ION ANTONESCU- CRIMINAL DE RĂZBOI SAU EROU- MARTIR NAŢIONAL?! (partea I)

                                    România – ţara legilor fără-de-lege

Maresal-Ion-Antonescu-2013În condiţiile în care o lege ilegală, anticonstituţională prin care se restricţinează libertatea de exprimare şi se re-legiferează cenzura, o lege care încurajează falsificarea Istoriei Românilor, dând permis de liberă treceră mercenarilor de tip „Roller, Boia & Co”, o lege care aduce în actualitate atmosfera anilor ’40-’50 şi dictatura anti-românească a unor alogeni, a face o analiză pertinentă, argumentată ştiinţific cu documente istorice precum cea de faţă poate fi considerat drept act temerar. Strâmbul „ucaz” 217/2015 strecutat pe sub preşul Parlamentului României, votat „discret” şi la grămadă, în unanimitate, de nevrednicii „aleşi ai neamului” dornici de vacanţă şi promulgat nu „pas cu pas”, ci în pas alergător de ocupantul vremelnic al „tronului” de la Cotroceni constituie un inacceptabil abuz şi o ruşine a Uniunii Europene. Ce urmează? Pentru că nu mai avem voie să-l cităm pe Radu Gyr: „Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!”, în cazul unei posibile viitoare Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului privind, „rarefierea” prin decimare a populaţiei ţării, rămâne să întrebăm: cei număraţi la decimare vor „beneficia” de gratuitatea frânghiei cu care vor fi spânzuraţi sau va trebui să vină cu ea de-acasă? Gloanţele sunt prea scumpe şi sunt rezervate doar pentru ziua de Crăciun. (Ion Măldărescu)

„Istoria să judece!”

Studiul de faţă este consacrat unei teme fundamentale a istoriei noastre naţionale: personalitatea Mareşalului Ion Antonescu, încercând să elucideze în lumina adevărului istoric, caracteristicile definitorii ale acestui conducător de stat, în una dintre cele mai grele perioade ale istoriei neamului: 1940-1944. Pe baza documentelor de arhivă mai ales, am încercat şi sperăm că am şi reuşit, să creionăm etapele principale ale formării şi desăvârşirii personalităţii Ion Antonescu, ca unul dintre cei mai capabili comandanţi militari ai României interbelice, remarcându-se atât pe perioada şcolarizării, cât şi în funcţiile îndeplinite, de la comandant de pluton la ministru de război şi apoi Conducător al Statului român. În ce măsură Ion Antonescu a rămas în Cartea Neamului ca mare comandant militar şi erou sau ca şi criminal de război, rămâne ca cei interesaţi şi cunoscători să se pronunţe după lecturarea studiului nostru.

„Istoria ne va judeca” îi scria mareşalul Ion Antonescu generalului Ilie Şteflea – şeful Marelui Cartier General aflat pe front în decembrie 1942, îmbărbătându-l în momentele grele prin care trecea Armata Română la Stalingrad şi în Stepa Calmucă, în acea cumplită iarnă de război. Şi într-adevăr, după 1944 „curtea cu juri” a istoriei neamului, dirijată de forţe oculte străine i-a judecat pe marii bărbaţi ai acelei generaţii care s-au jertfit pentru reîntregirea ţării, în timpul Campaniei din Est din anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Din păcate, „judecata” nu a fost cea dreaptă şi nici nu putea să fie, dacă ne gândim cum s-a înfăptuit istoria în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă aflată la noi ca şi aiurea sub spectrul unei ideologii străine intereselor naţionale, adusă şi impusă cum este ştiut, de acoliţii comunismului totalitar, sprijiniţi de tancurile cu stele roşii. Eroii care s-au jertfit pentru idealul sfânt al românilor – reîntregirea naţională -, unii îngrăşând cu trupurile lor ţărâna străină, alţii, dispăruţi în adâncuri de Siberii sau schingiuiţi în închisorile comuniste din ţară, după o judecată sumară şi strâmbă, nu numai că nu şi-au găsit până acum locul cuvenit în cartea sfântă a neamului dar, mai mult, au fost daţi uitării sau, şi mai grav, stigmatizaţi ca trădători de ţară ori criminali de război. Este de-a dreptul uluitor să constatăm că, chiar în zilele din urmă, preşedintele ţării a promulgat, sub directa impunere a aceloraşi forţe oculte, o lege criminală (Legea nr.217/2015) prin care cei împuşcaţi la Jilava, schingiuiţi şi ucişi prin închisorile comuniste şi cei împuşcaţi chiar în ziua de Crăciun a anului 1989 sunt din nou condamnaţi, de data aceasta la oprobiu şi uitare, pentru că, de ucis nu mai pot fi ucişi a doua oară. Mulţi dintre cei menţionaţi au fost ostaşi ai Armatei Române, de la soldat la mareşal. Celui mai mare dintre ei, Mareşalul Ion Antonescu, dedicăm analiza de faţă. O facem cu convingerea că acum, când prin hotărâri cu totul nesăbuite ale politicienilor români, inspirate şi comandate tot de cecuri străine oculte, cel ce a condus o ţară într-una dintre cele mai grele perioade ale istoriei contemporane, este condamnat pentru a doua oară „criminal de război”. De data aceasta post mortem, ca şi când ar mai putea totuşi fi împuşcat încă o dată. Aşadar, hulit de unii, încă adulat de cei mai mulţi, Ion Antonescu rămâne cu o biografie inconfundabilă pusă în slujba Ţării şi a Neamului său, biografie care socotim că trebuie să fie cunoscută până la cele mai mici detalii, pentru a înţelege mai bine dacă Mareşalul a fost criminal de război sau erou.

