Dogma holocaustului si delictul negării sale (1)

„Dogma holocaustului şi delictul negării sale” – Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie

Vasile-I-Zarnescu-Holocaustul-Gogorita-diabolica-1Dicționarele definesc dogma ca fiind o teză, o teorie, o doctrină, un principiu, un punct de vedere care nu poate fi supus criticii și nu admite obiecții. Ea este imuabilă și impusă ca adevăr absolut. Deși ține mai mult de religie care a și consacrat-o, totuși, chiar dacă nu sub această denumire, ea este întâlnită și în alte domenii, unde se încearcă impunerea unor teze, opinii sau puncte de vedere ca adevăruri absolute, respingându-se orice afirmație contrară sau insuficient aliniată la teza considerată imuabilă. Caracter dogmatic a dobândit, de exemplu, în România și tragicul proces al exterminării evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dat fiind faptul că orice alt punct de vedere față de cel „oficial” este interzis sub sancțiunea legii. În vara acestui an (2015 – n.n. V.I.Z.), în condiții discutabile din punct de vedere al momentului ales, a fost adoptată Legea 217, care aduce mai multe modificări la O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii. Deși, chiar prin conținutul ei inițial, precum și prin modificările care i s-au mai adus până în prezent, ordonanța restricționează libertatea de exprimare, totuși, mass media și opinia publică n-au reacționat cu atâta vehemență ca în urma recentelor amendamente aduse acestui act normativ. Facem precizarea că legiferarea într-un stat democratic nu este un atribut arbitrar al Puterii. Dacă ar fi așa, legea n-ar mai fi o expresie a voinței poporului. Pornind de aici, calitatea actului legislativ, respectiv conformitatea lui cu mandatul încredințat de popor, devine un etalon pentru a califica o guvernare ca fiind sau nu democrată. Greu s-ar putea confrunta cu acest criteriu guvernările României din ultimii 26 de ani. Activitatea lor legislativă nu numai că a ignorat voința poporului și mandatul încredințat, dar, de multe ori, a sfidat chiar împotrivirile manifestate de popor față de inițiative legislative care îi periclitau interesele. Unul dintre aceste exemple este chiar actul normativ la care am făcut referire mai sus. El nu-și are izvorul în niciun document programatic al actualei guvernări, pentru a fi legitim.

Surprinzător este și faptul că Legea 217/2015, mult mai restrictivă în privința libertății de exprimare, n-a primit niciun vot împotrivă în cele două Camere ale Parlamentului. Cu excepția a trei abțineri la Cameră, legea a trecut cu o majoritate zdrobitoare. Cum de a ajuns Parlamentul la un asemenea nivel de uniformitate opțională este o ciudățenie care cred că se va lămuri cândva. Din data de 30 iulie 2015, această lege a intrat în vigoare, devenind, prin modificările pe care le aduce O.U.G. 31/2002, un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertății de exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră și mai clară, temele considerate tabu în spațiul public. De la forma inițială a ordonanței și până la cea dobândită prin Legea 217 s-a parcurs un traseu de înăsprire, în mai multe etape, a conținutului ei, de nuanțare a textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare și, ceea ce este foarte important, de accentuare a răspunderii statului român. Toate aceste intervenții legislative n-au avut nici o motivare din perspectiva vreunui pericol social. Doar existența lor ar fi trebuit să motiveze incriminarea faptelor generatoare. Inclusiv jurisprudența dovedește că motivele invocate de legiuitor au fost false. Din momentul intrării în vigoare a acestui act normativ și până în prezent, deci în decurs de 13 ani, dispozițiile sale n-au fost aplicate nici măcar unui singur caz. O altă dovadă o constituie aplicarea duplicitară a măsurilor administrative. Astfel, imediat după adoptarea ordonanței, au fost înlăturate toate simbolurile legate de personalitatea mareșalului Antonescu, în timp ce altele, reprezentând adevărați criminali de război, cum este cazul lui Albert Vass, au rămas neatinse. Credem că aceste dovezi ne permit să afirmăm că nu temerea reactivării unor organizații extremiste, xenofobe, fasciste etc. a stat la baza adoptării acestui act normativ și nici grija unei protecții sociale față de așa-zisele pericole pe care le-ar putea genera promovarea cultului unor persoane condamnate pentru genocid, contra umanității și de război. Este chiar neștiințific să consideri că asemenea pericole ar mai exista astăzi în România, desigur, din perspectiva înțelesului clasic al faptelor de genocid, contra umanității și de război.

