MĂGDĂCEȘTI (1): DIN NEGURA DE VREMI (fragment din cartea- pilot din 2015 nepublicată)

                             DIN   NEGURA DE VREMI

                                                        (mozaic istoric)

             DE LA RAREŞ VODĂ NE TRAGEM, DE LA CARTEA LUI DOMNEASCĂ

COPERTA_MAGDACESTI_istoria

Când, în ianuarie 1527, Petru Rareș urca pe tronul Moldovei, vremurile se arătau tulburi. Europa, sfâșiată de conflicte și de interesele diferitor state ceda, din nou, în fața Imperiului otoman. Înfrângerea de la Mohacis (1526) și prăbușirea regatului ungar deschidea otomanilor, conduși de Soleiman Magnificul, unul dintre cei mai mari sultani, drumul spre Europa Centrală. Viena avea să cunoască în 1529 primul asediu turcesc.

Măsurile de protecție luate, ca și de pază a drumurilor au condus la înviorarea comerțului, la intrarea în țară a unor mari sume de bani, atât de necesare cheltuielilor Curții, creșterii și întreținerii oastei – ajunsă să aibă o putere combativă de temut -, cât și operei de construcții laice și religioase, ce au făcut gloria domniei lui Petru Rareș. Cetățile-pivot, Suceava, Cetatea Neamț, Romanul, Hotinul, au fost întărite; s-au refăcut și desăvârșit un număr însemnat de biserici, lor adăugându-li-se ctitorii noi: mănăstirea Probota, o adevărată „culme” în dezvoltarea stilului Țării Moldovei, o biserică la Baia, Sfântul Dumitru din Suceava, Sfântul Dumitru din Hârlău, Biserica Domnescă din Târgul Frumos. Importante danii, care aveau și un rost politic, au luat drumul așezămintelor de la muntele Athos.

Iubitor și ocrotitor de cultură, Petru Rareș a știut să stimuleze inițiative în creația artistică și literară, care au dat domniei lui, ca și celei a lui Neagoie Basarab în Țara Românească, a aureolă de care puțini voievozi români s-au alți monarhi ai lumii ortodoxe au avut parte. Pătruns de un superior simț artistic, Petru Rareș s-a înconjurat de meșteri talentați, care, sub supravegherea lui, au realizat valoroase opere de artă. Din vremea domniei lui datează pictura exterioară, faima bisericilor din nordul Moldovei: Humorul (1535), Moldovița (1537), Arbore (1541), Voroneț(1547). Arta broderiei, dezvoltată la curtea domnească, a cunoscut și ea remarcabile realizări. Este edificator în această privință acoperinântul din mătase și fir de aur și argint, dăruit mănăstirii  Putna, țesut cu migală și îndemânare de însăși soția lui Petru Rareș, doamna Elena.

Știri din izvoare străine, contemporane domniei lui Petru Rareș, relevă și apreciază gândirea politică superioară a domnului Moldovei, situată la nivelul celor mai avansate idei politice ale timpului. Ivan Semionovici Peresvetov, care a stat cinci luni la Suceava, la curtea lui Petru Rareș, îl prezenta pe acesta țarului Ivan al IV-lea, ca model de domnie energică, preocupat să crească autoritatea monarhiei, prin întărirea armatei și slăbirea forțelor centrifuge.

La 20 ianuarie 1527, atunci când Petru Rareș, noul domn al Țării Moldovei, va fi încercat, cu ochii pătrunzători ai inteligenței moștenite de la tatăl său, marele Ștefan, cea dintâi explorare a împrejurărilor în care urma să-i conducă pe cei ce     l-au ales sau doar i-au încuviințat alegerea, satisfacția deținerii sceptrului va fi fost repede adumbrită de gravitatea conjuncturii generale. Într-adevăr, dacă relativa grabă a luării deciziei, în intervalul 15-19 ianuarie, de către sfatul lui Ștefan cel Tânăr îl asigura de fidelitatea majorității membrilor acestuia, natura descendenței sale și, implicit, legalitatea ocrotirii tronului nu puteau să rămână în afara oricărui

comentariu sau interpretări. La rândul său, sprijinul de care Ștefan cel Tânăr bineficiase în septembrie 1523, reușind să înfrângă revolta armată a boierimii opoziționiste și să-i pedepsească pe conducătorii acesteia,deși suficient pentru menținerea rolului preponderent al domniei în guvernarea statului feudal, trădase totuși un regres al aderenței de clasă la regimul politic autoritar și o stare de spirit pe care pribegii din Polonia, Transilvania, sau Țara Românească nu încetase, desigur, s-o cultive.

Tot la capitolul dezvoltarea culturii se reflectă și măiestria artistică, cu care au fost lucrate unele obiecte comandate, așa cum ar fi vasele de argint, provenite din Moldova, aflate în sala armelor din Moscova. Acestea sunt lucrate într-un stil aparte, recunoscut ca moldovean, au reprezentată pe ele stema țării, cu capul de zimbru și cu inscripția, în prezent modificată, dispusă în benzi. Ele au făcut parte din tezaurul domnilor moldoveni și au ajuns la Moscova prin împrejurări necunoscute.

În Petru Rareș, fiul natural al marelui Ștefan voevod, Țara Moldovei punea multe speranțe și noul domn a căutat să nu le dezmintă. El s-a dorit și a făcut totul să fie un continuator al operei, strălucit reprezentată de domnia tatălui său, a făurit, totodată, – folosind jocul evenimentelor externe – proiecte îndrăznețe, care-i vor sluji ca model la sfârșitul veacului al XVI-lea, lui Mihai Viteazul.