De la început trebuie precizat că mareşalul Ion Antonescu nu a fost o personalitate fără pată. A făcut şi greşeli, unele insolvabile. Ar fi fost imposibil însă să nu le facă într-o perioadă atât de tulbure şi într-o Europă cuprinsă din toate părţile de flăcări şi de nebunia care a fost Primul, apoi Al Doilea Război Mondial. Ar fi fost imposibil să nu facă greşeli, când aproape toate deciziile sale au fost luate în situaţii limită, când România era practic ameninţată cu dispariţia de pe hartă. De aceea, socotim că nu greşelile trebuie reconsiderate, căci pentru aceasta a plătit. A plătit cu vârf şi îndesat şi pentru greşelile altora. Pentru o judecată dreaptă trebuie reconsiderate faptele care-i pun în lumină marea personalitate de stat şi militară şi care, pe drept, îl consacră ca un mare erou al istoriei noastre contemporane.

Ion Antonescu s-a născut la 15 iunie 1882 la Piteşti, într-o familie de ofiţeri. Fiu al unui căpitan de logistică şi descendent – prin mamă – dintr-un neam de boiernaşi, a crescut în atmosfera riguroasă a şcolilor de militari (Gimnaziul fiilor de militari din Craiova, Liceul militar din Iaşi şi Şcoala Militară de Infanterie şi cavalerie din Bucureşti). Absolvent al Şcolii de ofiţeri, îşi începe cariera în Armata Română cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 1 Roşiori. Apoi a urmat în anii 1905-1906 cursurile Şcolii superioare de cavalerie din Târgovişte. Avansat la gradul de locotenent, în 1908, Ion Antonescu a frecventat între anii 1909-1911 cursurile Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, reuşind să-şi desăvârşească pregătirea profesională şi calităţile sale militare de excepţie. A sacrifica totul, chiar şi plăcerile vârstei de 27-28 de ani în favoarea studiului, absolvind Şcoala Superioară de Război în 1911, fiind brevetat ca ofiţer de stat major. În 1913 este avansat căpitan, ca urmare a notării în mai multe rânduri cu calificativul „foarte bine”, inclusiv de inspectorul general al cavaleriei, prinţul moştenitor Ferdinand. Pe timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, a avut o comportare de asemenea, eroică în calitate de şef al Biroului Operaţii din Statul major al Diviziei 1 Cavalerie. Astfel că, la încheierea campaniei din Bulgaria, căpitanul Antonescu s-a numărat printre cei şapte ofiţeri decoraţi cu „Virtutea Militară” de aur. Ulterior, în perioada neutralităţii (1914-1916) a activat la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte şi apoi ca şef al Biroului de operaţii din statul major al Corpului 4 armată. Pentru însuşirile sale deosebite ca ofiţer de stat major, la 16 august 1916 fiind numit şef al Biroului 3 operaţii al Armatei de Nord, sub comanda neuitatului şi generosului general (viitor mareşal) Constantin Prezan, de care se va simţi totdeauna foarte ataşat. La numai 34 de ani, „micul” căpitan – format sub influenţa gândirii tactice a mareşalului Alexandru Averescu şi a generalului Constantin Cristescu – promovase într-o funcţie de certă responsabilitate. Se poate afirma că tot ce avea mai bun elita de comandă şi stat major a Armatei Române, i-a favorizat lui Ion Antonescu iniţierea în secretele artei militare, punând bazele unei gândiri clare şi atât de viguroase, încât îl va impresiona profund mai târziu şi pe Adolf Hitler. „România este Antonescu! Şi este uimitor ce a putut face acest om din ţara în numai câteva luni”[1] – aşa îl va aprecia Führerul celui de Al Treilea Reich pe Mareşal, situându-l în ierarhiile marilor conducători imediat după Mussolini.

