ION ANTONESCU- CRIMINAL DE RĂZBOI SAU EROU-MARTIR NAŢIONAL?! (partea III)

Maresal_Ion_Antonescu_cu_tricolorGândire pragmatică, program pragmatic, cu obiective simplu formulate şi concise, instrument de restaurare internă şi externă. In rest, apela la tehnicieni în toate domeniile de activitate, la cei liberali în sferele financiare şi economice, la diplomaţi de profesie în Externe, la militari în Armată şi Interne. Nicicând România nu a avut un guvern mai profesionalizat, o „maşină de stat” mai bine organizată ca după 27 ianuarie 1940. Departe de a fi fascist, ori militaro-fascist (în România nu a existat nici fascism, nici nazism – n.r.I.M.) -, mareşalul Ion Antonescu ni se înfăţişează ca un reformator al regimului fondat de burghezia naţională, pe care totuşi o doreşte s-o împrospăteze şi s-o apropie de clasele mijlocii. Astfel, spera el că se va putea evita revoluţia pe care sistemul de ameţitoare inegalităţi o pregătea în România. „Guvernământul autoritar exclude principiul jocului partidelor politice. El face apel la toate forţele creatoare ale naţiunii, pe care le pune în serviciul colectivităţii, potrivit principiului economiei şi randamentului. Naţiunea întreagă urmează a fi organizată într-o formă în care individul să-şi găsească locul cel mai potrivit capacităţilor sale şi cel mai util colectivităţii. Desigur, în această organizare unitară se va încadra şi activitatea politică, dar într-o formă care să excludă vechile moravuri şi să aducă maximum de folos afacerilor de stat. Opinia publică va găsi şi pe alte căi posibilitatea de a-şi exprima nemulţumirile, de a-şi arăta nevoile şi a propune măsurile considerate utile sau necesare. Am spus de repetate ori că nu sunt un tiran, că sunt gata să ascult păsul oricui, precum şi sugestiile folositoare pentru opera de reorganizare”[16].

Ion Antonescu nu nega deci propensiunea sa pentru un regim autoritar, elitist, de tehnicieni şi specialişti, gata să adopte un ton autoritar, dar numai dacă interesele momentului o cereau. Un asemenea regim va fi reclamat de însuşi Dinu Brătianu în ianuarie 1941: „Un guvern ca cel actual (militar) poate face faţă pericolului intern şi extern şi poate înfrâna anarhia ce succedează marile frământări. […] In capul statului este un om cinstit şi potrivit cu dorinţa de a face bine. El este singurul care poate guverna ţara în condiţiile externe şi interne de astăzi. îi datorăm tot concursul ce îi putem da, îndeplinindu-ne o datorie patriotică”[17]. Acelaşi calcul şi aceeaşi argumentaţie au susţinut liberalii şi – cu nuanţe – ţărăniştii, şi în septembrie 1940, în criza politică determinată de căderea regimului regelui Carol al II-lea. La nivelul principalelor partide politice s-au cristalizat, cu precădere, strategii „de rezervă”. Mai explicit, îndeosebi Iuliu Maniu – liderul naţional-ţărăniştilor – cu abilitatea sa recunoscută, a consimţit pasiv să susţină guvernarea antonesciană şi, în acelaşi timp, să-şi menţină în stare de funcţionare relaţiile cu aliaţii occidentali. „Partidele politice ce au sprijinit guvernarea mareşalului Antonescu – declara Mihai Antonescu la procesul din anul 1946 – nu au sprijinit însă pe faţă, pentru că regimul domnului mareşal nu era regim politic de oameni care îşi menajau cariera politică […]. Cei din partide erau preocupaţi să-şi menajeze viitorul politic sau să aştepte ceasul când situaţia politică le îngăduia o activitate lipsită de riscuri. în perioada 1940-1944, s-a dat domnului Mareşal un concurs de fapt, începând de la constituirea guvernului, la 6 septembrie 1940, şi până în ultimul moment”[18]. Revelatoare este şi mărturia lui Eugen Cristescu, şef al Serviciului Secret Român: „Am avut legături cu domnul Dinu Brătianu (şeful liberalilor tradiţionali – n.n.). Odată, dânsul mi-a spus: « Eu apreciez foarte mult pe mareşalul Antonescu. Eu ştiu că este un mare patriot şi, chiar făcând greşeli, le face din exces de patriotism. Eu am dat dintotdeauna concursul domnului mareşal l-am dat o serie întreagă de tehnicieni, care i-au completat guvernul […]. Eu înţeleg să-i dau tot concursul şi ajutorul meu, ajutor necesar»”[19]. Eugen Cristescu subliniază însă la procesul din 1946 că cele mai intense contacte, aprobate de Mareşal, le-a avut cu Iuliu Maniu. In cursul aceluiaşi proces s-a înregistrat însă şi o dură controversă între Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu şi, pe lângă nedumerirea de ce piesele de la dosar au fost sporadic folosite de specialişti, vom observa că aproape în permanenţă documentele istorice îl confirmă pe Mihai Antonescu. Câteva exemple doar:

