cum se văd pe multe covoare românești. Pe tăblița color cu un taur în centru descoperită la Harappa – mijlocul mileniului lll î.e.n. – se văd cele două semne de pe amuleta de la Mitoc. Pe alte tăblițe găsite în acest sit arheologic apar de două ori cele trei linii și lîngă ele, acea literă ca un U ascuțit tot de două ori.

     Dacă ipoteza mea va rămîne în picioare – poftesc pe cîrtitori să vină cu argumente nu cu bazaconii sau inspirații sataniste – atunci trebuie să aducem apariția scrierii fonetice pe plaiurile carpatine în mileniul XXVll î.e.n. Însă există dovada arheologică descoperită la Vincea – vasul din dreapta – unde apar de la dreapta la stîngasemnele III VI˩V˥, iar scrierea dată după gustul de azi, citită de la dreapta la stînga vine GULIU III, și care tălmăcită înseamnă: ,,gustă sau degustă Mîntuitorule/Salvatorule/Fiu al Omului” (guleai: a gusta, a mînca puțin, a se înfrupta + III: Mîntuitorul, Binefăcătorul, Fiul Luminii sau al Omului, Salvatorul, apărînd exact în această formă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia). După această concluzie urmează cea potrivit căreia scrierea de la Tărtăria este una hieratică cu simboluri religioase care se interpretau și nu se citeau.

     CA UN FIRESC VINE FAPTUL CĂ STRĂMOȘII NOȘTRI S-AU PREUMBLAT PRIN TORIȘTEA CARPATINĂ DE LA IZVOARELE ISTRULUI PÎNĂ ÎN VADURILE DONULUI, ÎNCEPÎND CU MILENIUL XXXVl î.e.n. ȘI CHIAR DACĂ AU FOST MAI MULTE MIGRAȚII CĂTRE ALTE ZĂRI, AU RĂMAS LOCULUI DESTUI CARE SĂ DUCĂ MAI DEPARTE ÎN TIMP SPIRITUALITATEA ACESTOR POPULAȚII AJUNGÎND LA GEȚII CEI MAI DREPȚI DINTRE TOATE NEAMURILE ȘI APOI ÎN CULTURA FABULOASĂ ORALĂ A ROMÂNILOR DESPRE CARE NU SE VORBEȘTE DELOC AZI, DATORITĂ AFURISITEI ACADEMII ROMÂNE.

     NOI AM DAT LUMIII SCRIEREA FONETICĂ ȘI HIERATICĂ PRIN SIMBOLURI, MAI MULTE ALFABETE FOLOSITE DE MAI MULTE POPOARE, RELIGIA CRUCII ȘI FILOZOFIA CREȘTINĂ, DAR TOATE NE-AU FOST FURATE ÎNCEPÎND CU ANTICHITATEA ȘI CONTINUÎND CU EPOCA MODERNĂ DE CĂTRE CETELE DE ÎNTUNECAȚI, CU CARE COMORI SE FĂLESC DE NU-I MAI POATE CUPRINDE PĂMÎNTUL.

ȘI PIETRELE VORBESC – RĂDĂCINI SPIRITUALE ALE 
NEAMULUI CARPATIN DIN MILENIUL Xll î.e.n.

O parte din situl de la Gobekli Tepe, Turcia, din mileniul Xll î.e.n. Pe stîlpul din centrul imaginii se vede un lup Un mistreț? Și păsări Cosorul sau secera divină cu care se aduna prima recoltă Șoimul solar, Șaue, sau pasărea destinului cu discul sau cercul sorții pe aripă
Cioc al păsării destinului, Șaue descoperit în situl de la Gobekli Tepe Și pasărea destinului sau Șaue, cum a fost reprezentată pe coiful descoperit la Peretu, secolul V î.e.n. Oul mitic, vegheat de șarpe din care s-a născut universul.  Oul de calcar de la Lepenski Vir, din mileniul Vlll î.e.n. Ou de piatră descoperit la Corbii de Piatră, aparținînd culturii geților și care era un obiect al religiei strămoșești.
Statuetă descoperită la Gobekli Tepe, care ape la gît două forme de V foarte pronunțate. Șaue este scris pe tăblița 1 cu trei astfel de V dar cu vîrful în sus la fel cum apare și pe statueta descoperită la Cîrna – Dunăreni, jud. Dolj, de prin secolul Xll î.e.n. O șopîrlă sau crocodil Talisman descoperit la Gobekli Tepe, ce are în mijloc Pomul Vieții dar numai cu trei ramuri, fiind însoțit la stînga de șarpele cunoașterii cerești, iar la dreapta de Șaue, Șoimul divin(T1, caseta cu imagine stînga sus) sau Fiul Omului, adică Sîntu ori Tatăl Ceresc.

     Unul din stîlpii de la Gobekli Tepe care are sculptat pe el un taur în avînt, sub el este un lup, iar mai jos apare o pasăre presupusă a fi de către cei care au dezgropat lăcașul, o barză și care se aseamănă cu cea din mileniul XXXVl descoperită în localitatea Mitoc, județul Botoșani. Taurul apare în lăcașul de cult de la Parța pus pe un soclu, alături de o figurină umanoidă, statuetele fiind din ultimul pătrar al mileniului Vll î.e.n. Acest simbol se perpetuează în mitologia geților, ajungînd să fie imagine heraldică în prima stemă a Moldovei din secolul XlV.      

     Dacă nu-i voi supăra prea rău pe pricepuții noștri în tot și în toate, le supun ,,divinei atenții” aceste imagini uluitoare, să le arăt cît sînt de negri în sufletele lor de lifte trădătoare, care ne-au falsificat cu atîta ură istoria și continuă chiar în fața dovezilor de netăgăduit să ne otrăvească mințile cu făcăturile lor vechi de 150 de ani. 