În interior Petru Rareș a încercat, urmându-l pe tatăl său, să întărească autoritatea domniei. El a căutat să limiteze priviegiile de imunitate ale marii boierimi, a confiscat averile celor care se dovediseră „hicleni” participând la uciderea lui Ștefăniță vodă.  Atenția domnului s-a îndreptat spre mica boierime, târgoveți și țăranii liberi. Un raport diplomatic consemna, că Petru vodă „îi apăra pe țărani de nedreptățile celor puternici”[1]

Satul Măgdăceşti este atestat pentru prima dată într-un document datat cu 9 martie 1529(7037), când Petru Rareş, domnul Moldovei, întărea stăpînirea lui Petre Măgdiciu şi a fraţilor săi Andrei, Jurja şi Brătilă pe jumătate de sat din Măgdiceşti pe Ichel, pe care o cumpărase tatăl lor, Mihul Măgdiciu de la Şandru Onescul. Este clar că satul Măgdăceşti fusese întemeiat anterior anului 1529, fiind la această dată obiect de vînzare-cumpărare.(vezi: Alexandru Moraru „Criuleni şi împrejurimile lui” din gazeta „Baştina” din 7 august 1990 şi  Revista de istorie a Moldovei, nr.1 din 1993, poziţia 545)

Despre râul Ichel şi satele din împrejurimi scrie şi cunoscutul istoric rus Alexandr Zaşciuk în lucrarea de referinţă Materiale pentru Geografie şi Statistică a Rusiei (Regiunea Basarabia) apărută la Sanktpeterburg în 1862. Autorul afirmă că, „Ichelul izvorăşte din munţii judeţălui Iaşi şi curge spre un podiş adânc de munte ca apoi să constituie o graniţă naturală dintre judeţele Chişinău şi Orhei: de la satul Logăneşti până la Paşcani, curgerea Ichelului pe unele locuri formează mlaştine, care în timp de vară se usucă; acelaş lucru se întâmplă şi în locul unde Ichelul se varsă în Nistru lângă satul Coşerniţa [2].

Rebeliunea din 1671-1672, trecând cu vederea teroarea care a însoţit această mişcare („Hânceştii au întrat în curte şi prin casăli boiaresşti şi neguţitoresşti, pen târgu strângându şi jecuind. Şi prindzindu pre greci, pre câţi i-au găsit, pe toţi i-au omorât”; „au venitu cu oste la Iaşi de au închisu pre Duca vodă în curtea cea domnească şi multe reutăţi şi jafuri au făcutu pren tergu”).

A fort însoţită de trei confruntări militare între josenii pruto-nistreni şi oastea domnului Gheorghe vodă Duca, la care s-au alăturat, în faza finală, detaşamente turceşti şi tătărăşti.

1) Lupta de la Ciric, dinspre răsărit de târgul Iaşi, încheiată cu victoria rebelilor. Astfel la 29 noiembrie 1671 oastea lăpuşnenilor, orheienilor şi sorocenilor („boierii Lăpuşneni, şi Orheieni, şi Soroceni” şi „o semă de oste cu acei boieri”, „cu câteva mii de oameni”) „au venit la Iaşi asupta Ducăi vodă”. Fiind la curent, domnul a gătit „oastea ce avea, şi trămis-o cu o samă de boieri spre întempinarea aceloru zurbale. Şi sau tempinatu la Ciricu, şi împreunându-se oştile şi vedzendu partea de oeste a Ducăi vodă că n-oru putea sprijini pă lăpuşneni, şi orheieni, au început a se pleca către denşii, şi unii şi a fugi din ostea domnului şi a merge la Hâncul şi la Duracu. Era câţi au mai rămasu din oastea Ducăi vodă, au fugitu înapoi şi au venitu la Iaşi, şi s-au închisu în curte”.

2) ciocnirile de lânhă Dunăre: O încercare a rebelilor de a împiedica pe Gheorghe vodă Duca, însoţit de turci să treacă Dunărea.

3) lupta de la Paşcani-Epureni, pe Ichel, la nord de târgul Chişinău. A fost epizodul final şi cel mai dramatic, al epopeii Hânculeştilor. Astfel, aflând despre reîntoarcerea lui Gheorghe vodă Duca de peste Dunăre, boierii rebeli au părăsit grabnic Iaşii, şi s-au retras spre târgul Orheiului, pentru aşi condolida forţele: „au încălecatu şi au mersu eră la Orhei şi au strinsu oste îndoită”. Concomitent, Gheorghe vodă Duca, „şi-au luat tătari câţi i-au trebuit, de i-au triimis cu Alexandru Buhuş, ce era pe acie vreme sărdariu”, pe urma rebelilor.

În afară de oastea loială, condusă de boierii fideli, Gheorghe vodă Duca a avut şi sprijin militar de la tătari („i-au datu tătari ajutoru…eră mai mare peste tătari au fost Iamir Aali”. Conform lui Alexandru Amiras, conducătorul tătarilor în timpul luptelor de pe Ichel deţinea dregătoria de „el-agasi de Bugegu”) şi turci (conform lui Nicolae Costin „pre Kaplan paşa care era sarascheru la margine cu uă semă de turci”, iar după Alexandru Amiraş, oastea turcească îl avea în frunte pe, Halil paşa, ce era atunci saraskeru la Babadagu”). Nu ştim pe unde au trecut turcii Dunărea, se prea poate că în dreptul Galaţilor, dar nu-i exclus că traversarea fluviului s-a făcut pe porţiunea basarabeană, deoarece ştim că trupele turco-tătare s-au concentrat în preajma oraşului Chişinău. Spre deosebire de turci, el-agasi Iamir Ali cu tătarii, probabil, a venit la Chişinău dinspre răsărit, de la Han-Châşla, sau Căuşeni. Astfel aflarea oştirii turco-tătare la Chişinău n-a fost o simplă întâmplare, deoarece se pare că acolo s-a făcut juncţiunea detaşamentelor turceşti (împreună cu care se afla Gheorghe vodă Duca) cu cele tătăreşti. Nu excludem faptul că moldovenii loiali domnului, conduşi de cumnatul acestuia, serdarul Alexandru Buhuş, au sosit primii la Chişinău, urmărind indeaproape acţiunile josenilor rebeli, constituind astfel nu altceva, decât avangarda oştirii turco-tătare.

Josenii rebeli aflaţi la Orhei fiind informaţi că „au venitu Duca vodă la Chişenău cu paşa şi cu el- agasi” au reacţionat imediat: „au pogorâtu şi boierii cu oastea la satu la Paşcani pe valia Ichiului două ceasuri de la Chişinău mai susu”. Astfel, înainte de luptă, oastea turco-tătară şi detaşamentele lui Gheorghe vodă Duca îşi instalaseră tabăra la Chişinău, iar cea a boiierilor joseni rebeli- la satul Paşcani pe Ichel.