Regimul antonescian – susţinea Iuliu Maniu -, nu s-a bucurat de favoarea partidului său, ci doar de promisiunea că nu i se va face o opoziţie manifestă. Pe de altă parte, liderul istoric a clamat că pentru politica de alianţă cu Germania membrii administraţiei răsturnate la 23 august 1944 „sunt singurii care sunt vinovaţi pentru că au pus mâna pe putere, n-au întrebat naţiunea, nu s-au consultat cu nimeni […], au procedat în mod dictatorial […]. O politică – a adăugat el, cu deplin temei – se poate face bine, se poate face rău, şi cea mai bună intenţiune politică poate să se traducă în fapt, printr-o rea conducere, la crimă”[20]. Documentele de arhivă confirmă într-o oarecare măsură declaraţiile de mai sus. Astfel, se cunoaşte că la începutul lunii noiembrie 1940 – sursa fiind serviciul secret ungar infiltrat în anturajul lui Iuliu Maniu – acesta i-a solicitat lui Antonescu pregătirea din timp a „celei de-a doua garnituri politice” cu misiunea scoaterii ţării din război în situaţia înfrângerii Axei. Antonescu şi-a dat asentimentul verbal. A se reţine: asentimentul se plasează în timp înaintea negocierilor de la Berlin. Este sigur că informaţia a fost pusă la dispoziţia Germaniei. Precautul Iuliu Maniu, jucând un rol de primă mărime în drama de la 22-23 august 1944, când se pare că mesajul decisiv al aliaţilor nu a ajuns să-i fie transmis mareşalului, va sfârşi groaznic pentru un atât de mare patriot, exterminat fizic de temporarii aliaţi ai partidelor istorice, comuniştii de obedienţă sovietică. Căile istoriei sunt întortocheate, căci altminteri aşa cum Gh. Gheorghiu-Dej a găsit posibilitatea de a-l salva pe Malaxa, nu se înţelege de ce Churchill n-a putut face nimic pentru un om de talia lui Iuliu Maniu. Întâi avea să fie executat Antonescu – alianţa cu Reichul fiind un pretext pentru guvernanţii din Kremlin, hotărâţi la 22 august 1944 să negocieze încă doar cu el (oare de aceea trebuia eliminat de adversarii săi din ţară?), apoi – întocmai ca în cele mai clasice înscenări judiciare staliniste, au căzut unul după unul capetele celor care s-au solidarizat sau ale celor care l-au înfierat pe Mareşal.

Revenind la problemele analizate se impune o separare între politician – ca om de partid – şi omul de stat ce se voia Ion Antonescu. Partidele şi regimul lor puteau fi privite ca un fel de „corporaţii profesionalizate” de promovare şi administrare a intereselor limitate de grup. Omul de stat – Conducătorul Statului – administra mecanismele instituţionale ale naţiunii, coordona, patrona şi asigura transmiterea spre viitor a unei moşteniri de două ori milenare; primul era omul fatalmente obligat să se ocupe de revendicări mărunte şi agoniseală, de potolirea şi satisfacerea unor clientele obraznice şi nesătule, al doilea de interesele perene ale comunităţii. „Nu am avut avere, şi nu am făcut-o, nu am avut partid, adică clientelă, camarilă, obligaţii oneroase”[21] – a fost mândria lui, bună sau rea, şi trebuie să recunoaştem că şi-a respectat convingerile. În egală măsură, şi Iuliu Maniu avea dreptate, când stabilea drept criteriu al aprecierii unei politici, inclusiv de stat, eficienţa şi izbânda ei! La diferite intervale de timp, Ion Antonescu a chemat ţara să-i judece politica promovată prin exprimarea deschisă o votului, „Da!” sau „Nu!”. Asupra scopului votului adunării plebiscitare de la începutul lunii martie 1941, Ion Antonescu a spus: „Şi ca neamul să sape în obiceiurile lui nepieritoare exprimarea pe faţă a credinţei, a voinţei, pentru că aşa au făcut strămoşii noştri, şi au măsurat lupta cu încredere şi hotărârea cu mândrie. Pentru a zidi din nou acest obicei sănătos, demn de orice om liber şi numai pentru a ne învăţo, copiii la curajul cugetului lor, m-am servit de votul pe faţă, ca laşii şi viclenii să nu mai aibă fiinţă în viaţa noastră obştească”[22]. Conducătorul Statului a obţinut fară nici un mijloc de presiune asupra conştiinţei româneşti, aproape 3.000.000 de sufragii. Nici un regim nu a avut această popularitate de partea sa, nici chiar în România Mare. În lunile următoare aprobării plebiscitului naţional cu o imensă majoritate, Ion Antonescu şi-a intensificat eforturile pentru consolidarea societăţii româneşti şi extinderea colaborării româno- germane, mai ales în plan militar.