     Situl de la Gobekli Tepe este în sudul Turciei, nu departe de granița cu Siria, a fost un lăcaș de cult de formă circulară al oamenilor din mileniul Xll î.e.n. dar aceste comunități care au construit asemenea monumente nu erau apărute din senin, și nu s-au apucat săracii, bîntuiți de revelații după ce i-au alergat vreun leu sau altă fiară turbată, să facă ei o zidire, de vrednică cinstire pentru Mîntuitorul/Salvatorul care nu i-a lăsat gustare plăcută la hămesita lighioană. Simbolistica de pe aceste artefacte: taurul, șarpele, șopîrla sau crocodilul, lupul, pasărea destinului, mistrețul, oile cum apar în alte locuri, scorpioni, pești, le găsim atît pe tăblița 1 ce face parte din tezaurul descoperit la Sinaia dar și altele, cît și pe unele iconițe ale geților. În lăcașul de cult din Anatolia mai apar și alte animale. Ori această corespondență dintre simbolistica religioasă de la Gobekli Tepe se poate face numai cu spiritualitatea geților și a românilor, la celelalte popoare ,,civilizate”, iar unul chiar ,,ales”, nu se găsește nimic din elementele menționate mai înainte. La fel este situația cu vecinii din jur care ne spun că am venit pe locurile acestea binecuvîntate de Sîntu, aduși din closetul imperiului roman sau din sudul Dunării cum au primit revelații de la Talpa Iadului scursurile cazare ce se țin băștinașii plaiurilor carpatine din ,,vremuri imemoriale”. Continuitatea spirituală de peste 35 de milenii în mentalul colectiv al nostru, al strămoșilor noștri și al acelor neștiuți stabiliți pe plaiurile mioritice prin scurgerile leaturilor și veleaturilor din care s-au zidit neamurile arimine, nu poate fi pusă în discuție de nimeni care are bun simț și nu trăiește din otrava revelațiilor istorice, a internaționalismului, a demitizării, a globalizării și a pupincurismului satanist. Situl de la Gobekli Tepe a fost făcut de către neamurile carpatine, care în urma ultimei glaciațiuni ce a avut loc tocmai în perioada respectivă, au fost nevoite să migreze în sud, în regiuni mai călduroase pentru a-și salva pielea de răsuflarea plină de sulițe a crivățului și înghețului ce se înstăpînise peste partea de nord a Europei și își arunca cu mare furie fuioarele nimictoare către miazăzi.

     Statueta bărbatului de la Gobekli Tepe are o corespondentă la Tărtăria, dar aici este făcută din lut și sugerează că ar fi vorba de o femeie, însă tipicul și simbolistica este aceeași numai că are trei forme de V la gît, iar pe tăblița rotundă descoperită tot aici, simbolul lui Șaue apare cu două forme de V, așa cum are și statueta din situl anatolian.

     Mitul facerii lumii dintr-un ou cum apare pentru prima dată în istoria lumii la Gobekli Tepe, a mai fost dovedit arheologic prin situl de la Lepenski Vir din mileniul Vlll î.e.n. de pe malul drept al Dunării, acoperit acum de apele barajului de la Porțile de Fier. Aici s-a descoperit un ou de calcar care are în relief  mai mulți șerpi ce imită mișcarea specifică pe lungimea oului, toți pictați în culoare roșie. Legenda se găsește amintită în cultura noastră, în ritualurile orfice și mitraice, în cultura emeș și la neamurile aryas din India, dar toate își au rădăcinile aici în Carpați și care au pășit în timp la Gobekli Tepe în Anatolia. Iar oul de piatră descoperit în cimitirul localității Corbii de Piatră din județul Argeș, este dovada materială a acestei culturi fabuloase vechi de peste 35 de milenii!!! Obiectul are pe el o inscripție care nu a fost citită pînă în prezent dar nu este încă timpul pierdut pentru a cerceta  și acest colț de istorie uitată și ocultată.

     Un studiu amănunțit ar da rău de pămînt cu făcăturile culturii occidentale care s-a clădit toată pe preluarea mincinoasă a multor informații venite din antichitate, unele falsificate cu bună știință prin secolele lV-Vlll ale erei noastre, iar altele în secolul XlX cînd unii s-au dovedit mai civilizați și mai mincinoși ca alții.

     Deși istoricii români, citindu-l și citîndu-l numai pe părintele mincinoșilor Herodot, spun că geții erau o adunătură de sălbătăciuni, care nu știau decît de ghioagă, sabie și suliță, totuși dovezile arheologice ne arată răspîndirea religiei strămoșești la alte neamuri care nu aveau aceeași mamă cu a lor. Legăturile cu ținutul geților și religia lor, a neamurilor din afara acestei lumi, o găsim în discul de la Nebra din sud-estul Germaniei, la cca 60 km distanță de locul unde se întîlnesc granițele acestei țări cu Cehia și Polonia. Aici s-a descoperit un disc de bronz acoperit cu aur, două săbii, cîteva dălți și două brățări din aur care seamănă foarte mult cu cele ale geților furate din dabo geto Samisetuza, toate obiectele fiind vechi de pe la 1600 î.e.n.

     Am să discut numai discul pentru că el ne ajută cel mai mult să dovedim legăturile dintre locul unde a fost descoperit și lumea geților. Este un obiect de cult găsit întîmplător în anul 1999, cu diametrul de 32 de cm iar pe margine are 38 de găuri mici. Diodor ne spunea că Apolo al lor sau Zabelo al geților se întorcea în insula unde-și avea principalul templu odată la 19 ani, dar drumul făcut pe bolta cerească și pe sub pămînt cum erau concepțiile atunci, dura 38 de ani, adică un an al divinității solare. Discul are în prezent culoarea verde-albastru, dar inițial avea culoarea albastru-violet.