La declanşarea Războiului de Reîntregire (1916-1919), Ion Antonescu a avut responsabilitatea de planificare şi coordonare a operaţiilor Armatei de Nord, pătrunsă în dispozitivul inamicului din Transilvania, pe o adâncime de 100 km, pe un front cu o dezvoltare de peste 270 km. Spre stupefacţia cuplului de comandă I. I. C. Brătianu şi mareşalul Alexandru Averescu, sub influenţa insuccesului de la Turtucaia, decid la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1916, oprirea ofensivei pe Frontul de Nord şi schimbarea direcţiei principale pe cel de sud, manevră nefericită, soldată cu lovitura în gol de la Flămânda şi cu preluarea iniţiativei de către adversar, sub conducerea redutabilului general Erich von Falkenhayn, fost şef al Marelui Cartier General German. Amestecul nejustificat al politicienilor în conducerea operaţiunilor militare şi intrigile generalilor ne vor costa peste 200.000 de vieţi în 1916 şi vor trezi în sufletul lui Ion Antonescu, resentimente ce se vor acumula an de an. Iarna 1916-1917 este întrebuinţată pentru refacerea armatei într-o atmosferă groaznică.Poporul este cu „moralul la pământ”, trădarea ia proporţii înspăimântătoare, sute de mii de oameni se refugiază într-o Moldovă sleită de jafurile cazacilor şi tătarilor din trupele imperiale ruseşti. Datorită unei elementare lipse de organizare, oamenii mor cu miile, în timp ce elita politică a momentului îşi continuă răfuielile şi jocurile mai vechi sub cele mai glorioase stindarde: lupta împotriva panslavismului, lupta împotriva germanismului, refacerea stăpânirii lui Mihai Viteazul. Aliaţii – alături de austrieci, germani şi bulgari -, iau sub stăpânire pământul strămoşesc. Ruşii se comportă ca adevăraţi stăpâni, preiau conducerea armatei noastre sub acoperirea cinică de Front Românesc, ne controlează toate aprovizionările şi contactele diplomatice, negociază în secret cu Puterile Centrale împărţirea regatului. Francezii, „fraţii mai mari”, deşi ne trimit material de război plătit cu bani grei şi ne instruiesc, încearcă să obţină posturile cheie ale oştirii, nemulţumind profund atât pe Alexandru Averescu, cât şi pe Ion Antonescu, altminteri adversari ireconciliabili. Aceiaşi „fraţi” latini se înţeleseseră cu Ţarul Rusiei să nu dea curs tratatelor semnate în august 1916, prin care Antanta ne recunoaşte drepturile naţionale în Transilvania.

„Aţi uitat câţi au murit de foame în Moldova – i se adresează Ion Antonescu lui Dinu Brătianu în octombrie 1942 – câţi au murit de frig la Iaşi, în spitale, câţi au murit de boli şi tifos exantematic datorită mizeriei, lipsei de nutriţie şi de higienă, a frigului şi dezorganizării?… Aţi uitat cum era îmbrăcat soldatul?
Aţi uitat că el pleca la atac fără armă, cu pantalonii rupţi la spate, fără ciorapi cu degetele ieşite din bocanci, fără mănuşi, fără căciuli, fără cămaşă şi fără flanelă? Aţi uitat că armata era hrănită cu gărgăriţe şi tărâţe? … Aţi uitat că regele stătea în frig şi de pe masa lui lipseau alimentele?
Aţi uitat umilinţele, violurile şi devastările făcute de ruşi în Moldova şi Dobrogea? Aţi uitat că aliaţii aduşi de dumneavoastră să ne apere luau copiii noştri în lance […] maltratau soldaţii şi ofiţerii noştri, băteau din picior şi insultau autorităţile, împingând această odioasă procedare până la treptele tronului?
Aţi uitat dispreţul pe care vi-l arătau toţi aceia care se ridicau din această cauză împotriva dumneavoastră din armată, de la sate, din oraşe?„[2].