 

DSC03903 (1)Detalii concrete referitoare la confruntarea dintre detaşamentele moldovenilor rebeli şi oastea turco-tătară sunt puţin cunoscute, având în vedere caracterul fragmentar şi contradictoriu al surselor. Deocamdată putem evedenţia două etape distincte ale acesteia:

  1. a) Etapa I, pe care o putem numi convenţional „Bătălia de la Chişinău”. Această luptă s-a dat între tătari şi un mic detaşament de călăreţi din oastea rebelilor, trimis să însoţească la Chişinău delegaţia rebelilor însărcinată cu iniţierea tratativelor de pace. Când discuţiile au suferit eşec, iar solia rebelilor a fost lichidată fizic „călărimea cealaltă vedzându mortea acelora, au fugitu la ostea cealaltă ce era la Paşcani. Şi fugendu i-au agiunsu tătarii şi i-au tăiatu, până au vedzutu şi cealaltă oste de la Paşcani”, iar „tatarii au omorâtu pre bieţii moldoveni în tote delurile”. Probabil acest epizod l-a făcut pe cronicarul Ion Neculce să creadă că lupta decisivă s-a dat la Chişinău: „Însă acele capete ce s-au fostu rocoşitu asupra lui, nevrendu să i se închine, Duca vodă le-au datu războiu la Chişinău, şi infrengendu-i pre acei moldoveni cu tătarii şi turcii multă mulţime de omeni au peritu de sabiă. Pre alţii i-au robitu şi mulţi au muritu de frigu fiindu vreme de ernă, şi forte gerosă şi mare”. Însă, din relatarea lui Alexandru Amiras bazată pe ceea ce „ povestesc unii din slugitorii acei ce au fostu întru ostea moldovenească”, aflăm că grosul armatei rebelilor a rămas pe Ichel, precum şi faptul că după uciderea delegaţilor trimişi la Chişinău „ s-au risipit şi oastea loru” de la Paşcani.
  1. b) Etapa II- „bătălia de la Paşcani- Epureni”.

Deoarece cronicarul Nicolae Muste scrie precum că Duca vodă „cu tătarii, au lovitu pe oastea Hăncescilor la Epureni de iau bătutu, şi iau risipitu”, iar satul Epureni (moşia acestuia actualmente este înglobată a cea a satului Micleşti) a fost amplasat mai sus de Paşcani, putem presupune că a existat încă o ciocnire a tătarilor cu rebelii, probabil doar cu detaşamentele lui Apostol Durac, deoarece acesta din urmă a fost o fire aprigă şi părtaşul unor metode dure de acţiune: „că dacă au vădzutu Duracu cum tătarii au omorâtu pre bieţii moldoveni în toate delurile, multă pricină au avut cu Hâncul, dzicându Duracu, că de vreme c-au făcutu până într-atata, să lovească şi pre paşa şi pre el-agasi şi să-i omoare, că era ostea loru mai multu decât a paşii, apoi să trimiţă la Ţarigradu, şi să arăte nevoia şi strâmbătăţile ce le-au făcutu paşa”.

La rândul său Mihalcea Hâncul, înţelegând gravitatea situaţiei, a refuzat să lupte contra puterii siserane: „Hâncul nau priimitu dzicându că nu vrea să fie hainu Împărăţiei, şi acesta dzicându au datu biciu calului, şi au purcesu către Ţera Leşască”. Or, una ar fi fost lupta contra domnului Gheorghe vodă Duca şi a anturajului acestuia, şi alta conflictul deschis cu puteria suserană. Prada cumplită la care a fost supusă Ţara Moldovei din partea tătarilor în vremea lui Petru vodă Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit şi Vasile vodă Lupul, a arătat cât de periculoasă putea fi „hainirea”. În acest sens, elocvent este exemplul de la târziu, din 1711, când, drept urmare a „hainirii”lui Dimitrie vodă Cantemir, Poarta Otomană a lăsat din nou Moldova la dispoziţia tătarilor, fiind robită o mare parte din populaţia ţării.

Astfel, deşi comportamentul lui Mihalcea Hâncul la Paşcani poate fi condamnat, deoarece, având forţe suficiente („era ostea loru mai multă decâtu a paşei”), a evitat lupta cu turco-tătarii, astfel au avut de suferit mulţi locuitori („ pe mulţi oameni au robit dint-acelea ţănuturi şi pe mulţi din căpetenii, căpitani, hotnogi, prindzindu-i i-au sânzurat”; „multă mulţime de omeni au peritu de sabiă. Pre alţii i-au robitu şi mulţi au muritu de frigu fiindu vreme de ernă, şi forte gerosă şi mare, mulţi din prostime bărbaţi, femei şi copii au peritu de frigu, fiindu băjeniţi”); însă să nu uităm că în cazul „hainirii”, în contextul rivalităţii turco-polone, ar fi fost pusă în pericol însăşi existenţa Ţării Moldovei. Trebuie să evidenţiem faptul că mesajul  cronicarilor, în privinţa poziţiei adoptate de Mihalcea Hâncul la Paşcani-Epureni, diferă, de aceea considerăm prematur să tragem concluţii pripite: „Iarna era mare atunce. Hânceştii atuncii nu ştim, n-au vrut au n-au îndrăznitu să facă vrun rău domnitorului”.(detalii în Buletinul Ştiinţific al tinerilor istorici, Serie I (VI) Chişinău, 2012, pag. 67-100; un material excepţional de dr. Sergiu Bacalov „Aspecte istorico- genealogice referitoare la neamul boieresc al Hânceştillor (Hâncul)”)

Următoarea atestare documentară a aşezării Măgdăceşti datează de la începutul secolului al XVIII-lea, din 6 septembrie 1709, cînd Lupascu vinde o parte de loc „din partea de gios din sat din Măgdăceşti… şi aceasta se pogoară pînă în satul Paşcanilor…” lui Darie Donici. Următoarea menţiune a satului o găsim în actul datat cu anul 1724 de la domnul Moldovei Grigore Ghica, care menţionează „moşia la Magliceşti (Măgdăcesti) şi Brisliceni (Drăsliceni) ce-s la ţinutul Orheiului pe Ichil”.

