Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (1)

Astăzi, mai ales în zilele noastre, s-a reimpus cu obstinaţie teza cominternistă, stalinistă din anii ’50 ai secolului al XX-lea, când România se afla deja de ani buni ocupată de imperiul ruso-sovietic, sloganul conform căruia Mişcarea Legionară, fondatorul ei Corneliu Zelea Codreanu, n-a fost altceva decât expresia politică a unui clan de crimă politică organizată. Cei care au susţinut şi impus ca „adevăr istoric”, aberaţia de mai sus au fost tocmai aceia care au adus regimul comunist în România. Tovarăşii stalinişti, precum Ana Pauker, Boris Grünberg, Vasile Luca, A. Toma, V. Tesmeniţiki, Gizela Vass, Saul Bruckner, Liuba Chişinevski, Iosif Chişinevski, Walter Neulander etc., ei, şi încă câteva sute de evrei cominternişti, sunt autorii, responsabilii genocidului la care au supus poporul român între anii 1948-1964. Tocmai ei, cu toţii, agenţii unei puteri străine (U.R.S.S.), ce s-au constituit cu adevărat într-un clan al crimei organizate (cu două milioane de victime), confiscând pe cale de consecinţă statul român, au scăpat, după 1990, unei asemenea categorisiri istorice, cu toate că regimul pe care l-au creat, susţinut, condus a reprezentat, în afara oricărei îndoieli, un autentic regim criminal. Aşadar, staliniştii români, (mai degrabă moscoviţi, căci români dacă au fost câţiva), au impus şablonul ideologic cum că Mişcarea Legionară n-a fost altceva decât o organizaţie politică teroristă, asasină… Asasinii, aşadar, nu au fost comuniştii stalinişti, înfăptuitorii unui genocid, pe durata a două decenii, împotriva Naţiunii Române, ci Mişcarea Legionară!

Clişeul propagandistic a fost creat de „marele” istoric, Mihail Roller şi a fost impus în „cartea” sa, „Istoria R.P.R.” (1948). În acei ani nu exista România, nici poporul român, ci o ţară numită „R.P.R.”, cu „î” din „i” la numele Romînia!. După Roller, Garda de Fier a fost un partid „fascist” care dorea instalarea unui regim fascist în România: „Garda de Fier se bucura de sprijinul guvernelor burghezo-moşiereşti, de sprijinul lui Carol al II-lea (!) şi al marilor industriaşi şi moşieri, care cu ajutorul ei căutau să distrugă P.C.R.. Subsidii regulate din surse germane au alimentat organizaţiile fasciste şi mai ales „Garda de Fier”.

Viziunea lui Mihail Roller, fascistă de-a dreptul, considerată infailibilă, dogmă pe timpul tinereţii mele, a fost reluată după 1990, şi impusă ca „adevăr istoric” în mass-media şi în istoriografie. Avem de-a face cu un tezism istoric de cea mai oribilă făcătură, o aşa-zisă viziune istorică, denaturată, deformată, diversionistă cu privire la perioada istorică dintre anii 1920-1940. Catalogarea de „fascism” nu face trimitere doar la Mişcarea Legionară, este mult mai amplă, având în vizor şi acuzându-le de fascism, nazism pe aproape toate numele mari culturale din perioada interbelică. „Tovarăşii” nu s-au oprit doar la anii interbelici. Tot din 1990 au început să sape temeinic la soclul, pe care i l-a ridicat în sufletul său Naţiunea Română, lui Mihai Eminescu acuzându-l, desigur, de „fascism”, „extremism ideologic”, „xenofobie”. După cum vedeţi, obrăznicia tovarăşilor, ei, cu adevărat fascişti, nu are şi nu va avea niciodată limite. Pentru ei, „tovarăşii stalinişti”, ca şi pentru urmaşii lor de după 1990, „mari democraţi”, Mihai Eminescu nu este decât un poet al formelor culturale depăşite, iar din punct de vedere ideologic un „rebut” de care cultura română trebuie să se descotorosească neapărat pentru a deveni cu adevărat europeană. Infamii!