Avem, în schimb, de a face cu un alt tip de genocid, practicat de această dată de statul român împotriva românilor, un asemenea scop servindu-l și cadrul normativ pe care-l analizăm. Este vorba de deposedarea poporului român de avuția pe care a creat-o sau moștenit-o de la strămoși, dislocarea din vatra strămoșească a tinerilor, proces cu efecte dramatice pentru vitalitatea nației române, demolarea, suspect de programată, a sistemului medical, accentuarea degradării învățământului, înstrăinarea sa de valorile naționale și de imperativele pe care le reclamă progresul țării și, poate nu în ultimul rând sau la fel de grav, contaminarea domeniilor educative și culturale cu practici decadente, străine de tradițiile și valorile noastre naționale. Acest genocid, după cum se constată, nu este reclamat de vreo autoritate a statului român, lucru firesc, de altfel, având în vedere că tocmai el, adică statul, este fermentul acestui proces distructiv. După cum se constată, „antiromânismul” n-a devenit un concept juridic, așa cum este antisemitismul, naționalismul, rasismul etc., pentru ca faptele de mai sus să poată fi combătute prin instrumente juridice. Pentru a înțelege conținutul juridic al acestor acte normative, facem precizarea că suportul lor ideologic îl reprezintă Raportul „Elie Wiesel”, elaborat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România[1], înființată în 2004 și metamorfozată, după un an, în Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.)[2]. Acest fapt îl subliniază chiar inițiatorii Legii 217/2015 în expunerea de motive, unde se face precizarea că din partea institutului respectiv s-a primit un „sprijin specializat”.

Atragem atenția, pentru început, că înființarea institutului ca organism guvernamental este de natură să dea mai multă greutate și eficiență așa-ziselor acțiuni de combatere a antisemitismului, xenofobiei, fascismului (mai nou, a legionarismului) și a faptelor de negare a holocaustului. Pentru aceasta, institutul beneficiază de logistică, finanțare bugetară destul de generoasă, după cum rezultă din transparența mediatică a documentelor sale și, nu în ultimul rând, de statutul de consultant, inclusiv pentru instanțe, în problemele care i s-au dat în competență. Având în vedere acest rol, vom putea considera raportul comisiei, pe care institutul și l-a însușit oficial, ca „izvor de drept” pentru legislația din acest domeniu. Dacă ne uităm și la componența comisiei, în care predomină străinii, iar cei câțiva români „istorici” nerecunoscând vreo contribuție la elaborarea raportului, comisia fiind, deci, internațională, nu numai cu numele, avem motive să considerăm acest fapt nu numai nedemocratic – pentru că, repetăm, sursa legii într-un stat democratic se află în voința poporului -, dar și un atentat la suveranitatea și independența statului român. Ordonanța se ocupă în mod special de holocaust, fapt pe deplin explicabil având în vedere că Raportul „Elie Wiesel” este izvor de drept pentru acest act normativ. În forma sa inițială, ordonanța definea holocaustul ca fiind „persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945″, în finalul textului fiind nominalizată, ca victimă a deportării și anihilării, și populația rromă. Textul, amendat prin Legea 217/2015, suferă modificări de substanță, fiind lesne de constatat că asupra lui și-au pus amprenta datele și concluziile din raport. Astfel, potrivit noului text, „prin holocaust pe teritoriul României se înțelege persecuția sistematică și anihilarea evreilor și a rromilor, sprijinită de autoritățile și instituțiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944″. Dacă, în prima definiție, este indicată Germania nazistă ca suverană pe acest fenomen, iar statul (român) doar complice, în calitate de aliat și colaborator, în cea de a doua răspunderea se transferă exclusiv asupra României, persecuția și anihilarea evreilor și rromilor nemaifiind un proces generat de Germania nazistă. După ce Raportul Comisiei „Elie Wiesel” acuză de atitudini antisemite pe cei mai de seamă reprezentanți ai culturii și literaturii române (B. P. Hașdeu, V. Alecsandri, V. Conta, M. Eminescu, I. Slavici, N. Iorga, O. Goga ș.a.) și chiar partidele istorice din România, conchide că „Holocaustul nu a apărut în România ca un meteorit venit din spațiu. Și nu a sosit nici din Germania nazistă… Holocaustul a avut rădăcini românești profunde și el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei politice și culturale a României”[3].