Aderarea la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) oficializă în plan internaţional încadrarea României în sistemul Axei, ca modalitate de adaptare la un context internaţional necruţător; ca şi in alte împrejurări din trecutul nostru, însă, aderarea la o coaliţie de importanţa Axei nu însemna identificarea cu toate ţelurile acesteia, ci doar cu cele ce-i serveau interesele de stat mic. Linia politică externă pro-Axă, iniţiată de Ion Antonescu corespundea unui calcul de stat cu o reală argumentaţie faptică. Corespundea condiţiei mareşalului de restaurator al României Mari, de salvator al patriei. Contemporanii acelor timpuri încărcate de dramatism confirmă, cu mici excepţii, scopurile patriotice ale politicii externe vizată de Ion Antonescu şi justifică caracterul obiectiv al asocierii la Pactul Tripartit. Conducătorul se angajase să salveze „Statul şi Naţiunea”, fiind convins că prin jertfa şi muncă popoarele adevărate îşi torc din înfrângeri marile destine. „Faţa lumii se schimbă – prezicea el. Naţiunea noastră trebuie să-şi dovedească prezenţa în istorie”. Ion Antonescu mărturisea că luptă să reconstituie România Mare. „Eu vreau să răstorn arbitrajul de la Viena – fără s-o spun – şi pregătesc campania pentru opinia publică mondială. Eu nu sunt sentimental când e vorba de interesele neamului meu. pot fi foarte prieten cu englezii, dar nu merg cu englezii ca să răstorn statul pentru o prietenie cu ei, merg şi cu cel mai mare inamic al meu ca să salvez statul!”[23]. Se dezvăluie şi sensul viitoarelor acţiuni militare. „De aceea, între primele noastre griji este pregătirea armatei pentru a deveni un instrument cât mai perfecţionat de război care să fie în stare să susţină efectiv politica revendicărilor noastre naţionale. În această ordine de idei, recomandarea dumneavoastră categorică de a nu angaja Armata Română în operaţiuni militare alături de puterile Axei, oricare ar fi făgăduielile ce ni s-ar face, are un caracter de exclusivitate inacceptabilă. Căci în eventualitatea aceasta, România nu ar participa efectiv la război pentru interesele Axei, ci pentru propriile interese. Până în prezent, de altfel, guvernul nu a luat nici un angajament de participare la război. Dacă însă atât dumneavoastră, cât şi domnii Maniu şi Mihalache, credeţi că în împrejurările actuale se poate face o altă politică, – eu sunt gata să vă cedez locul pentru a vă da putinţa să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la acţiune”[24]. Invitaţia va rămâne neonorată de Brătianu şi Maniu pe întreaga durată a războiului. Ion Antonescu fusese desemnat de către politicieni să „scoată castanele din foc”.

Pe linia repunerii României în drepturile ei istorice se înscriu şi alte demersuri la Berlin, efectuate pe măsură ce se amplificau ciocnirile germano-britanico-ruse în vederea controlării Europei de Sud-Est. Un nou Memorandum era adresat cancelarului Germaniei o dată cu prăbuşirea Iugoslaviei sub loviturile Axei (16-17 aprilie 1941). Documentul poartă data de 23 aprilie 1941 şi este elaborat în circumstanţele reaşezării geografiei politice a Balcanilor, provocată de anexiunile operate de Ungaria (Bacica, Baranja, Megdumnrje, Prekomurje), Italia (Muntenegru, parte din Slovenia, vestul Macedoniei, parte din Croaţia, Dalmaţia) şi Bulgaria (parte din Macedonia sârbească, zona din estul regiunii Kosovo). „Anexiunile teritoriale săvârşite de Ungaria şi Bulgaria între 1940-1941 – relevă Ion Antonescu – rup echilibrul regional şi se îndepărtează de la principiul securităţii şi al liniştii prin unitate etnică”[25]. Peste 1,3 milioane de români din Ardeal şi 800.000 din sudul Dunării ajung astfel sub stăpânire străină, ceea ce pune ţara „într-o gravă inferioritate”, fapt ce nu este „în interesul noii ordini europene”. Într-o formă voalată se schiţează proiectul înfăptuirii unei noi Românii Mari: redobândirea Bucovinei de Nord, alipirea Banatului de Vest, autonomie locală pentru românii balcanici. „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strămtori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”[26].