Anii 1917, 1918, 1919 au fost anii cruciali ai istoriei românilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin intermediul jertfei cutremurătoare a naţiunii române, s-a înfăptuit Marea Unire. Un nou timp în Istorie începea pentru poporul român. După o mie de ani de despărţire, eram (chiar dacă nu toţi) împreună. După dreptatea pe care Istoria a făcut-o neamului nostru, neamul însuşi a devenit obiectul dreptăţii sociale celei mari. Mari reforme au adus peste ţară mari schimbări. Cei ce au murit, au suferit, luptat pentru patrie au binemeritat de la Patrie. 90% din pământul arabil al ţării a intrat în stăpânirea ţăranilor. Imediat după Victorie a început munca. O muncă a refacerii, cu credinţa că la timpuri istorice noi trebuie şi mai multă muncă. Elanul naţiunii va fi organizat, după cum am subliniat în paginile de început, temeinic; statul se va întări, agitaţiile, diversiunile anarhice provocate de oamenii Kremlinului fiind puse la colţ. După ce ajunsese Mare doar prin ea însăşi, România dădea semne că poate fi în stare să-şi croiască un nou destin. S-a crezut în ceasul sfânt al biruinţei că toată ruşinea adusă în trecut peste ţară de politicianism, de trădători, de întreaga clică politică va fi lichidată. Şi că uriaşul Sacrificiu va îndepărta definitiv glodul, mocirla morală adusă de politicianism peste trupul curat al patriei întregite. Nădejdi deşarte! Reţineţi, cred, că Mircea Eliade, tânăr savant, în deceniul 4, a scris despre cei trei ani „1918-1921″ sau despre „piloţii orbi”, adică despre o clasă politică mult mai degradată decât cea de dinainte de 1916, ce nu ezitase să ia sub control, din nou, cu mai multă determinare ca înainte de război, destinul României întregite. Şi că niciunul din păcatele politicianismului românesc antebelic nu dispăruse după război. Faptul a fost sesizat şi notat în timp real de unul dintre marii samsari politici ai timpului, Constantin Argetoianu, ca şi de toţi martorii memorialişti ai epocii. Pe unii i-am citat deja.

România întregită nu a avut vreme să se construiască pe sine cum ar fi dorit. Din exterior, presiuni constante, ameninţări clare; din interior, subminare sistematică din partea unor minorităţi etnice, cu scopuri de dominaţie, unele, cu scopuri secesioniste, altele. De asemenea, politicianismul abject era mai prezent ca oricând în viaţa publică. I. G. Duca, om politic de anvergură, patriot şi democrat în toată activitatea politică, confidentul lui Ion I. C. Brătianu în anii cruciali, înainte, în timpul şi după Marele Război, nota în „Amintiri politice”[1] despre dificultăţile pe care le-au făcut României, la conferinţa de pace de la Paris – Versailles, anii 1919-1920, unii evrei; aceştia, folosindu-se de influenţa ce-o aveau asupra preşedintelui S.U.A., Woodrov Willson, au pus în cumpănă, o vreme, recunoaşterea frontierelor noastre istorice. Tot lor li se datoreşte şi impunerea României a unui tratat al minorităţilor, umilitor de-a dreptul, prin care se acorda minorităţii evreieşti din ţară un statut privilegiat.

Ion I. C. Brătianu, primul conducător al delegaţiei României la Conferinţa păcii, a refuzat să semneze tratatul minorităţilor pe care i-l impuneau „cei 4 mari”, iar în septembrie 1919 părăseşte Parisul, revine în ţară şi demisionează de la conducerea guvernului. Cum am mai notat, Alexandru Vaida-Voevod îi ia locul, pleacă la Paris şi semnează, în numele României, şi tratatul minorităţilor. Iată ce notează I. G. Duca în cartea sa de „Amintiri politice”: „În legătură cu situaţia României la 1918-1919, înainte de debutul lucrărilor Conferinţei păcii, Ion I. C. Brătianu se angajase, la Iaşi, în 1917 ca la sfârşitul războiului evreii români vor beneficia de toate drepturile civile şi politice[2]„. Evreii însă, tot nu erau mulţumiţi; voiau o poziţie privilegiată, de stat în stat, iar la întâlnirea cu primul ministru al României „Dr. Filderman, care se simţea susţinut de toată formidabila putere a iudaismului internaţional, vorbea agresiv şi de sus”[3]. Brătianu s-a simţit jignit de tonul semeţ al liderului evreu, mai ales că ştia bine de „scandaloasa atitudine a unora dintre elementele evreieşti în slujba comandaturii germane”[4].