     Într-o zicere de-a noastră mioritică, din vremi străbune adică getbeget se povestește despre zidirea cerului, adică depărtarea lui de pămînt pe care ar fi făcut-o cei șapte îngeri bătrîni sfetnicii lui Sentu/Dumnezeu, sau cei 7 arhangheli cum le zic alții împreună cu mulțime de îngeri. Prea Înaltul s-a bucurat la auzul gîndului lor de izbăvire, dar le-a cerut și oamenilor să se ostenească după puterile lor pentru zidirea dumnezeiască, adică să ajuneze mult pentru a le fi trupul și mintea curată și dată la cele cerești, lăsînd deoparte apucăturile pămîntești, din care unele pline de răutăți, fiindcă astfel îngerii vor slăbi și nu vor mai putea termina zidirea cerului. Din acele vremuri au rămas cele 7 posturi, căci la început au fost șapte arhangheli care au făcut cerul. Dumnezeu dădu celor șapte arhangheli aripi ca să poată merge în tărîmul rohmanilor, sub fundul pămîntului, şi de acolo să aducă piatra cea mai scumpă, Şi au adus sfinţii de acolo atîta piatră, străvezie cum e sticla şi albastră cum e floarea cicoarei şi ochii îngerilor şi au făcut din ea cerul ca o boltă deasupra pămîntului, şi i-au pus 7 stîlpi făuriţi tot din piatră scumpă. Ori cele două culori descrise în povestioara noastră sînt tocmai culorile de pe discul descoperit la Nebra, adică străveziu luminos și albastru. Pe el în partea stîngă este un soare din aur iar în partea dreaptă o semilună din același metal cu vîrfurile îndreptate spre stînga și are în spate, aproape de margine un fel de barcă solară tot din aur asemănătoare cu cea de pe tăblița 1 și de pe medalionul împăratului get Constantius care împărățea în imperiul roman pe la anii 350. Pe disc sînt poziționate 32 de stele din aur, iar un grup de șapte stele sînt așezate într-o formă specială în fața cornului de sus al semilunii. În partea de jos a discului între soare și semilună este un fel de seceră tot din aur și simboliza unealta cu care se recolta grîul, plantă din care se făcea pîinea sfințită ce se aducea ca ofrandă Tatălui Ceresc sau cosorul cu care se tăiau strugurii din care se făcea vinul considerat o băutură sfîntă. Cosorul sau secera, care mai tîrziu va ajunge sabia curbată, se vede pe pilonul din piatră de la Gobekli Tepe, dovedind vechimea acestui simbol dar și al cultului religios practicat de aceste populații zeci de mii de ani.

     La emeși, lugal primea odată cu ungerea lui în templu și o sabie sfîntă sub forma unei seceri cu care trebuia să secere pe toți dușmanii comunității. Și pir-a egiptenilor primea odată cu urcarea pe tron o sabie curbată și o seceră sfîntă cu care secera primul snop de grîu adus ofrandă la templu, iar geții își făureau fiecare cîte o asemenea unealtă pe care știau să o mînuiască cu mare meșteșug.

     Dar barca solară ca simbol al mitologie sacre este dovedită pe teritoriile locuite de strămoșii noștri încă din mileniul V î.e.n. Pentru a mai face ceva lumină, adaug informația că în mormîntul faraonului Sethi l (1312-1298 î.e.n.) pe perete sînt pictați doi îngeri cu culoare albastră care stau faţă în faţă. Imaginile respective nu se mai găsesc şi în alte temple pentru a se crede că ar aparține religiei egiptenilor iar pe un papirus din timpul lui Ramses ll (1303-1235 î.e.n.) deasupra mumiei mortului stă un înger în poziție orizontală care ţine în mînă roata vieţii sau roata destinului cam așa cum apare Șaue sau Pasărea Phonix după gura grecilor, simbol care apare la Gobekli Tepe. Imaginea este identică cu cea de pe tăbliţa 11 iar îngerul are barbă tunsă scurt, ori se ştie că egiptenii nu purtau asemenea podoabă, aceasta fiind specifică geţilor. Cele de mai sus arată că avem de-a face cu o relație strînsă dintre religia geților și cea a egiptenilor încă din secolul XlV î.e.n. iar aceste legături au fost stabilite poate de Orfeu despre care se spune că ar fi vizitat Egiptul înainte de războiul Troiei sau Deceneu amintit cu aceleași preocupări.

     Chiar de le voi aduce mult venin în rînză întunecaților, mă voi învrednici să le mai arăt cu dovezi arheologice, că religia Sfîntului Soare, a lui Sîntu și a celor șapte îngeri bătrîni care îl ajutau pe Bunul Dumnezeu la rînduirea și rînduiala cerurilor, noi neamul carpatin care ne ținem gețibegeți am practicat-o de la mijlocul mileniului ll î.e.n. pînă pe la 1350 în timpul primilor domni mușatini – adică frumoși – care își aveau capitala la Baia în apropiere de Fălticeni. Prima lor stemă avea în centru un cap de taur/bour solar identic cu cel descoperit la Craiova și vechi de prin secolul Vl î.e.n.. Atît capul de bour descoperit în situl de la Craiova cît cel de pe stema Moldovei, au în frunte simbolul soarelui înrăzat pe cînd pe discul de la Nebra, el este prezentat chiar sub forma unui disc așa cum era în religia egiptenilor.

     Bourul din stemă are între coarne o stea cu opt raze, adică cei șapte îngeri bătrîni împreună cu Tatăl Ceresc, prin care se rînduiește Calea Adevărului și Dreptății lui Dumnezeu, în partea stîngă a botului sînt șapte stele așezate la fel ca pe discul de la Nebra, reprezentînd pe cei șapte dio din religia geților iar în partea dreaptă este semiluna în aceeași formă ca pe acest disc. Dar grupul de șapte stele așezate pe cele două artefacte, dacă sînt unite după regula triunghiului isoscel, dau două triunghiuri, unul cu baza în sus, iar celălalt cu baza în jos, formînd așa-zisa ,,stea a lui David” însă avînd în mijloc un punct mare. Ori acest simbol se găsește în vechiul lăcaș de cult de la Șinca Veche din mileniul V sau lV î.e.n. iar aici punctul/steaua din mijloc este reprezentată printr-un cerc care este împărțit în două părți egale printr-o șerpuire, adică simbolul înțelepciunii cerești cum se vede în imaginea alăturată. Dar ,,steaua lui David” a fost descoperiotă la Vinca făcînd parte din literele și simbolurile sacre folosite de populațiile de pe malurile Istrului, însă cu vreo 7000 de ani înainte ca îndemînaticii cazari să o fi furat de la mioriticii carpatini în secolul Xll al erei noastre cînd au șterpelit și scrierea pe care au numit-o Cabala.