În secolul al XIX-lea satul Măgdăceşti este menţionat în actele oficiale din timpul reformei agrare a lui Stolîpin din 1906-1911. Pentru mărirea gospodăriilor ţăranilor din satul Drăsliceni au fost repartizate loturi de pămînt în vechea selişte Măgdăceşti. Astfel, circa 100 de ţărani din Drăsliceni, care au primit cîte 7 desetine de pamint, au trecut cu traiul şi gospodăria la Măgdăceşti. Pe parcursul secolelor numărul populaţiei creşte datorită strămutării ţăranilor din satele Drăsliceni şi Ratuş. Catre începutul secolului XX populaţia satului Măgdăceşti ajunge la 1500 de locuitori.

Numărul locuitorilor din Măgdăceşti creşte după anul 1977, cînd în satul Drăsliceni au loc alunecări de teren şi o mare parte din sinistraţi au primit loturi pentru construcţia caselor în satul Măgdăceşti. După proclamarea independenţei, în 1991, satul Măgdăceşti face parte din Primăria Drăsliceni, formînd o primărie separată din anul 1999.

Multe sate are Țara Moldovei, mai mari, mai mici, din timpurile străvechi și mai deaproape de noi.Unele așezate în păduri, ascunse de văzul trecătorilor, altele la răscruce de drumuri. Printre acestea din urmă se înscrie și satul Măgdăcești, sat așezat la o margine de drum bine bătut din centrul Basarabiei. Când vii de la Chișinău spre Orhei, ești sigur că e așezat într-o vale, iar când vii de la Orhei face impresia că e așezat pe un deal.

Cei care vin în satul Măgdăcești pentru prima oară, sau îl văd de departe, spun că e un sat tânăt. Mulțimea de case moderne apărute ca ciupercile după ploaie, cafenelele și restaurantele cu construcțiile sale originale te duc în eroare.

Mulți locuitori își trag originile din satele vecine: Drăsliceni, Ratuș, Pașcani, Logănești, Micăuți și această stare de lucruri crează o impresie greșită că localitatea este mult mai tânără decât vecinii săi.Mai mult decât atât, în toate perioadele istorice, soarta locuitorilor și respectiv istoria localităților menționate mai sus este atât de legată, împletită dacă vreți una de alta, că vă asigurăm, este cu neputință de făcut o schiță, o istorie a unei din aceste localități fără a face legătură directă sau cel puțin tangențială cu celelalte localități din preajmă.

Anume din acest motiv deşi subiectul nostru de bază este satul Măgdăceşti, nu putem şi nu avem nici o şansă să omitem satele vecine cum sunt Drăsliceni, Ratuş, Paşcani, Logănești și Micăuți din contextul istoric creat. Aşezate la o distanţă mică unul de altul, în toate perioadele, aceste localităţi au fost indisolubil legate una de alta prin administraţie unică, prin interese economice,sociale și culturale comune, inclusiv interese de familie, dacă ţinem cont că satele enumărate sunt alcătuite dintr-un număr mare de familii „mixte”: soţul din Măgdăceşti, iar soţia din Drăsliceni, Ratuş sau Paşcani şi invers. Adică nu vom greşi dacă vom afirma că grijile și necesitățile cotidieni, dragostea a apropiat aceste sate, fiindcă ea, unica, nu recunoaşte hotare.

Despre satul Măgdăcești s-au publicat foarte puține studii științifice, istorico-naturale, care să cuprindă toate ramurile vieții social-economice.În lucrările cu conținut general referitoare la spațiul Pruto-Nistrean despre Măgdăcești se amintește foarte laconic.

O problemă importanta în studierea istoriei satului este însăși toponimicul de Măgdăcești. Deși acest lucru a fost soluționat cu lux de amănunte de cercetătoarea Dorina Onica printr-un studiu științific, pe care autoarea l-a pus la dispoziţia cititorilor prezentul volum.

În materialele de arhivă a fost depistată o carte domnească de la Gheorghe Ștefan Vodă (1653-1658) din 25 august 1655 la adresa pârcălabilor de Orhei, cu știrea că s-a judecat în fața Divanului domnesc un Petrișcan cu Ninuțul din Măgdăcești și Lavricea din Drăsliceni pentru o parte din moșiile Măgdăcești și Drăsliceni „în care ar fi întrat Petrișcan” [3].

Satul Drăsliceni este amintit într-un document din 1 mai 1709 care nu este altceva un act de vindere și cumpărare a unui oarecare Iftode, feciorul Stăviloaei din Highidiș, care era nepoata fetei „lui Bulhat di Drăsliceni”, vinde serdarului Darie Donici partea mamei lui, ce se va alege, din bătrânul lui Bulhat din moșia Drăsliceni[4].

Tot Darie Donici, amintit mai sus, la 6 septembrie 1709, unul Lupașcu, feciorul lui Baci din Sireți (sat din apropiere-Al.M) vinde o parte din bătrânul Erhan din Drăsliceni „din partea de gios din sat din Măgdicești…și această parte să pogoară pân în satul Pășcanilor.[5]

Această parte de loc Lupașcu o avea de la mama-sa, Anisia, “fata lui Știrbei din Drăsliceani”. Evident,  că bucata de pământ din bătrânul Erhan este situată mai spre satul Pașcani, adică e vorba de partea de Est de la satul actual Drăsliceni, unde în prezent se află satul Ratuș (format la începutul anilor 30 ai secolului trecut de drăsliceneni). Împotriva acestui Lupașcu și alți răzăși de-ai lui a fost depusă o plângere domnitorului Moldovei Grigore Ghica de un oarecare Aftonie Băț.Acest lucru s-a întâmplat la 11 iulie 1727, iar motivul era că acesta are moșie în “Măglicești și-n Brișlișeni ce-s la ținutul Orheiului pe Ichel, iar Lupașco și alți răzeși ai lui îi fac strânbătate și vor să-i împresoare partea lui de moșie”. (atenționăm stimatul nostru cititor că denumirile localităților Măgdăcești și Drăsliceni în acest document au fost schimonosite-Al.M) [6]

Semnificativă este şi scrisoarea de zestre a copiilor lui Darie Donici semnată la 7 septembrie 1768 în care se menţionează: „Dat-am scrisoarea noastră ginirului nostru Vasâle Carpu şi fiicii noastre Ilinca, precum să să ştii, ci li-am dat parte dumilorsale din moşii şi din ţigani, anume să s(e) ştii părţile din Păşcani, ci s-ar alegi, ci este la ţinut Orheiului, pe Ichel, din gios di Lohăneşti şi Epurenii, şi ţigani, anume Panhile Cucu cel bătrân, şi Andrei, ficior lui Panhile, şi şi alt copil mai mic, iar a lui Panhile, care este cu tată-său, Panhile, la Călmăşoae, şi Postică, ficior lui Ştefan, care a ţinut pe Ilina ţig(anca), fata lui Musti, şi Maftei, ficior lui Musti, cu copii lui, care aceşti ţigani şi moşii îmi sânt de la părinţii mei, Darii Donici vel logofăt, şi l-am dat să le fie dom(ilorsale) dreptă ocină şi moşie. Iar orcari din niamul mieu  s-ar scula  şi ar strica această danie, să fie blăstămat di Dumnezău şi de mine niertat. Şi după săvârşirea noastră ce a mai rămâne or împărţi toţi fraţii frăţăşti. Şi pentru ca să s(e) creză, am iscălitu.