Zguduitoare punerea sub acuzaţie a claselor politice liberale, necruţătoare şi pătimaşe. În realitate, blamul trebuie aruncat pe întreaga clasă politică, nu numai pe liberali. După cum nu se poate nega marele merit al Brătienilor în democratizarea şi modernizarea României. Ion Antonescu era însă un om tranşant, el nu judeca şi acţiona în nuanţe şi multe din incriminările de mai sus dădeau atunci nota dominantă în care s-a operat reorganizarea oştirii, elementul esenţial al salvării şi integrării statului. Experienţele militare şi diplomatice din 1917-1919 au avut rolul lor în cristalizarea şi afirmarea puternicei personalităţi a mareşalului. Bun creştin ortodox, profesionist exemplar, orgolios, fanatic al românismului, autoritar, necruţător cu el însuşi şi cu subordonaţii, demn şi dur cu şefii atunci când îl nedreptăţeau, debordând de energie şi om al acţiunii, Ion Antonescu a îndeplinit rolul de „organizator şi dinamizator al victoriei şi de creier al Marelui Cartier General”[3], completându-se perfect cu acel mare oştean care a fost mareşalul Constantin Prezan. Echipa lor poate fi comparată, păstrând proporţiile, cu celebrul cuplu de comandă Erich Ludendorff – Paul von Hindenburg. Avansăm această afirmaţie, fie pentru că o sumedenie de „analişti” mărginiţi, de partid şi de serviciu, din obtuzitate sau lipsă de caracter, ori i-au trecut sub tăcere meritele, ori i le-au minimalizat la cele de stat-majorist. Pe scurt, pentru perioada participării Armatei Române la Războiul de Întregire Naţională, în plan militar, lui Ion Antonescu i se datorează:
– elaborarea planurilor campaniilor anilor 1916, 1917 şi 1919, a proiectelor de reorganizare a armatei în 1917 şi 1918-1919;
– coordonarea operaţiilor de apărare din Moldova din 1917, inclusiv a deciziei de a nu abandona linia Siretului;
– planificarea şi coordonarea acţiunilor de curăţire a Moldovei de la est şi vest de Prut de trupe bolşevice, fără de care nu era posibilă revenirea Basarabiei la patria mamă; salvarea de la dezastru şi coordonarea acţiunilor ofensive victorioase de la Tisa din 1919 prin care s-a impus definitiv unirea Transilvaniei cu Ţara.

Ion Antonescu a îndeplinit rolul de principal expert militar român pe durata Congresului de Pace de la Paris din 1919-1920. În această perioadă a publicat prima sa carte: Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, un studiu de 87 de pagini şi 11 anexe, destinat după opinia autorului „tuturor acelor foarte mulţi care nu ne cunosc”. Studiul cuprinde importante argumente istorice şi etnografice privind originea, vechimea, unitatea şi continuitatea românească în întreg spaţiu etnic. Aşa cum precizează Ion Antonescu încă din preambul, studiul său reprezintă „o foarte sumară şi rapidă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui să iasă de la Conferinţa de Pace cu graniţele pentru care a sângerat şi la care aspiră neîntrerupt de mai bine de zece secole”[4]. O întrebare firească s-ar putea naşte: dacă este aşa, atunci Ion Antonescu a făcut ţara? Bineînţeles că nu! Şi nici nu a lucrat singur, dar meritele sale atât de ignorate în trecut trebuie rostite cu voce tare, pentru că acesta îi desăvârşesc eroismul. Considerăm că răspunsul cel mai elocvent îl oferă documentele de epocă, necontestate de cineva cunoscut nouă, regele Ferdinand I la Tisa, decorându-l cu ordinul „Mihai Viteazul”, desprins de pe însăşi tunica sa de campanie, rostea „Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în această ţară, ştie cât îţi datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaştere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit că a venit aceasta!”[5] (martori: I.I.C.Brătianu, generalii Mărdărescu şi Traian Moşoiu, mareşalul Constantin Prezan).

Generalul Lupescu, subşef al Marelui Cartier General, nota în Memoriul personal al locotenent-colonelului Ion Antonescu pe anul 1918: „În urmă, în noianul activităţii foarte pricepute, devotate, energice şi foarte rodnice se disting următoarele opere de cea mai mare importanţă:
1) Planul de operaţii al ofensivei din iulie 1917;
2) Planul defensiv şi întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărăşeşti şi Trotuş, dovedind o deosebită aptitudine de prevedere şi oportunitate în aprecierea situaţiilor, propunerea la timp a mijloacelor;
3) Proiectul de dezarmare a armatei ruse;
4) Proiectul de operaţii în Basarabia;
5) Proiectul de existenţă după armistiţiul de la Focşani.
Aceste opere capitale ar fi suficiente pentru a proba capacitatea superioară a acestui ofiţer … Este incontestabil că activitatea acestui ofiţer în timpul războiului a contribuit în foarte mare măsură la dobândirea succeselor noastre şi la întrebuinţarea rodnică a slabelor şi puţinelor noastre mijloace”[6].