     Grupul de șapte stele al Pleiadelor sau al lui Zabelo/Apolo apare și pe un car solar din epoca bronzului (2400-800 î.e.n.) descoperit în sudul Danemarcei în anul 1902, în localitatea Trundholm, fiind format dintr-un car cu șase roți care au numai patru spițe aranjate sub formă de cruce, iar osiile sînt unite printr-o tijă. De aceasta este fixat în partea stîngă calul solar iar în partea dreaptă este un disc din bronz acoperit cu aur păstrat numai pe o parte unde se vede în mijloc grupul celor șapte puncte din care lipsesc două, fiind în poziție identică cu discul de la Nebra.

     Același grup de stele se vede pe o monedă descoperită în Marea Britanie în anul 2005, din categoria Maia(imaginea de sus), iar sub calul solar sînt imprimate cel șapte stele prin șapte puncte așa cum sînt și pe discul de la Nebra dar mai au în plus niște săgeți ieșite din fiecare punct și care au în capăt un fel de biluță. În partea de sus a botului calului este semiluna cu o stea în cavitate cum este pe discul de la Nebra, iar în dreptul botului sînt două triunghiuri cu cîte un punct în mijloc, simbolul Tatălui Ceresc din religia strămoșească pe care tîlharii iudeo-creștini l-au luat fără nici o revelați ci numai prin sabie, pîrjol și hoție nemărginită. În Banat s-au descoperit în anul 1840 mai multe monede de argint de tip Maia care arată pe avers bustul lui Zabelo sau Apolo după zisa grecilor, iar pe revers este o stilizare a lui Zabelo urcat pe calul solar. Deasupra capului divinității, dar în spate este scris YU, adică Mîntuitorul. Figura calului seamănă foarte mult cu cea de pe moneda descoperită în Marea Britanie. Dar această simbolistică sacră o găsim imprimată și pe discul descoperit la Phaistos și datat pentru perioada 2000-1700 î.e.n. el ajungînd în Creta poate ca pradă de război, fiindcă nu s-a descoperit nimic care să-l lege de cultura acelor locuri. Cercul cu cele șapte puncte înscrise în el, asemănătoare ca poziție cu cele de la Nebra și de pe stema Moldovei, este unul din semnele cele mai folosite în acest sistem de scriere. Alături de el, este cosorul identic ca formă cu cel de pe stîlpii de piatră de la Gobekli Tepe, găsindu-se pe tăblița rotundă de la Tărtăria, în alfabetele geților și pictogramele folosite în Sumer.

Brățările descoperite la Nebra în sud-estul Germaniei seamănă foarte mult cu cele de la Sarmisetuza și cele făurite de sarmați așa cum rezultă din imaginile de mai jos.

Brățară sarmată, secolele lll î.e.n. – lV e.n.                              Brățări ale geților

     Cît timp o vom ține cu sfintele făcături ale lui A. T. Laurian, Eliezer Schein/Lazăr Șăineanu, V. Pîrvan și toată liota de trădători de Neam și Țară, nu vom putea înțelege aproape nimic din aceste resturi de spiritualitate ale neamului get, care au reușit să scape de distrugerea timpului și înveninarea liftelor ce ne vreau numai rău și prăpăd.

     Aceste imagini sînt dovada de netăgăduit a continuității religiei strămoșești pe plaiurile mioritice timp de peste 3000 de ani, și degeaba spun fel de fel de tîrîturi pupincuriste că am dat limbi la legămîntul lui Avram pînă ce unealta umilinței animalice a devenit șmirghel. Dovezile prezentate arată că mint și sînt înfrățiți numai cu Satana și Talpa Iadului.

AUTENTICITATEA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA
ESTE DOVEDITĂ DE MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ, DE
CABALA, DE SCRIERILE TRISMEGISTE, DE EDDA, DE TĂBLIȚELE DESCOPERITE
ÎN IORDANIA ȘI SITUL DE LA GOBEKLI TEPE

     Despre tăblițele descoperite la Sinaia, pricepuții noștri au SPUS fără însă a dovedi, că sînt false. Dar orice fals trebuie demascat și arătat cum s-a înfăptuit, însă ei nu au făcut-o pînă acum! Există zeci de argumente că tăblițele descoperite la Sinaia o parte sînt originalele de plumb, iar o parte sînt copii din plumb făcute după cele de aur, și pe cale de consecință că aceste artefacte sînt autentice. Informațiile de pe aceste tăblițe sînt toate veridice și ne povestesc adevărata noastră istorie, chiar dacă unii s-au repezit să le traducă prin greco-latină, oro manisa, traco-belita sau alte asemenea manii deocheate ce fac numai rău adevărului. Negîndu-ne sistematic istoria, cultura identitară și limba nu putem decît să spunem fel de fel de aiureli dar asta numai în dauna noastră și în folosul celor care doresc să ne vadă plecați de pe aceste locuri de vreo 100 de ani, de cînd adunătura de întunecați a venit ca o urdie de năvălitori odioși pe capul nostru.

Dau ceva argumente despre autenticitatea tăblițelor noastre, cu cele descoperite cu vreo cinci ani în urmă în Iordania!!!

     Imaginea personajului din stînga care are pe cap o coroană, este înconjurată de un șarpe stilizat asemănător cu șarpele care apare pe tăblița 1 de plumb sub imaginea din mijloc. Majoritatea literelor de pe cărțile descoperite în Iordania se găsesc pe tăblițele noastre de plumb iar asta dovedește că ele au plecat din aceeași cultură sau religie!!!