Ultima convorbire Antonescu-Hitler dinaintea dezlănţuirii războiului în Est a avut loc în ziua de 12 iunie 1941. Cu acest prilej, Ion Antonescu argumenta că România, ce străbătuse o profundă criză socială şi politică, se regrupase în jurul său şi era pregătită de luptă. El a venit pentru a pune la dispoziţia Führer-ului pentru realizarea acestui pas toate forţele auxiliare militare, politice şi sociale ale României. Toate acestea nu înseamnă însă că doreşte să cedeze ceva din drepturile sale. Scoţând, în relief că „nu e politician şi diplomat, şi că s-a născut soldat şi vrea să moară soldat”[27], Ion Antonescu sconta să-l sensibilizeze pe Hitler prin francheţea opţiunilor sale, să-l capaciteze în favoarea satisfacerii intereselor româneşti în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ardealul de Nord. Ceea ce a şi reuşit. In final, după examinarea proiectelor de operaţii şi a rezolvării coordonării operative a armatelor române şi germane aflate pe teritoriul românesc, Ion Antonescu şi-a dat acordul la teza „războiului preventiv”, precizând: poporul român se gândeşte zi şi-noapte la ceasul răfuielii cu Rusia şi doreşte ca acest moment să sosească cât mai repede posibil, pentru a se răzbuna, pentru tot ce i s-a întâmplat din partea Rusiei”. Câteva observaţii doar pe marginea acestei mărturii revelatorii. Reich-ul plănuieşte un „război fulger şi preventiv”[28] împotriva Rusiei sovietice, cu intenţia de a se împiedica închegarea unei coaliţii în trei (Anglia, U.R.S.S., S.U.A.), de a-şi crea condiţii de obţinere a deciziei în vest şi de a feri de agresiune Finlanda şi România. Victoria urmând a fi decisă prin angajarea unor „mari bătălii de nimicire” a forţelor inamice, exploatându-se superioritatea în blindate, aviaţie şi alte mijloace de luptă; războiul României este paralel cu războiul Reich-ului, însă armatele celor două state vor acţiona sub o conducere unitară; România nu va duce un război egoist, de cucerire, nepunând nici o condiţie prealabilă, politică sau militară.

Relaţiile dintre armatele germană şi română, dintre oficialităţile de stat şi trupele aliate au evoluat în general normal, cu unele excepţii, pe întreaga durată a cooperării din 1940 – 23 august 1944, excepţie făcând „criza Stalingradului”. Pentru a nu depăşi cadrul prezentării noastre, vom reproduce câteva aprecieri sugestive ale mareşalului Ion Antonescu din anul 1942. „Nici eu, nici şeful meu de stat major şi nici un ofiţer din cabinetul sau statul meu major nu au mers şi nu merg la raport şi la ordine la şeful Misiunii militare germane din România. Armata germană nu a făcut nici o mârşăvie pe teritoriul nostru; a plătit totul, s-a purtat bine cu populaţia, nu a omorât copii după cum făceau cazacii, nu a violai casele, hambarele, femeile; nu a devastat căile ferate. Această armată a luptat, de data aceasta, cot la cot cu noi şi pentru noi. Armata germană nu a părăsit teritoriile noastre, după cum au făcut ruşii în faţa bulgarilor în Dobrogea, şi nu a stat cu braţele încrucişate pe când noi luptam la Prut”[29]. De asemenea, cooperarea economică româno-germană s-a subordonat condiţiilor de război şi situaţiei internaţionale, dominată în Europa, sub aspect economic, de blocada maritimă engleză. Germania – într-o epocă de „război al motoarelor” – consuma cantităţi impresionante de petrol, materii prime strategice, alimente; până în iunie 1941, majoritatea surselor sale de aprovizionare (importuri strategice) se plasau în Europa Centrală şi de Vest, România rămânând apoi singura sursă importantă de aprovizionare cu petrol. Acest combustibil esenţial a costat foarte mult Reich-ul, livrările fiind permanent plătite în aur, valută forte, material de luptă şi produse industriale. „Acei oameni din Germania care au crezut că o dată cu numirea generalului Antonescu va începe o nouă fază în relaţiile dintre Germania şi România s-au înşelat – sublinia istoricul german Hillgruber. Numai în problemele privitoare la petrol pe care le judeca din punct de vedere militar şi nu din punct de vedere economic era mai mărinimos. Dispoziţiile sale erau însă ascultate de cei din subordine numai parţial. De obicei el însuşi era foarte grijuliu şi căuta să împiedice suspiciunile privind un amestec german. în mod paradoxal, Ion Antonescu putea fi determinat mai uşor să facă concesii din punct de vedere militar aliaţilor săi germani, decât din punct de vedere economi/ unde era strâns legat de cercurile economiei liberale care dominau şi acum ca şi în trecut politica financiară a Băncii Naţionale a României”[30].