Anii marelui război naţional de întregire a României, în general, au creat o solidaritate reală între poporul român şi evreii trăitori în România. Nu pot însă să ocolesc adevărul că o parte a evreilor din teritoriul intrat sub ocupaţie germană (1916 decembrie – 1918 noiembrie) „au colaborat cu inamicul împotriva armatei române şi a populaţiei româneşti”[5]. Printr-un decret-lege din 28 mai 1919, statul român, în persoana primului-ministru Ion I. C. Brătianu, acordă „drepturi cetăţeneşti evreilor născuţi în ţară”[6]. Legea a fost dată de guvernul român, ca şi cu adevărat marele rege Ferdinand, din proprie iniţiativă, fără vreo presiune externă, acordând, aşadar, tuturor cetăţenilor români, indiferent de origine, egalitatea civilă. Până la urmă, României i se va impune semnarea tratatului minorităţilor care aproape că îi scotea pe evreii români de sub autoritatea statului român, rolul principal în acest sens avându-l Edmund Rotschild, cu toate că tocmai acesta a aplanat asperităţile insistând pe faptul că evreii din România nu trebuie scoşi, prin legi speciale, în afara naţiunii române. Desigur, poziţia agresivă, trufaşă a unor lideri ai Comunităţii evreieşti, atât din ţară, cât şi din străinătate, a făcut impresie penibilă în România, creându-se impresia că minoritatea evreiască (o parte a ei) urmărea să transforme statul român dintr-unul unitar într-o federaţie.

Minoritatea evreiască în perioada dintre cele două războaie mondiale a avut un control clar financiar-economic asupra statului român, iar în profesiunile liberale au exercitat un monopol exclusivist. Altă parte a evreilor români, deloc puţin însemnată, chiar după ce Marea Unire a fost realizată, a îmbrăţişat cauza „marelui Octombrie”, şi va constitui un grupuscul politic subordonat oficial Kremlinului P.C.d.R., comuniştii acuzând statul român de „fascism” înainte de a se naşte în Italia. Comuniştii cominternişti din 1921 şi până la ocuparea României de către U.R.S.S., în majoritate copleşitoare evrei, cetăţeni români, au acţionat chiar de la început pentru dezmembrarea statului naţional român. De la primul până la ultimul, s-au pus în slujba U.R.S.S., pe toată perioada interbelică, nedându-se înapoi de la crime, asasinate, declanşarea de revolte armate, trădarea României etc..

Am vorbit despre 18 Decembrie 1918, despre Tatar Bunar (1924), iar acum amintesc de amestecul N.K.V.D.-ului în declanşarea revoltelor sociale din anul 1933 (Bucureşti şi Ploieşti). Un moment aparte în tentativa de a submina statul român imediat după Unire îl constituie atacurile teroriste din 1920, puse la cale de N.K.V.D., sponsorizate de Moscova, pregătite la Moscova. Serviciile secrete ale Armatei Române au descoperit doar în Basarabia (între anii 1918-1925) peste 120 de organizaţii teroriste evreieşti, în restul ţării alte câteva sute ce-au provocat zeci de atacuri criminale îndreptate împotriva statului român. Teroriştii cominternişti, evrei în totalitate, nu urmăreau după cum vor minţi eliberarea muncitorilor români de sub asuprire, ci erau avanpostul ideologic al Rusiei Sovietice pentru distrugerea societăţii româneşti prin teroare, crime, delaţiune, propagandă diversionist mincinoasă, iar acuzaţiile aduse noii Românii, fiind toate gratuite.

Planul lui Lenin şi Troţki urmărea destabilizarea României prin lupte de stradă (vezi decembrie 1918), asasinarea familiei regale, asasinate politice şi instaurarea puterii sovietice la Bucureşti. În acest context a avut loc atacul terorist de la 8 decembrie 1920, în sala de şedinţe a Senatului României. Max Goldstein, cetăţean român de 23 de ani, fiu de comercianţi evrei din Bârlad, a pătruns noaptea în sala înaltului for politic şi a montat sub tribuna oratorilor Senatului o bombă de mare capacitate. Explozia bombei pusă de Max Goldstein a ucis pe ministrul Justiţiei, Dumitru Greceanu, senatorii Spiridon Gheorghiu şi Dumitru Radu. Generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru, preşedintele înaltului for a fost grav rănit[7]. Asasinul, Max Goldstein, scapă, fuge în Rusia Sovietică, pentru ca, în noiembrie 1921, pe când revenea în ţară, având ascunse într-o valiză 15 kilograme de explozibil, să fie arestat. În momentul arestării, Goldstein trage cu pistolul în grănicerul român Alexandru Heringa, rănindu-l grav. După un lung proces, şi după ce făcuse declaraţii complete în care arată că a ucis la ordinele Moscovei, Max Goldstein a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Va muri în închisoare.