     Descoperitorul acestor cărticele nu este semit cum se vede foarte limpede în imaginea de mai sus, ci urmaș al galilor cei roșcați care au trăit în această regiune cîteva sute de ani. Pomul Vieții așa cum apare pe ,,pagina din stînga” a cărții deschisă, este specific numai religiei noastre strămoșești, cea mai veche reprezentare fiind la Vinča și Tărătăria pe la sfîrșitul mileniului Vll î.e.n. de unde a fost dus după vreo trei milenii în cultura emeș și egipteană, adică nemuțurile noastre răzlețite peste mări și țări. La pîrliții ivriți, îndemn de înțelepciune și luminare a fost numai legămîntul lui Iahwe cum de- dovedește atît de limpede descoperirea de la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai – 50 km sud de Cadeş (Qedesh).

     În manuscrisul esen numit Manualul de disciplină partea intitulată Imnurile începătorilor, rîndurile x-xi din 1, găsim rugăciunea de intrare în Frăţia Celui Ales făcîndu-se cu jurămîntul: ,,O să-l ţin ca făcînd parte din legile înscrise pe tăbliţele vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă – bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”. În peştera de la Qumran nu s-au găsit decît papirusuri dar mandeenii din Samaria vecină Galileei și Iudeei, aveau scrisă Cartea sufletelor – Sidra d Nishmatha, principala lor scriere de cult – pe asemenea plăcuţe și suluri de plumb, ei luînd obiceiul de la geţi şi galii care formau marea Frăţie a Celui Ales sau a esenilor cum au numit-o întunecații și înveninații ivriți. Acum s-au descoperit în Iordania în regiunea care făcea parte din Galileea și ,,tăblițele vechi” despre care vorbesc manuscrisele, dar întunecații nu spun că locul este situat în acest ținut, unde, începînd cu prima parte a secolului lll î.e.n. au locuit pînă în secolul ll al erei noastre, galații sau ,,galii cei roșcați” amintiți de tăblițele noastre și care practicau religia geților unde și-au găsit loc de liniște sufletească și oameni din alte neamuri. Și tot aici dar ceva mai în sud, pe malurile de nord ale Mării Moarte își aveau sălașurile esenii sau asenii amintiți de atîtea izvoare antice.

     În manuscrisul Cele şapte căi ale păcii descoperim cum ivriții au ochit aceste lăcașe ale esenilor pentru a le transforma în cuiburi ale fanatismului lor fariseic și astfel ostilitățile sînt foarte puternice între esenii adevăraţi – geţii şi galii cei roşcaţi amintiţi de tăbliţele geţilor unde s-au refugiat rumunii cu trupul neînsufleţit al lui Ili – și cei pîrîţi de Filon ca eseni care au pus stăpînire pe centrul de la Qumran în anul 26 al erei noastre iar Flavius i-a numit zeloţi, farisei şi preoţi iudei. Manuscrisul ne precizează cu privire la aceste fapte: ,,spune Maivîrstnicul… mulţi sînt aceia care nu cunosc pacea pentru că ei sînt în război cu propriul corp, cu gîndurile lor, cu semenii lor şi ei nu cunosc frumuseţea Manuscriselor Sfinte… Trei sînt lăcaşurile Fiului Omului.… corpul fizic, gîndurile sale şi sentimentele sale… Manuscrisele Sfinte conţin toată înțelepciunea lui Dumnezeu revelată Fiilor Luminii, chiar acele tradiţii care vin de la Eno sau de mai înainte, pe calea fără de sfîrşit din trecut, din învăţăturile Celor Mari… Şi cînd am ajuns să înțelegem cu ochii înțelepciunii și să auzim cu urechile înțelegerii adevărurile fără vîrstă ale Manuscriselor Sfinte, atunci noi trebuie să mergem printre Fiii Oamenilor şi să-i învăţăm, pentru că, dacă noi ascundem cu gelozie învăţătura sfîntă, pretinzînd că ea ne aparține numai nouă – dar mozaicii chiar asta spun! – atunci noi sîntem ca aceia care descoperă un izvor în înălţimile munţilor şi decît să-l lase să curgă la vale pentru a potoli setea oamenilor şi a vitelor, îl îngroapă sub pietre şi pămînt, lipsindu-se ei înşişi de apă, mergeţi printre Fiii Oamenilor şi vorbiţi-le despre Legea Sfîntă spuneţi-le că ei se pot salva, ei înşişi şi că pot intra în împărăţiile cereşti… Atunci Fiul Omului va căuta pacea cu ceilalţi Fii ai Oamenilor, chiar şi cu fariseii şi cu preoţii, chiar şi cu cerşetorii şi cei fără de adăpost, chiar cu regii şi guvernatorii, pentru că toţi sînt Fii ai Oamenilor, indiferent de avere sau neam…. Căutaţi pacea cu toţi Fiii Oamenilor şi lăsați să fie cunoscută de la aleșii Luminii, pentru că noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe pământ şi arborii uriași, care au rămas în prezent o legendă, erau casa lor şi împărăţia lor.”

     J. Flavius spune că esenii cînd intrau ca membri în Frăția Celui Ales primea fiecare o carte cu numele sfinților pe care trebuiau să o păstreze ca pe cea mai de preț comoară. Cînd ivriții au intrat cu sabia în centrul de la Qumran din Galileea, esenii au trebuit să-și salveze învățăturile sfinte și astfel au fost ascunse pe unde au putut să nu fie găsite de prădători, întrucît religia le interzicea să lase la îndemîna celor din afara Frăției Celui Ales, scrierile lor sfinte primite de la strămoșul geților Eno.

     ,,Tăblițele sfinte”, adică cele descoperite acum în Iordania și ,,manuscrisele sfinte” adică descoperite la Qumran în anul 1947 dar și cele adunate de Ieronim timp de peste 20 de ani și care sînt în tainițele Vaticanului iar unele interzise publicului, formează ceea ce textul esen numește ,,Legea Sfîntă”.

     Iar simbolistica asemănătoare de pe tăblițele noastre și unele descoperite în Iordania cu cea din situl de la Gobekli Tepe arată, fără putință de tăgadă autenticitatea lor. Dar ne ajută în dovedirea autenticității tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia și hoția făcută în dauna religiei strămoșești, numită Cabala de hoțomanii cazari.

