Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (2)

Cine citeşte această carte (Gică Manole, Drumul României spre Catastrofă. 1918-1940), este îndreptăţit să se întrebe: cine a fost Corneliu Zelea Codreanu? De ce întreaga oligarhie interbelică l-a considerat cel mai mare duşman? Al ei/al lor, desigur, nu al Ţării. De ce-l urăsc şi după moarte? De ce, despre C. Z. Codreanu, românii sunt obligaţi să ştie doar adevărurile scrise şi impuse de oligarhie şi Ocultă? Cum se face că deşi au trecut 8 decenii de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi altor câteva sute de mari patrioţi şi intelectuali români, ura împotriva sa s-a păstrat mereu proaspătă? Ce anume i-a înverşunat pe domnii evrei (atunci şi astăzi) împotriva marelui patriot Corneliu Zelea Codreanu, dacă ei care au avut controlul politic şi economico-financiar asupra României Unite, după ce-au impus uciderea a câteva sute de tineri patrioţi români, cărora ei le refuzaseră totul, aşadar, după ce că i-au ucis, îi urmăresc încă, cu aceeaşi ură din anii treizeci, până şi după moarte? De ce este urât Corneliu Zelea Codreanu şi după uciderea sa bestială de ordinele Ocultei? Doar ei, autorii evrei care scriu, nu-i aşa, despre anii treizeci, au dreptate? Cum poţi scrie fără să te ruşinezi, infamii de genul celor scrise de Z. Ornea, cum că Ion Zelea Codreanu a dat copiilor săi o educaţie rasistă, xenofobă doar că şi-a botezat copiii cu nume de eroi din istoria românilor? Educaţia primită de copiii lui Ion Zelea Codreanu a fost una pe care o primeau toţi copiii familiilor româneşti ale epocii: în respect faţă de părinţi, iubire faţă de ţară şi cult, faţă de strămoşi.

Până spre 1915-1916, în societatea românească, toate generaţiile au fost crescute cu scopul de a nu se da în lături de la jertfa supremă pentru înfăptuirea idealului naţional (unitate naţională). Toate mărturiile epocii vorbesc de zidirea în conştiinţa tinerilor generaţii a necesităţii imperioase de a dezrobi, la primul moment istoric favorabil, după o mie de ani, Transilvania: „Sus privirea, tinere, sus capul! Privirea spre Carpaţi. Acolo ne-aşteaptă fraţii să-i dezrobim” li se spunea de către ofiţerii instructori tuturor cadeţilor din şcolile militare din vechea Românie. Desigur, după Z. Ornea, acest îndemn nu a fost decât expresia unui şovinism deplasat, a unei xenofobii manifeste. Ce ruşine!

Corneliu Zelea Codreanu şi-a efectuat studiile primare la Iaşi, Huşi, iar între anii 1912-1916 învaţă la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. În 1916 se înrolează voluntar în regimentul tatălui său, 25 Infanterie Vaslui; în 1917, septembrie îţi reia studiile militare la Şcoala de Ofiţeri din Botoşani până în iulie 1918 pentru ca ultima clasă de liceu să o isprăvească la Huşi. În anul 1919 începe studiile la facultatea de drept în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, timp în care agitaţiile comunisto-enkavediste, plătite, instigate de Rusia puneau într-un grav pericol statul român de-abia ieşit dintr-un război pustiitor. Nu „neastâmpărul militant”[10] de care scrie Z. Ornea, l-a determinat pe tânărul Corneliu Zelea Codreanu să-şi înceapă activitatea publică în primăvara anului 1919, ci dragostea profundă faţă de ţară, grija de a o apăra în caz că „vin bolşevicii peste noi”[11]. Astfel, tânărul C. Z. Codreanu adună în jurul său 21 de elevi de la liceul din Huşi, strânge arme care, pe atunci „erau pe toate drumurile”[12], creează, ca acoperire, societatea culturală „Mihail Kogălniceanu”, se instruiesc în pădurea Dobrina unde fac exerciţii cu caracter militar, pentru ca în caz că „armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare”[13].

C. Z. Codreanu şi colegii săi înţelegeau bine cine întreţinea starea de haos din ţară, efectul distrugător al revoluţiei bolşevice tocmai se manifesta dramatic în stânga Nistrului, iar agenţii acesteia din ţară instigau muncitorimea din România spre comunism. În acei ani situaţia din ţară era de o gravitate fără de precedent. Războiul, revoluţia bolşevică radicalizează masele; „cascada tronurilor” devenise o realitate. Nu resping ideea că, dacă şi în România, agitaţiile comuniste au câştigat teren faptul se explică şi prin influenţa directă a „Marelui Octombrie”. Sutele de mii de soldaţi ruşi de pe frontul românesc au trecut de partea bolşevicilor. La Iaşi, la Socola, în 1918, exista un centru/comandament militar bolşevic care viza declanşarea revoluţiei în România. În spatele acţiunilor era Cristian Rakovski şi oamenii săi. Bolşevicii urmăreau arestarea familiei regale a României. Agenţii lor împânziseră partea de ţară liberă cu propagandă comunistă. Nu pot să refuz ideea că decizia oligarhiei politice româneşti de a-şi asuma ca obligaţii imediate o reformă agrară radicală cât şi o consistentă reformă politică s-a efectuat şi sub puternica presiune a evenimentelor din Rusia. Planurile bandei lui Lenin şi Troţki în România au eşuat lamentabil. Iar „vinovatul” principal a fost Armata Română.