Cu greu au reuşit autorităţile române să ţină sub control pe oamenii Moscovei, trimişi în ţară cu misiunea clară de a declanşa revolte comuniste în România (îndeosebi în centrele industrial-muncitoreşti: Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Constanţa) şi doar cu ajutorul Armatei Române (noiembrie – decembrie 1920). În această situaţie tulbure pentru ţara proaspăt ieşită dintr-un cumplit război, devastată, jefuită de inamic în partea de sud, cu economia distrusă, martirizată cu peste un milion de morţi (vorbesc şi de românii ce au murit, pe front, în armatele ruseşti şi austro-ungare – peste 400 de mii), cu atacuri neîncetate ale bandelor criminale bolşevice dinspre Nistru, cu mare parte a armatei implicată în războiul cu Ungaria, şi când revoluţia comunistă părea iminentă, de neevitat, îşi începe activitatea publică Corneliu Zelea Codreanu, fostul voluntar din războiul de întregire naţională din august – septembrie 1916.

Corneliu Zelea Codreanu a fost fiul lui Ion Zelea Codreanu, cu strămoşi răzeşi de sute de ani, în satul Izeşti (Storojineţ). Numele de familie Zelea vine de la Za, Zală (cămaşă de zale), iar ocupantul austriac i-a rutenizat numele, Zelinski. Mama, Elisa Brauner, româncă, ortodoxă, are foarte vagi, imprecise origini germane. Deci, după tată şi mamă, Corneliu Zelea Codreanu este român din moşi-strămoşi. Duşmanii l-au ridiculizat, arătându-l străin de neamul românesc. Îndeosebi, Armand Călinescu, a turnat peste Codreanu minciuni odioase, făcându-l rutean, polonez etc. după cum se poate constata din jurnalul său politic[8]. Ion Zelea Codreanu repudiază cuvântul „Zelinschi” ca străin de realitate, îşi reia numele adevărat, iar în 1898, părăseşte Bucovina, stabilindu-se în ţară, la Huşi. În această localitate tatăl lui Corneliu, se angajează ca profesor de limba germană şi-şi va întemeia o familie numeroasă (7 copii).

Profesorul Ion Zelea Codreanu şi-a crescut copiii în cultul dreptăţii, cinstei şi muncii, inducându-le din fragedă pruncie o adevărată dragoste pentru patrie şi istoria ei. Şi-a botezat copiii cu nume relevante precum Horia, Traian, Decebal, Cătălin, Iridenta în semn de respect şi iubire faţă de eroii neamului românesc, dându-le o educaţie specifică tuturor familiilor din clasa de mijloc a timpului, adică una curat patriotică. Zigu Ornea a avut lipsa de onestitate, ca să nu zic de bun simţ, să afirme gratuit şi mincinos cum că Ion Zelea Codreanu şi-a crescut copiii într-un climat naţionalist şi şovin[9], sugerând că numele date copiilor de Ion Zelea Codreanu ar proba xenofobie, rasism şi desigur, ultranaţionalism. Tot ce scriu autorii evrei despre C. Z. Codreanu poartă o apăsată amprentă a urii şi minciunii, a diversiunii şi propagandei. Să afirmi că dacă-ţi botezi copiii „Decebal”, „Traian”, „Horia”, „Iridenta” eşti şovin şi xenofob dovedeşte o rea credinţă inimaginabilă. Cum ar fi ca eu, cel care scriu aceste rânduri, aş afirma despre un tată de familie evreu care-şi numeşte copiii „Saul”, „Solomon”, „Estera” ş.a.m.d., că o face din ură faţă de ceilalţi, din xenofobie, şovinism! Mă descalific automat, pentru totdeauna, ca autor credibil. În cazul lui Z. Ornea, ca şi a tuturor acelora ce-au scris, scriu şi vor mai scrie despre carismaticul Corneliu Zelea Codreanu, orice calomnie, minciună, judecată subiectivă, afirmaţie la adresa fostului mare patriot român se acceptă ca adevăr absolut. Nu ştiu cât vom mai permite dictatul acestor indivizi stalinişti, monopolul exercitat de ei într-o manieră discreţionară asupra unor întinse perioade din trecutul nostru recent.
– Va urma –

Prof. dr. Gică Manole

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)”, autor Gică Manole

SURSA:http://www.art-emis.ro/istorie/4151-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-1.html


 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s