     În amintita cărticică apărută pe la sfîrșitul secolului Xll, la mozaicii care locuiau în sudul Franței, ne zic plini de fudulie: ,,Acesta ne învață că există un Elohim, un principiu care se numeşte «răul» şi se află în nordul lui Dumnezeu, deoarece se spune că de la miază-noapte se va deschide nenorocire asupra tuturor locuitorilor ţării acesteia, că tot răul vine de la nord. Şi ce principiu este acesta? Este forma mîinii şi ea are mulţi soli şi toţi se numesc «răul»… Şi ei sînt cei ce împing lumea în greșeală pentru că Tohu este nordul şi Tohu înseamnă răul care ameţeşte pînă ce oamenii cad în păcat şi tot instinctul rău din om provine de acolo. Rabinul Amora şedea şi rostea către ceilalţi: Mai dragi îşi sînt porţile Sionului cînd sînt deschise. De ce? Pentru că sînt de partea răului: dar cînd Israel săvîrşeşte binele înaintea lui Elohim şi e demn ca aceste porţi să se deschidă, îi sînt mai dragi decît toate locuințele lui Iacob în care este pace mereu”.

     Mai spun pricepuții cabaliști îmbolnăviți de vedenii și tîmpenii care toate au fost hoții la drumul mare, că, înțelepciunea lor cabalistică este jinduită de un duh al răului ce-și are sălașul în nord numit Tohu, dar în fapt sînt mai mulți iar ca simbol au ,,forma mîinii” Ei întunecaților, ușura-v-ar moartea de zile pentru îndrăcitele voastre vedenii și înțelepciuni, de ce nu ați vrut să ne spuneți mai multe, poate așa ne dădeam și noi mai devreme puchii de la ochi și nu rămîneam gunoaiele Europei. Uitîndu-mă eu pe tăblița 28 pe care am numit-o ,,album de familie” numai ce-mi sare în ochi ,,forma mîinii” din revelațiile și vedeniile voastre, dar care pentru mine nu sînt decît informații istorice adevărate despre neamul meu strămoșesc adică getbeget! În partea dreaptă sus a imaginii apar două figuri ciudate de conducători ai geților și foarte diferite de celelalte. Cea aranjată mai spre mijlocul tăbliței cu fața spre dreapta, care are scris în spatele capului M MATYXO – mato Matigo – a fost conducătorul geților în prima parte a secolul lV î.e.n. de la care avem și tăblița 15. Scăfîrlia lui alungită vine din obiceiul sarmaților care își mutilau băieții de mici ca să fie ,,frumoși”, legîndu-le capul foarte strîns cu fîșii de pînză tari și astfel craniul era obligat să se alungească foarte mult cum ne spune Strabon în Geografia sa.

     Sub bust se vede o mînă întinsă cu degetul mare desfăcut spre dreapta. Și personajul din colțul dreapta sus nu era get ci scit, fiindcă poartă pe cap o căciulă specifică acestui neam. Sub bust are și el mîna desfăcută cu degetul mare spre dreapta. Herodot scrie despre neamul sciților, agatîrșilor și tracilor că sînt frați, născuți din femeia șarpe Echidna care era fiică de titan, adică scoborîtă fioroasa dihanie din cer și deci de neam divin, fiindcă pricepuții greci au fost primii care ne-au falsificat istoria.

     Tăblița 13 a lui mato Maico din dabo geto Enisala în Dobrogea, cheamă la mare chelemet pe neamurile ,,de o mamă” traci, telagi și iliri care împreună cu geții sînt îndemnați să cinstească o sărbătoare în toiul verii. Vedem că din strigarea lui Maico lipsesc neamurile sciților și asta mă duce la gîndul că mustăria geților cu sciții (adică și sarmații) se stricase și nu mai doreau să le vadă mutrele. Dar asta dovedește că și Herodot minte cînd spune că Echidna a avut numai trei fiii, ori tăblițele de plumb descoperite la Sinaia coroborate cu datele din Cabala, arată că au fost cinci frați născuți din neamul titanilor, adică cei scoborîtori din zei: sciții, geții, tracii, telagii și ilirii, tot așa cum sînt și degetele unei mîini.

     Dacă misterioșii cabaliști nu au vrut să ne spună de unde au asemenea informații ultrasecrete, atunci am să-i dau eu pe goarnă să nu se mai țină semiți pur sînge, iar cine le dovedește că au de mare meșteșug năravul minciunii, să îl afurisească  drept îndrăcit antisemit, fascist, neonazist, naționalist și antipupincurist! Ei puteau lua aceste informații cu ,,forma mîinii” și tohu de la bogomilii/vlahii din sudul Dunării alungați în sudul Franței în secolul Xl, de către greci și slavi. Dar ele pot veni chiar din surse cazare care sînt urmașii acestor sarmați, sciți, roxolani și alte seminții mai mici, amestecați cu goții rămași sub stăpînirea hunilor și care  erau stabiliți pe cursul inferior al fluviului Volga sau mai către vest. Din amestecul acestor neamuri în care goții – veniți din Gotia sau Gutaland, ținut din Suedia – au fost majoritari, s-a format neamul cazarilor vorbind un dialect cu fondul lingvistic dominant ,,germanic” care se folosea și în partea de est a Germaniei în feudalismul timpuriu.

     Atlas, fiul titanului Iapet a fost unul dintre regii mitologici ai tărîmurilor de la nordul Istrului și a avut șapte fete pe care antichitatea le-a numit pleiade. Cea mai cunoscută – invocată și în mitologiile din India – este Maia. Dar pe fostele teritorii locuite de neamul geților au fost descoperite zeci de monede care purtau pe ele această inscripție Maia. În limba strămoșească cuvîntul ma înseamnă mamă, iar cuvîntul ia are sensul de mînă deschisă, a lua, dar și cinci, adică întocmai de spun misterioșii cabaliști, însă prea întunecați în misterele lor sataniste!