În optica „legiuitorului român”, victime ale holocaustului sunt, exclusiv, evreii și rromii, aceștia din urmă fiind nominalizați mai mult din considerente de tactică propagandistică. Opinia publică asociază însă noțiunea de holocaust cu etnia evreiască, percepție provocată de atitudinea agasantă și exclusivistă a liderilor acesteia în acțiunile de propagandă. Mai nou, organizațiile lor internaționale desemnează prin holocaust orice agresiune, indiferent de tipul sau intensitatea sa, îndreptată împotriva evreilor[4]. Avem, deci, de-a face cu un monopol pus pe acest concept, alterându-i-se conținutul original, fapt care ridică serioase semne de întrebare asupra scopului urmărit. Enciclopedia Wordsworth[5] definește holocaustul ca fiind „anihilarea a mai mult de 16 milioane de oameni de către regimul hitlerist, între 1933 și 1945, în numeroasele lagăre de concentrare și exterminare; cele mai cunoscute la Auschwitz, Sobibor, Treblinka și Maidanek în Polonia și Belsen, Buchenwald și Dachau în Germania. Dintre victime: mai mult de 6 milioane erau evrei (peste 67% din evreimea europeană); 10 milioane ucraineni, polonezi și ruși – civili și prizonieri de război -, țigani, socialiști, homosexuali și alții”. Etimologic, cuvântul provine din grecescul holos („întreg”, „tot”) asociat cu kaeiein („a arde”), desemnând, la origine, jertfa adusă zeilor sau divinității, care consta în arderea în întregime, pe altar, a animalelor sacrificate[6]. Termenul de holocaust semnifică, deci, nu numai tragedia evreilor, ci a tuturor celor 16 milioane de oameni, victime ale nazismului. Cifrele sunt, desigur, importante pentru a reliefa, și prin amploare, dramatismul fenomenului, însă această aritmetică exagerată, prin caracterul ei abstract, ar putea atenua compasiunea, emoția și starea de îngrijorare a umanității, ceea ce cred că nu este de dorit dintr-o perspectivă etică.

Știu oare adepții cifrelor în examinarea dramelor umane că se situează pe linia de gândire a lui Stalin, căruia i se atribuie celebrul citat: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică” (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta în 1945)[7]? De asemenea, polarizarea atenției doar asupra holocaustului evreiesc face ca asupra altor tragedii umane de dimensiuni apocaliptice să se aștearnă colbul uitării. Regimul sovietic a produs peste 30 de milioane de victime și, cu toate acestea, opinia publică nu percepe această dramă ca pe un holocaust. De ce numai „persecuția sistematică și anihilarea evreilor și a rromilor” să însemne, potrivit legii române, holocaust, iar de aici să decurgă serioase consecințe juridice, în timp ce genocidul la care au fost supuși, de exemplu, românii din teritoriile ocupate de Rusia sovietică în 1940 să fie doar un fapt istoric supus diverselor controverse și reconsiderări, pentru că, nu-i așa, asupra evenimentelor istorice nu se pot emite verdicte definitive? Subliniem că legea care trece sub tăcere drama românilor este produsul „legiuitorului român”. Oficial, el are paternitatea asupra întregului cadru legislativ cu privire la holocaust. Prin art. 6, în varianta stabilită de Legea 217, ordonanța incriminează fapta de negare, contestare, aprobare, justificare sau minimalizare în mod evident, prin orice mijloace, în public a holocaustului ori a efectelor acestuia, sub sancțiunea închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
– Va urma –

Col. (r) Vasile Zarnescu

SURSA: http://www.art-emis.ro
–––––––––––––––––
[1] Înființată prin Hotărârea Guvernului României nr. 672/5 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 436 din 17 mai 2004, hotărâre prin care ziua de 9 octombrie este declarată „Ziua Holocaustului”.
[2] Înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 902 din 4 august 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 19 august 2005.
[3] Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea holocaustului în România, Editura Polirom, Iași, p. 54.
[4] Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareșalul și evreii, Editura RAO, București, 2010, p. 188.
[5] Citată în Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 186.
[6] Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC&GUVINITAS, București 2007, p. 866, col. a doua.
[7] https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_Stalin

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s