Ion Doniciu biv vel pitar; Vasâli căpitan, biv vornic; Niculai Rusul; şi eu am scris cu zâsa dumisale, pitar Ion Donici, Vasâle pah(arnic). Pe verso: Scrisoarea de zestre ce me-au dat răposatul socru-meu, pitar Ioan Donici.[7]

Interesant este şi un alt document din secolul XVIII despre satul Măgdăceşti, care se păstrează  în original la Arhiva Naţională a RM. Este vorba de anul 1792, iulie 17 în care se spune:

„Eu Alexandru Constantin Moruzi voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei.

Cinstit şi credincioşi boieriul domniei mele, dumisale Iancul Razul biv vel spătar, serdar de ţinut Orheiului, sănătate. Se face ştire dumi(tale), că prin jaloba ce au dat domniei mele dum(nea)lui Darie Donici  biv vel ban, au arătat că la ţinutul acela, în moşia Măgdăceştii, pe Ichel, ar fi având câteva părţi de moşie cumu şi în moşie Clişova, cu ispisoc gospod, ar fi mai având o a patra parte. Şi lăcuitorii, ce se află cu lăcuinţa pe acele părţi , cumu şi cei ce-şi făcu hrana lor, nu s-ar fi supuind a da obicinuitul venit al moşii.

Deci, cerând dreptate, iată scriem dum(itale) să cercetezi şi aflându-se acele părţi de moşii de mai sus numite drepte a dum(nealui), atunci se-i dai mâna de agiutor dum(nealui) numitului boier şi vechilului dum(nealui), ce-l va rândui spre a-ş lua obicinuitul venit al moşii de pre la aceia, de a zâce, după obiceiu  şi după ponturile ce sint în visterie cu pecete gospod, ca se nu se păgubeascăde drept venitul de va fi pe acele părţi.   1792 iulie 17” [8]

Domnul Țării Moldovei referitor la respectivul caz a dat poruncă biv-serdarului Lupul Gheuca să meargă să judece cazul pe loc și dacă acest Aftonie Băț se va dovedi a fi un moșinaș acolo să-i aleagă partea lui de moșie ce i s-ar veni.

O altă judecată cu subiect funciar a avut loc în 1819 dintre Nicolai Zugravu și răzeșii din Drăsliceni care fac trimiteri la două documente din perioada domniei lui Constantin Mavrocordat (1733-1735). Primul document întocmit la 4 septembrie 1733 îl înștiințează  pe Lupul Cheuca că “un Ionel s-au jeluit asupre răzeșilor din moșia Drăsliceni și Măgdăcești” că ar fi avut și el parte acolo, iar răzeșii „nu l-ar fi ]mp[rt[;it cu venitu ce i să cuvine pe partea sa”. Constantin Vodă i-a poruncit lui Lupul Gheuca să cerceteze cazul pe loc [9].

La rândul său, funcționarul domnesc la 25 octombrie 1733 îl informează pe domnitorul Constantin Mavrocordat că i-a adunat la fața locului pe Gavril, feciorul lui Maftei, Lupașcu Boaghi din Logănești și pe Ionel Cheptea din Chișinău, răzeși din moșiile Măgdăcești și Drăsliceni, și pe jeluitorul Ionel vornicel de Bezin și vărul său Ștefan Aftinei vornicel din Tulburești. Ultimii doi cică ar fi prezentat o carte domnească de la domnitorul Gheorghe Ștefan din 1655, precum că un strămoș de-al lor Pătrășcan ar fi avut dreptul la niște părți din Drăsliceni (din a șasea parte a treia) și Măgdăcești (din jumătate de sat a șasea parte), deoarece un oarecare Ionel a pus zălog pentru nepotul său Nenuțul din Măgdăcești acele părți de moșii pentru un cal ce nu i-a fost plătit lui Pătrășcan. Serdarul Lupul Gheuca menționează că Lupașcu Boaghi cu Gavril și cu Ionel Cheptea au mărturisit că nu i-a apucat pe numiții mai sus jeluitori să stăpânească părți în moșiile Măgdăcești și Drăsliceni.[10]

S-au mai păstrat și documente de arhivă din perioada sfârșitului secolului XVIII și începutul secolului XIX despre moșiile din Drăsliceni și Măgdăcești. De exemplu, într-un dosar de judecată a Zugravilor cu răzășii din Drăsliceni dim 21 aprilie 1780 (zapis prin care Iordache  Abăgeriul cu tot neamul său dă partea sa din moșia Drăslicenilor, din bătrânul Hucicu, nepotului său Vasile Mogâldea), din 29 martie 1782 (zapis prin care Andrei Căsian cu ai săi vinde partea sa “ce ari ]n trupul moșiei Drăsliceni”, a patra parte din bătrânul Hucicu, lui Vasile Mogâldea cu preț de 11 lei), din 16 iulie 1783 (zapst prin care Vasile Drența vinde partea sa din moșia Drăsliceni, ce o are răzășie cu Lupu Irimia și Toader Popăscu, vărul lui Gheorghe Drența), 12 octombrie 1783(zapis prin care Vasile Pascal împreună cu soția sa Maria fac danie partea lor din moșia Drăsliceni lui Vasile Mogâldea), octombrie 1783 (suret de pe o înștiințare făcută de slujitorul domnesc Apostol către domnie despre cercetarea făcută pentru niște părți de moșie din Drăsliceni și Măgdăcești și Drăsliceni la care pretindea Pătrășcan) și altele [11].