     Dacă sciții au practicat multe sute de ani religia geților, sarmații țineau și ei o religie asemănătoare, însă ambele aveau conceptul neamului scoborîtor din zei, adică din mama Echidna care era fiică de titan. Pe atunci ei nu se sfințeau tușinîndu-și prepuțiul bărbăției sau ținîndu-se numai să le facă rău goimilor cap de lut, apucîndu-se de îndrăcitul prieteșug cu Întunecimea Sa după anii 800 cînd au început să practice o schismă mozaică unde Moșe, Iisus și Mahomed erau toți unși cu darul și harul înțelepciunii!!!

     Vedeți întunecaților că revelațiile și vedeniile voastre nu sînt nici venite din ceruri și nici pline de înțelepciune, ci numai hoție și ură de ați speriat neamul omenesc cu ele, dar acum a venit și pentru voi vremea judecății.

     Săracii mozaici, aveau ei o neliniște profundă, că, într-o zi va veni din nordul îndepărtat ,,răul” – după zicerea lor tîlhărească sau ADEVĂRUL cum este dovedit de istorie – şi le va da în vileag făcăturile mai vechi şi mai noi, iar ei vor rămîne de izbeliște fără slujba minciunii şi pretențiile de mărire deșartă.

     În limba română veche cuvîntul tohu înseamnă haos sau dezordine, iar ei nici nu s-au mai obosit să traducă în ebraică zicerea mioritică, ci au preluat-o fără a clipi și în timp hoția mozaică a cazarilor fiind condamnată de rabini la apariția ei către sfîrșitul secolului Xll, a devenit prin uitare premeditată, iarăși revelație și izvor de mare cultură mozaică și cinste așișderea unde, goimii obligatoriu trebuie să pună botul altfel sînt afurisiți ca antisemiți din ,,vremi imemoriale”!

     Și scrierile trismegiste ne duc pe drumul Adevărului despre tăblițele de la Sinaia. Încă din secolul lV î.e.n. grecii din Egipt numeau divinitatea egipteană Tehuti, Teuth, Taaut sau Thoth, cu numele de Hermes Mercurius, zeu ce apare în religia băștinașilor din imperiul vechi, adică mijlocul mileniului lll î.e.n. Se credea că el se afla la originea a tot ceea ce a zămislit mintea omenească, dar era şi stăpîn al migratorilor veniţi din est care se buluceau din ,,curiozitate” peste egiptenii neiubitori de asemenea vizite, zeul fiind şi Stăpîn al Ţărilor Străine. Legenda spune că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele şi arhitectura, scriindu-le pe pereții templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat la loc dosit spre a fi păstrate și tainele lor cunoscute numai de inițiați. Aceste informații au apărut devreme în cultura egipteană pentru că avem mărturia lui Philon din Byblos (64-141 e.n) ce a scris Istorii feniciene, şi el ne spune că s-a folosit de scrierile venite de la Sanchuniathon, preot fenician şi mare învățat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi date culese de alții. Spune el că Sanchuniathon a luat facerea lumii din Cărţile lui Tehuti, adică prin acele vremuri, scrierile circulau într-un areal întins dar numai pe papirus, fiindcă dacă ar fi cărat plăcile de piatră s-ar fi cocoșat rău.

     Numele divinității Tehuti (Tehu-ti) sau Thot se mai scria şi Dahau-ti, care tălmăcit înseamnă neamul sciţilor sau Legea Sfîntă a Sciţilor, adică a populațiilor din nordul Istrului și a Mării Negre, informație pe care o găsim și în discuțiile avute de getul/scitul Anacharsis cu regele lidian Cresus pe la mijlocul secolului Vl î.e.n.

     Numele Tehuti are legături sonore şi semantice cu divinitatea Tabiti de la geţi şi sciţi, numele barbar din rugăciunea către Hermes cum dau mai jos. Dar după ultima fază de declin a civilizației egiptene care a început în secolul lX î.e.n. și a ținut pînă în secolul Vll î.e.n. în care scrierile lui Tehuti au fost uitate, a venit al doilea Thoth ce le-a tălmăcit, le-a scris pe papirus și ,,tăblița sfîntă” asigurînd astfel renașterea acestei civilizații din perioada saită (663-525 î.e.n.).

     Într-o invocaţii către Hermes adoratorul zice: ,,Ştiu al tău nume ce strălucește în cer, ştiu şi ale tale forme, ştiu al tău pom şi ştiu al tău lemn. Te ştiu pe tine, Hermes, cine eşti tu şi de unde eşti şi care este cetatea ta. Ştiu numele tale în grai barbar şi numele tău adevărat scris pe sfînta tăbliţă din locul sfînt din cetatea lui Hermes, unde te-ai născut.” Prea multe ştia înfocatul discipol dar nu ne-a lămurit deplin cum suna numele lui Hermes în ,,grai barbar” poate n-ar mai fi rămas în istorie atîtea locuri întunecate. Dacă numele lui era scris pe ,,sfînta tăbliţă” într-un ,,loc sfînt”, atunci baştina lui nu poate fi decît Sfînta Getia pentru că numai aici în antichitate se scria pe tăbliţe, iar numeroase texte ale grecilor şi romanilor vorbesc timp de peste 1500 de ani de neamul divin al geţilor şi Ţara lor Sfîntă.