Relaţiile comerciale cădeau în sarcina unei Comisii guvernamentale româno-germane prezidată de dr. Karl Clodius, şef adjunct al Secţiei economico-politice din Ministerul de Externe German (1938-1944). Mareşalul Ion Antonescu a cerut şi a obţinut respectarea principiului ca statul român să exercite controlul şi conducerea exclusivă a economiei; Germania putea importa nurmn între limitele sumelor provenite din exporturile sale în România, aceasta nu însemna că firmele germane nu s-au infiltrat masiv în industria noastră extractivă în detrimentul celor franceze, olandeze şi anglosaxone, fără a se ajunge la exagerata afirmaţie că Reich-ul „exploata” şi „controla” fară nici o limită economia României. Menţinerea unui spaţiu de manevră de către regimul Antonescu nu poate fi contestată, fie şi prin existenţa a 49 de vagoane de aur în rezervele statului în august 1944. Ce a urmat se cunoaşte şi nu prea. Adevărata exploatare economică străină, practicată ani buni de ruşi, după „armistiţiul” din septembrie 1944, i-a făcut pe mulţi români să-l regrete pe „ocupantul german”.
– Va urma –

––––––––––––––––-
[16] ANIC, fond PCM, dosar nr. 61/1940, f. 41-42.
[17] Ibidem, p.42.
[18] Vezi Marcel Dumitru Ciucă (ed.), Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol.I, București, Editura Saeculum și Europa Nova, 1995,p.303.
[19] Ibidem, p.175.
[20] Iuliu Maniu. Depoziția la procesul intentat membrilor guvernului antonescian din 11 mai 1947 în Marcel Dumitru Ciucă, op.cit., vol.II, p.5-111.
[21] Gh.Buzatu, O farsă stalinistă. Procesul „Antonescu” în Ultimele zile ale Mareșalului Antonescu, Colecția Caietele Magazin istoric, f.a., nr.1, p.8.
[22] Aurică Simion, op.cit., p. 50 și urm. Pe timpul guvernării sale, Ion Antonescu a convocat în două rânduri Adunarea obștească plebiscitară a Națiunii, pentru a-i supune spre aprobare politica sa. Prima întrunire a acestui for alcătuit din „toți cetățenii români de orice profesie care au împlinit 21 de ani”, cu excepția femeilor și a evreilor, s-a desfășurat la 2-5 martie 1941 și a avut drept mobil exprimarea „aprobării sau dezaprobării asupra felului cum generalul a condus țara de la 6 septembrie 1940”. Imensa majoritate a corpului electoral – 2.960.298 votând cu DA și doar 2.996 voturi NU („Monitorul Oficial” nr.60 din 12 martie 1941. Comunicatul Comisiei Centrale a Adunării Obștești Plebiscitare).
[23] Gl.mr. Mircea Agapie, Cpt.R 1 prof.univ.dr. Jipa Rotaru, op.cit., p.161-162, Declarația generalului Ion Antonescu în ședința Consiliului de Miniștri din 21 septembrie 1940 vezi în: Arhivele Naționale ale României, Stenogramele Consiliului de Miniștri. Guvernarea generalului Ion Antonescu, vol.I (septembrie 1940 – februarie 1941), Ed. București, 1997.
[24] ANIC, Fond PCM, dosar nr. 61/1940, f.39.
[25] Ibidem.
[26] vezi intervenția Gen. I.Antonescu din stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din [26] noiembrie 1840, în Stenograme, vol.I (septembrie 1940-februarie 1941).
[27] Gh.Buzatu, O farsă …, op.cit., p.19.
[28] Aurică Simion, op.cit., p.141-143.
[29] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului. 1941, Editura Albatros, 1995, p.97-98.
[30] vezi: Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Die Deutsch – Romanischen Beziehungen, 1938-1944, Wiesbaden, Frantz Steiner Verlag, 1965; Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile româno-germane (1938-1944), trad. l. rom. Maria Alexe, București, Ed.Humanitas.

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: http://www.art-emis.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s