După cum menționează savantul și diplomatul Gheorghe Soltan (originar din Drăsliceni, Criuleni) în lucrarea sa “Drăsliceni, un sat vechi de răzăși. File de istorie”[12] primii descălicători ai satului au fost neamurile (în ordinea venirii lor în sat): Guzun, Bălan, Ursu, (care au dat ramificații și în localitățile din împrejurimi-Al.M). Conform  spuselor lui Ion Ursu (în 1989 avea 90 de ani): „cea mai mare răzășie au avut-o  Guzunii, Bălănii și Urșii. Dar și Efroșii, Spânii și alții au apucat răzășia…” [13]

Spătarul Manolachi Donici, într-un document din 6 septembre 1807 scria despre dimensiunile moșiei satului Măgdăcești : “…Lungul dinspre apus din apa Ichelului alăture cu moșie Lohăneștii pe șăs și la dial până la chiotoare Lohăneștilor din coasta dialului sânt 384 stânjăni și 1610 din chiotoare Lohăneștilor tot la deal alăture cu moșie Drăslicenii, apoi la vali printr-altă piiatră hotar ce esti întro vali și din hotar la dial piste drumul ce mergi la Chișinău și prin dumbravă până la un lac ci esti în zare dealului pi cari l-au arătat chiotori moșîe lor Măgdăcești și Drăsliceni dinspre moșîe Hulboaca…altă măsură Măgdăceștilor pe curmeziș pi coasta dialului dinspre Ichel din chiotoare Lohăneștilor dinspre Drăsliceni în gios pe costișă până la o piiatră hotar din coasta dialului sânt 460 de stânjăni cari hotar esti diasupra unor fântâni și diasupra săliștei Măgdăceștilor și 348 de stânjăni dela hotar în gios până ăn margine Măgdăceștilor din gios dispre Pășcani. Nastasi Onică răzăș di moșîe Drăslicenii au fost la măsura Măgdăceștilor…” [14]

În zapisul datat cu 19 noiembrie 1810 de menționează, că Dănilă Băț vinde a patra parte din trupul moșiei Drăsliceni și a șasea parte din jumătatea de sat din Măgdăcești șui Neculai Zugravu “spre plata banilor cu care era datoriu” [15] .

În baza recesământului țarist din 5 ianuarie 1859, alături de alte informații prețioase aflăm că în satul Drăsliceni în anii 50 au venit mai multe familii, care s-au stabilit cu traiul permanent în sat. Printre aceștea se numără: familia Negură, familia celor 3 frați Gheorghe, Ștefan și Mihalache ai lui Irofte Spânu, o altă ramură a familiei Onică și familia Furtună. Toate aceste familii au venit aici în anul 1854 din satul Echimăuți. Din satul Micăuți deja în 1856 a poposit familia Dragoman. În acelaș an din Pogonești a venit familia Dumneanu, iar din Chișinău, familia Botnaru. Din cărțile metricale (naștere, căsătorie și deces) care se păstrau în biserică (ulterior transmise la actuala Arhivă Națională a RM) mai descoperim că în perioada 1859- 1862 la Drăsliceni au venit și familiile Maxim și Butucea [16].

Cu anii aceste familii (azi foarte cunoscute) au dat multe ramificații în toate localitățile din împrejurimi, în deosebi Măgdăcești, Ratuș și Pașcani. În anul când s-a făcut acest recesământ, starostele (un fel de primar în administrarea țaristă- Al.M) satului era Ion Ifrim Spânu în etate de 44 de ani, care avea 5 copii (Toader, Mihail, Gheorghe, Elena și Maria; cel mai mare avea 14, iar cea mai mică 2 ani) și soția Nastasia.

Din înformațiile statistice întocmite de cinovnicii cancelariei guberniei Basarabia aflăm, că în anul recesământului din 1859 satul Drăsliceni avea 98 de case, în care locuiau 240 de bărbați și 225 femei.

După cum ne amintim, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 care s-a încheiat cu ticăloasa pace de la București, Basarabia a fost ruptă din trupul Moldovei și încorporată la Imperiul rus. Tot acest timp(până în 1918-Al.M) țărănimea și întreaga populație a Basarabiei a avut de suferit un jug dublu în comparație cu cei din Rusia, rusificarea forțată, inclusiv în școli și biserici, deportările masive a țăranilor basarabeni în diferite regiuni ale Rusiei și aducerea aici a tot felul de ruși, evrei, polonezi, turci (găgăuți) în scopul  amestecului populației băștinașe pentru înăbușirea spiritului național în gubernia Basarabia.

În multe localităţi din Basarabia după 1812 proprietari de moşii au devenit noii stăpâni, inclusiv foşti militari. Unul din aceştea a fost moşierul Korcevski, care devine proprietar al fostei moşii al boierului Iordache Russo, adică a spaţiilor funciare ce ţin de satul Paşcani. Noul proprietar s-a dovedit a fi un om rău şi hain. Înjosirea, batjocura, bătaia şi crima, acestea erau metodele aplicate de Korcevski faţă de ţăranii din Paşcani. Au fost cazură că de după comportamentul violent al acestuia, un ţăran din Paşcani s-a spânzurat, alţii câţiva au murit după ce au fost bătuţi de acest stăpân. Drept confirmare poate servi plângerea ţăranilor din Paşcani, ţinutul Orhei din 14 iulie 1824 adresată procurorului Pisarevskii despre batjocura şi violenţele moşierului Korcevski faţă de aceştea [17]

Sigur că autorităţile ţariste din Basarabia nu l-au pedepsit pe făptaş, cum se zice, corb la corb nu-şi scot ochii, cum n-a fost pedepsit nici un colonizator (indiferent de ţară) pentru batjocura sau crima săvârşită faţă de băştinaşi. După mulţi ani, acelaş moşier Korcevski a fost chemat în faţa instanţei de judecată pentru că a bătut mai mulţi ţigani şerbi din satul Paşcani, judeţul Orhei şi a omorât-o pe Maria Cebotariova. Aceasta s-a întâmplat la 7 noiembrie 1831[18]

Tot la acest capitol de inscrie şi circulara întocmită la 5 aprilie 1861 a general – gubernatorului Basarabiei A.G. Stroganov către gubernatorul militar din Basarabia M.L. Fanton-de- Verraionu despre constrângerea ţăranilor din satele Stolniceni, Pulba şi Logăneşti, judeţul Chişinău de către cunoscutul moşier Manuc-Bei [19].