     Şi în Edda sînt amintite tăbliţele sfinte de aur ale asenilor sau geţilor cei înţelepţi, pe care era scrisă întreaga înțelepciune divină, iar graiul barbar pe care îl ştia elenul este graiul mioritic vechi de milenii și apropiat de cel al vechilor egipteni. Aceștia nu scriau decît pe papirus în perioada saită, așa că menționarea tăbliței sfinte dovedeşte că religia lui Hermes venea din altă cultură decît cea greacă sau egipteană şi acest adevăr se ştia atunci! Să mai dau citire acestei rugăciuni: ,,Vino către mine stăpîne Hermes, tu, cu, multe nume, ce cunoşti tainele ascunse sub polii cerului şi sub pământ. Tu eşti măreţul şarpe, căpetenia tuturor zeilor (duhurilor cerești după zisa geților), tu care deţii începutul Egiptului şi sfîrşitul lumii”. După tradiţia antică, polul sau axul lumii sau osia pămîntului era la geţi şi mai precis în Carpaţi unde se afla şi cetatea lui Dumnezeu, iar asta zic zău că este adevăr istoric scris de nenumărate ori de scriitorii antici latini, nu revelație sau vedenie puturoasă, ieșită din horn ivrit! Și le mai dau o poacă să le amuțească pe vecie fleanca: Hermes al pricepuților greci este un cuvînt preluat de la hiperboreeni cînd aceștia le-au trimis spre luminare prin fetitele/fecioarele Opis și Hecaerge – odată cu venirea zeilor – tablele triunghiulare cu scriere escatologică. Vechii greci citeau litera H, ca ,,i” iar cuvîntul ,,HER” citit ,,ier”  are sensul de luminos, ceresc, Platon chiar a scris o lucrărică despre acest personaj Er. Cuvîntul ,,mes” în eme-gi înseamnă prinț sau fiu, iar textul în profunzimea lui chiar asta spune: Fiul Omului sau Fiul Luminii ca zidire neîntrupată a Tatălui Ceresc sau Sîntu era și căpetenia cetelor de îngeri, dracii îl aveau pe Satana fiul cel mai mare al lui Iahwe!

     Dacă se ştia că tainele acestei religii erau scrise pe tăbliţe şi îngropate sub osia pămîntului înseamnă că şi în antichitatea tîrzie se ştia că geţii au reuşit să salveze din ghearele romanilor o parte din tăbliţele lor sfinte şi le-au îngropat la loc sigur. Iar nemernicii cînd le-au găsit în anul 1875 chiar la poalele cetății lui Dumnezeu – muntele Bucegi sau Cogaion, lîngă schitul Sf. Ana (Creator, Ziditorul Ceresc) – le-au şi făcut de petrecanie ascunzîndu-le iar pe cele mai multe făcîndu-le dispărute, astfel ca învăţăturile minunate ale Neamului Ales de Sîntu să nu le mai ştie nimeni. Și apelativul ,,măreţul şarpe” ne duce iarăşi la lumea ariminilor din Carpaţi unde şarpele era atît simbol sacru al mișcării eterne de naștere şi renaștere din moarte dar şi simbolul înţelepciunii şi cunoaşterii divine depline.

     Mai punem aici și dovada venită din scrierea iudeo-cretină numită Apocalipsa, unde zărghitul spune, că tartorul lui Iahwe, fiind aburcat în ceruri de către tot cioporul de întunecați, ajungînd el în lumea veșnică a lui Dumnezeu, odată l-a înșfăcat de coală pe ,,șarpele cel vechi” care era simbolul Tatălui Ceresc, l-a făcut bici și l-a azvîrlit pe pămînt unde alte cete de întunecați l-au înhățat repede împreună cu ,,proorocul mincinos” – Ili marele preot get – și i-au pus la popreală în lacul de foc. Apoi s-au pus ei pe mare treabă, alungînd din ceruri pe toți îngerii șarpelui cel vechi și aciuindu-se în veșnicie toți iubitorii ieșiți din mădularul lui Avraam și tușinați la bărbăție.

     Din studierea papirusurilor grecești din perioada elenistică a Egiptului, reiese că ,,religia lui Hermes” nu numai că era larg răspîndită, ci practic dominantă în acest cerc al populației, realitate recunoscută și de zburdalnicul Șaul/Pavel care scrie foarte supărat de ,,Dumnezeul veacului acestuia” ce nu-i lăsa și lui Iahwiță un colț de cer, fie el chiar cel mai întunecat, de unde să-și diriguiască cetele pornite la robirea Neamurilor.

     Rugăciunile în limba greacă ajunse pînă la noi, sînt prelucrări din secolele l-ll ale unor tradiţii locale mai vechi amestecate cu elemente de filozofie elenistică.

     Oracolele caldeene este o altă scriere ce confirmă autenticitatea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia, și care vine de prin secolele Vll î.e.n. amintind în informațiile transmise, de monoteismul religie geților și a legăturii scrierilor trismegiste cu acest spațiu cunoscut atunci ca Țara Sfîntă sau Cetatea lui Dumnezeu/Sîntu, care veghează și învîrte osia lumii sau axis mundi cum au scris latinii: ,,Căci numai el (ionul),/ culegînd în deplina ei înflorire Floarea Minţii/ din Puterea Tatălui (Ceresc) / posedă puterea de a înţelege Mintea Tatălui/ şi de a aşeza acea minte asupra/ tuturor obîrşiilor şi asupra tuturor principiilor/ cît şi puterea de a învîrti/înţelege/ şi de a sălăşlui în veci pe axul Său neostenit’’.

     Filozoful Proclos (412-487) spune următoarele despre adepții acestor culte: ,,Teurgii spun că El – Timpul fără margini, Ionul – este Zeul, şi îi cîntă divinitatea, atît ca bătrîn cît şi ca tînăr, ca învîrtindu-se veșnic prin sine însuşi şi ca ion; ca atunci cînd concepe suma tuturor lucrurilor numărate, ce se mişcă în lumea Minţii Sale, fiind totuşi deasupra tuturor, ca infinit, datorită Puterii sale, şi totuşi este văzut în ele, înfăşurat ca un Şarpe.’’

     Şi tot ca un șarpe se ridică spre cer energiile din locul sfînt al munților Bucegi, iar șarpele ,,cel vechi” ca simbol al sacrului şi al înțelepciunii divine aruncat cu atîta furie de iubitorii lui Iahwe din ceruri, apare pe mai multe din tăblițele de plumb descoperite la Sinaia lîngă schitul Sfînta Ana cu peste 136 de ani în urmă.

DACĂ TE SIMȚI ROMÂN MAI MULT
DECÎT PE ACTUL DE IDENTITATE, ATUNCI
TREBUIE SĂ-ȚI ASUMI ACEST TRECUT FABULOS
ȘI ULUITOR AL NEAMULUI SCOBORÎTOR DIN ZEI ȘI SĂ
OBLIGI STATUL MAFIOT ROMÂN SĂ ȚI-L RECUNOASCĂ OFICIAL.

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

Sursa: http://www.arimina.ro

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s