Vom adăuga în seria de mărturii încă două venite din partea generalului Ion Antonescu, din memoriul din martie 1939. ele se referă la două momente cheie ale reintrării României în război: eliberarea Transilvaniei şi înfrângerea orgolioasei Ungarii. „Când, după o istorică masă în patru (Francher d’Esperay, Berthelot, Prezan şi cu mine) la Capşa, mareşalul a lansat ca rezultat al pledoariei noastre de a fi lăsaţi să trecem Mureşul, faimoasa frază: « Allez-y! », am fugit la Marele Cartier General şi am cerut comandantului trupelor din Transilvania să elaboreze şi să înainteze imediat spre aprobare proiectul de operaţii. Reamintesc că lupta de la Tisa (1919) a debutat cu un dezastru. Dacă generalul Prezan şi cu mine nu am fi alergat cu desperare – intrând odată la Oroshaza, chiar în mijlocul inamicului – de la un capăt la altul al frontului, dacă nu am fi întors în această goană trupe şi comandanţi din drumul retragerii, dacă nu am fi luat pe loc măsuri de ordine i operative, am fi înregistrat cea mai ruşinoasă dintre înfrângeri.[…] Generalul Mărdăresu (comandant al frontului – n.n.) aflându-se la Sibiu cu întreg comandamentului său […] ordinele erau trimise trupelor prin intermediul Sibiului […] atât pentru menţinerea intactă a unui prestigiu, cât şi din delicateţe”[7]. Atât! Fiindcă alte cuvinte ar fi de prisos. Poate că s-ar cuveni rescrisă, cel puţin în parte, cu ceva bun simţ, istoria Războiului de Reîntregire.
– Va urma –
–––––––––––––––––
[1] C-dor (r)prof.univ.dr. Jipa Rotaru, Recunoașterea de către Hitler a personalității mareșalului Ion Antonescu, în Mareșalul Ion Antonescu, în publicație periodică de istorie, tematică și cultură patriotică, anul I nr.2/2001, p.20. (Publicația a fost editată de Fundația și Liga „Mareșal Ion Antonescu” în iunie 2001 cu prilejul comemorării a 55 de ani de la mișeleasca execuție a Mareșalului și colaboratorilor săi apropiați. Din păcate, apariția revistei a fost efemeră pentru că numai după un an o ordonanță de guvern criminală și antiromânească, semnată de viitorul pușcăriaș Adrian Năstase, avea să blocheze atât Liga „Mareșalul Ion Antonescu” cât și revista ce-i purta numele. De văzut și Jipa Rotaru coordonator Mareșalul Ion Antonescu la Odesa , Editura Paideea 1999, București, p.17 și urm.
[2] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare anic.), Fond Președinția Consiliului de Miniștri( în continuare PCM),dosar nr.61/1940, f.76.
[3] Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt.R.1 dr. Jipa Rotaru, Ion Antonescu – cariera militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare (A.I.S.M.), București, 1993; vezi și Jipa Rotaru, O carieră militară strălucită în Gh. Buzatu coordinator, Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2006, p.6o și urm.
[4] Ion Antonescu, Românii:Originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, Editura Moldova Iași. (Lucrarea se constituie într-un excelent studiu de 87 de pagini cu 11 anexe și hărți destinată, după cum chiar Mareșalul preciza „tuturor acelora care nu ne cunosc”. Cartea cuprinde cele mai importante argumente istorice și etnografice ale originii, vechimii, unității și continuității poporului roman în întreg spațiul geographic dintre Tisa, Carpați, Dunăre și Mare. Ea reprezintă o concludentă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui să iasă de la Conferința de pace cu granițele pentru care a sângerat și la care aspire neîntrerupt de mai bine de zece secole și (apud Gl. mr. Mircea Agapie și Cpr. rg. 1 dr. Jipa Rotaru, Op.cit.p.25.
[5] Gh.Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. Forța destinului. O biografie. Ediția I, editura TipoMoldova, Iași, 2010, p.28. Vezi și Josif Constantin Drăgan, Antonescu, Mareșal al României și răsboaiele de reîntregire, Vol.I, Fundația europeană Drăgan, 1991, p.78.
[6] Arhiva Consiliului Național pentru studiul arhivelor securității (C.N.S.A.S.), fond 40010, vol.III, dosar Memorii de serviciu ale ofițerului Ion Antonescu (foaia calificativă pe anul 1918, semnată de generalul Lupescu, subșef al Marelui Cartier General).
[7] Gheorghe Magherescu, Alba Iulia 1918. Mareșalul Ion Antonescu și războiul de reîntregire, Manuscris în arhiva personală.

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: http://www.art-emis.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s