Sunt destul de preţioase şi informaţiile prezentate de strălucitul cărturar al Basarabiei pre nume Zamfir Arbore. În lucrarea sa Dicţionarul geografic al Basarabiei, apărută la Bucureşti în 1904, deşi nu vom găsi în acest volum satul Măgdăceşti şi nici Flutura, în schimb avem date importante despre localităţile din jur cum sunt Drăsliceni, Logăneşti, Micăuţi şi Paşcani, care alcătuiesc un tablou general. Să le urmărim:

Dresliceni, sat în judeţul Chişinău, volostea Sireţ, aşezat în valea Tişeva. Poziţiunea geografică: 47º 9´30¨latitudine 26º26` longitudine, d.m. din Paris. Împrejurul satului şi în sat sunt vii şi grădini cu pomi. Are 176 de case, cu o populaţie de 847 suflete; români- răzeşi, cari posedă 604 desetine pământ; o şcoală rurală cu o clasă, unde se învaţă ruseşte. Răzăşii păstrează hrisoave de ale lui Grigore Ghica, de la 1765, şi de la ale lui Ion Theodor-Vodă de la 1759(7267).[20]

Logăneşti, sat, în judeţul Chişinău, volostea Sireţ, aşezat pe ţărmul drept al Ichelului, lângă şoseaua Chişinău- Orhei. Poziţiunea geografică: 47º11`30¨ latitudine, 26º27´longitudine, d.m. din Paris. Are 48 de case, cu o populaţie de 517 suflete ţărani români, care posedau pământ de împroprietărire 80 desetine. Proprietara, doamna Vera Lazo, poseda 880 desetine.[21]

Micăuţi, sat din judeţul Chişinău, volostea Sireţ, aşezat în valea Ţiseva, la Nord-Vest de satul Drăsliceni. Poziţiunea geografică: 47º13´latitudine, 26º25´longitudine d.m. din Paris. Are 97 de case, cu o populaţie de 842 suflete, ţărani români, o şcoală numai cu o clasă, unde se învaţă numai ruseşte.Locuitorii sunt împroprietăriţi şi posedă 560 desetine de pământ. Proprietarul, boierul Leonid Russu are 1347 desetine.[22]

Paşcani, sat în judeţul Orhei, volostea Hârtop, pe ţărmul stâng al pârâului Ichel, între satele Logăneşti şi Făureşti. Are 30 case cu o populaţie de 270 suflete. (Azi ortografiat Paşcani, în judeţul Chişinău).[23]

Primele decenii ale secolului XX au adus țăranilor basarabeni unele schimbări relative, care puțin au scăzut din această întensitate. Este vorba de cunoscuta reformă agrară a lui Stolâpin și mai concret, despre legea din 9 noiembrie 1906, legea din 14 iunie 1910 și legea din 29 mai 1911”Despre reglementarea regimului proprietății funciare”

Reforma agrară a lui Stolâpin în Basarabia a avut rezultate favorabile asupra dezvoltării gospodăriilor țărănești din Măgdăcești și satele din apropiere. Multor țărani din Drăsliceni li s-au repartizat loturi de pământ în vechia seliște Măgdăcești (denumirea localității era legată de numele Petre Magdiciu, proprietarul acestei moșii cu câteva secole în urmă, mai exact în 1529).Ultima proprietară ale acestor pământuri din Măgdăcești a fost Maria Catacaz, care având datorii mari la Banca Țărănească Funciară a fost silită să se despartă de această proprietate în favoarea băncii menționate mai sus, care a dat pământul țăranilor. Astfel, în câțiva ani numărul locuitorilor di Măgdăcești a crescut considerabil în baza celor strămutați din Drăsliceni.

Este cunoscut faptul că țăranii împroprietăriți la începutul anului 1912 au perfectat actele la notarul din Chișinău Nicolae Ilie Botezat, care întocmea copii de pe actul original de împroprietărire. Moșia din Măgdăcești avea o suprafață de 1542 de desetine și 1200 metri patrați. În anul 1907 acest spațiu funciar aparținea Bancii Țărănești Funciare și se afla între moșile Pașcani, Drăsliceni și seliștea Măgdăcești. În anul 1911 banca a alcătuit un plan al loturilor împărțite. Autorul acestui plan a fost ,măsurătorul funciar P.I.Laje. Conform acestui plan, fiecare țăran primea ceva mai mult de 7 desetine de pământ. În copiile primite de la notar, se menționa cu lux de amănunte numărul lotului, localizarea lui fiind menționați și vecinii acestuia.

Cunoscutul istoric și diplomat dr. Gheorghe Soltan menționează în lucrarea amintită că: “este dificil acum să stabilim lista exactă a drăslicenenilor care au obținut loturi la Măgdăcești. În orice caz acest număr a fost foarte mare, credem că în jur de o sută de țărani au trecut la gospodării de hutor.Pentru întregirea tabloului oferim câteva nume de țărani din Drăsliceni, în cazul cărora se confirmă împroprietărirea în seliștea Măgdăcești: Dumitru Dabija (pe acesta savantul Gh.Soltan îl consideră chiar întemeietorul satului Măgdăcești, mai bine zis primul locuitor, care s-a așezat aici, după ce mai multe veacuri satul a fost seliște), Gheorghe Maxim, Mihail Guzun, Vasile Guzun, Toader Guzun, Toader Varzari, Gavril Efros, Dumitru Lupașcu, Constantin Varzari, Dionisie Guzun, Vasile Efros, Constantin Spânu, Vasile-Alexandru Guzun, Ilie Spânu, Gheorghe Guzun, Dumitru Ursu, Ștefan Efros, Ilie Sulă, Ion Bălan…[24]

A mai rămas să menționăm, că respectiva Bancă Țărănească fiecărui țăran vindea lotul de pământ pentru suma totală de 1715 ruble (suma putea varia, dar nu cu mult, în dependență de suprafața lotului obținut care alcătuia vre-o 7 desetine). Banca, la rândul ei, se obliga să acorde un împrumut de 1710 ruble fiecărui țăran, cu condiția ca acești bani să fie întorși într-o perioadă de 55 de ani și jumătate din dobândă anuală de 4,5 Țăranul se obliga să prelucreze și să țină pământul bine îngrijit pe cont propriu, să țină în curățenie fântânile din preajmă și să aibă grijă de semnele de hotar ale proprietăților [25].

Ecoul reformei țariste s-a păstrat până în zilele noastre și prin faptul că chiar și în prezent cea de-a doua denumire neoficială, a satului Măgdăcești, utilizată în satul Drăsliceni, precum și în satele vecine, este Flutura, un derivat de la cuvântul “hutor”(căci la Măgdăcești a fost aplicat sistemul de hutor conform reformei agrare a lui Stolâpin).

Greutatea impozitelot puse pe umerii ţăranilor de către autorităţile ţariste în multe cazuri duceau la nemulţumiri şi chiar revolte din partea ţăranilor. Un document din Arhiva Naţională a RM datat cu 29 decembrie 1915 ne demonstrează că şi în rândul celor de la Drăsliceni erau ţărani care se opuneau politicii agrare ruseşti. Este vorba de Procesul verbal al anchetei întocmit de poliţistul de sector al secţiei 4 din judeţului Chişinău asupra ţăranului Constantin Soltan, care face agitaţie printre ţărani ca aceştea să nu plătească impozitele. În document se spune, că „în temeiul Dispoziţiei nr.3554 din 14 aprilie 1915 al Gubernatorului Basarabiei, poliţistul de sector a anchetat cazul despre activitatea dăunătoare a ţăranului din satul Drăsliceni, volostea Sireţ Constantin Isaie Soltan. Mărturii a depus ţăranul din satul Drăsliceni, Ivan Panaiutov Buza, care a declarat că Constantin Soltan în sat este cunoscut ca om cu un caracter neliniştit, permanent cu cineva se judecă şi întotdeauna se opune dispoziţiilor cinovnicilor. Aşa de exemplu martorul în 1914 era împuternicit să strângă împozitele de la ţărani, iar Constantin Soltan îi îndemna pe oameni să nu plătească impozitul şi el (Buza) n-ar fi izbutit să colecteze toate împozitele dacă în acest caz nu intervenea poliţia; cu toate acestea destul de dificil am încheiat colectarea tocmai în luna mai 1915. La adunările generale ale satului, Soltan, fiind un om înstărit şi cu autoritate îi cheam pe ţărani la nesupunere autorităţilor, iar pe cei ce nu-i dau ascultare, îi ameninţă cu răzbunarea. Semnat: Ivan Buza; semnat poliţistul de sector Dumeşschii” [26]

Tot la capitolul revolte ţărăneşti la 18 mai 1917 se înscrie şi distrugerea semănăturilor moşierilor  din Logăneşti şi Micăuţi, judeţul Chişinău [27] iar la 26 iulie, ţăranii din Logăneşti şi-au însuşit toate păioasele de pe lanurile moşierului care se mai făcuse. [28]

Impozitele, practic strangulau existenţa ţăranilor, deşi se părea că reforma agrară a lui Stolâpin întrucâtva a îmbunătăţit soarta ţăranilor, dar războiul a căzut ca o năpastă pe spatele ţăranilor.

Rusia era implicată în Primul Război Mondial, care era în toi, iar povara acestui război sigur că era dusă pe spatele poporului de rând, inclusiv al basarabenilor. Frontul cerea carne de tun (soldaţi şi ofiţeri), arme şi tunuri (bani pentru a le plăti), cai, căruţe, vite de tracţiune, haine (uniforme) şi încălţăminte militară(bani pentru a le plăti), provizii pentru efectivul militar şi animalele de tracţiune…

ALEXANDRU MORARU

[1] Petru Rareş, culegere ,coordonator Leon Şimanschi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978, pag. 47

[2] Александр Защук Материалы для географии и статистики России.Бессарабская область, Санктпетербург, 1862, стр. 59

[3] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 37, inv. 2, d. 86, f.63

[4] Sava A.V. Documente privitoare la târgulși ținutul Lăpușnei, București, 1937, pag.151

[5] Ibidem, pag. 151-152

[6] Ibidem, pag.165-166

[7] Arhiva Naţională a RM, F. 220, R.1, d.470, original

[8] Ibidem, R.2, d. 948, original

[9] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 37, inv. 2, d. 86, f.74v

[10] Ibidem, f.74v-75

[11] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 37, inv. 2, d. 86, f. 77-80

[12] Gheorghe Soltan. Drăsluceni, un vechi sat de răzăși.File de istorie”Editura Bons Offices, Chișinău, 2004

[13] Ibidem, pag.27

[14] Sava A.V. Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, București, 1944, pag.429, 430

[15] ANRM, F.37, inv.2, d. 86, f.76

[16]  Gheorghe Soltan. Drăsluceni, un vechi sat de răzăși.File de istorie”Editura Bons Offices, Chișinău, 2004, pag.45

[17] ANRM, F.918, inv.1, d. 12, f.f. 155-156.

[18] ANRM, F. 43, inv. 1, d. 621, f.f. 609-612

[19] ANRM, F. 2, inv.1, d. 7142, f.f. 83-84

[20] Zamfir Arbore. Dicţionarul geografic al Basarabiei, Editura Muzeum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău, 2001, pag. 92

[21] Ibidem, pag.134

[22] Ibidem, pag. 142

[23] Ibidem, pag. 159

[24] Gheorghe Soltan. Drăsluceni, un vechi sat de răzăși.File de istorie”Editura Bons Offices, Chișinău, 2004, pag.68

[25] Tot acolo

[26] Crestianskoe dvijenie v Moldavii ăpohi imperialisma (documentî i materialî) tom 5, Izdatelistvo Ştiinţa, Kişinev, 1961, str. 427

[27] Ibidem, pag. 529

[28] Ibidem, pag. 531

NOTĂ: Începând cu acest material, vom publica periodic fragmente din volumul pilot din 2015, care din motive neobiective așa și n-a ajuns să vadă lumina tiparului.În cele din urmă, vom pune la dispoziție cititorului și istoria acestei cărți strangulate, inclusiv cu amintirile regretatului profesor Anton Moraru și ale altor personalități, care au avut tangență cu respectivul volum.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s