Împotriva centrului conspirativ bolşevic de la Iaşi (Socola), unde se oploşiseră, ca bandiţii, mii de soldaţi ruşi bolşevici, la ordinele încă prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, generalul Constantin Prezan printr-un atac surpriză devastator din 9 decembrie 1917 lichidează, cu ajutorul bravelor trupe române, focarul de infecţie socială de la Socola. I. G. Duca în memoriile sale politice a scris pagini antologice despre acest eveniment[14]: „Părea un basm şi totuşi era realitate. Când pe la ora şapte, şapte şi jumătate, bolşevicii s-au văzut înconjuraţi de trupele noastre, au schiţat timp de câteva minute o rezistenţă, dar, simţindu-ne depășiți au depus imediat armele, şi astfel fără nicio luptă, am putut dezarma mai multe mii în câteva ceasuri fără nici o pierdere… În câteva săptămâni am lichidat armate bolşevică şi zile de-a rândul ne-a fost dat nouă, care văzusem cu un an înainte defilând pe străzile Iaşilor în sunetul cântecelor trupele ţariste mândru sfidătoare, nepăsătoare la durerile şi înfrângerile noastre, ne-a fost dat, zic, să privim aceeaşi soldaţi prăpădiţi, dezordonaţi şi dezarmaţi, duşi ca turmele de câţiva plutonieri români… Era un spectacol de necrezut, unul din cele mai paradoxale ale fantasticului caleidoscop al războiului. Era însă mai presus de toate pentru noi şi cea mai cruntă răzbunare a soartei împotriva trădării ruseşti[15]„.

În acest timp şi familia regală a României se aflase într-o dificultate majoră, existând posibilitatea de a fi îndepărtată din fruntea României (cât mai era ea). Regele Ferdinand n-a ezitat să declare anturajului, cât şi celor mai de seamă oameni politici, că, în faţa tensiunilor sociale, ar fi în stare să-l desemneze ca prim-ministru al ţării chiar şi pe I. C. Frimu numai ca să-şi salveze Coroana (şi privilegiile aduse de statutul Casei Regale)[16]. La 1918 I. C. Frimu era un important lider socialist, în faţa căruia tremura oligarhia românească. Aşadar, pericolul răspândirii anarhiei comuniste în ţară l-a determinat pe tânărul de doar 20 de ani, C. Z. Codreanu să se angajeze în lupta contra bolşevicilor pe care îi simţea ca pe un „val distrugător” al ordinii şi civilizaţiei. „Muncitorimea, însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presă jidănească şi, în general, de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare antiromâneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât soarta noastră ca neam[17]„.

Aşadar, ţara de-abia ieşită din război era ameninţată de comunism. Pretutindeni conspiraţii, anarhie. Iar comuniştii din ţară erau în proporţie covârşitoare de origine evreiască. Tinerii din Huşi la 1919 s-au organizat să lupte împotriva comuniştilor, nu împotriva evreilor. Dar, la acea vreme, aproape toţi comuniştii erau evrei. Nu antisemitismul a definit acţiunile lui C. Z. Codreanu în acei ani, ci anticomunismul. Aveau conştiinţa că ei, tinerii, ce tocmai îşi încheiau cursurile liceului, se alătură eroilor din trecut ce au luptat şi s-au jertfit pentru ţară. Iar ţara lor, în acei ani era pusă în pericol de „valuri de vrăjmăşie” ce se abăteau întunecat „din lăuntru şi din afara hotarelor”[18]. Comunismul era „haina” nouă sub care se ascundeau planurile imperialiste ale Rusiei.

Luându-şi bacalaureatul, Corneliu Z. Codreanu, se înscrie, ca student, la facultatea de drept din Iaşi, oraşul pe care el îl vedea ca pe o „cetate eternă a românismului”[19]. Iaşul de după războiul de întregire se transformase cu totul faţă de anii de dinainte de război. Codreanu constată că oraşul unirii devenise cosmopolit. O masă de studenţi, compactă şi agresiv comunistă venită din Basarabia se manifesta, pe faţă, ca agent de influenţă a Rusiei sovietice. Considerau că pentru ea (adică pentru acea masă compusă din studenţi evrei), „naţiunea”, „patria”, „biserica naţională”, „drepturi istorice” sunt reminiscente ale unei barbarii din trecut! Profesorii universităţii se credeau obligaţi, erau convinşi, cum a şi declarat unul dintre ei, Paul Bujor, că pentru omenire, din acel moment şi până-n veac „lumina va veni doar de la răsărit”. Majoritatea studenţilor se manifesta în ton cu acest slogan odios. Repudia orice idee de tradiţie naţională. Tot ce era românesc era depăşit. Societatea nouă, credeau ei, presupunea alte valori. Nu conştiinţă şi responsabilitate faţă de comunitate, adică faţă de ţara nouă născută în urma unui uriaş sacrificiu, ci doar libertatea de conştiinţă! Conform acesteia, Dumnezeu nu mai exista. Murise de mult!

Studenţimea alogenă comunistă impuse interzicerea slujbelor religioase la început de an universitar la Iaşi. Noul Dumnezeu venise pe pământ în chip mântuitor de Mesia social. Noul Mesia era Lenin! Şi se aşezase biruitor acolo unde se găsea la acel moment centrul Istoriei. La Moscova, desigur. Tocmai în acel timp, demonii noului Dumnezeu, cu pistolul şi sabia în mână instalau la est de Nistru noul Ierusalim (cekiştii), înfăptuind Genocidul. Li se părea că ei, studenţimea evreiască ce domina Universitatea ieşeană (şi nu numai) sunt înainte mergătorii Noii Lumi şi în România. Priveau cu dispreţ agresiv spre studenţii (puţini) ce se considerau legaţi de tradiţiile părinţilor şi bunicilor, de Ţara întregită. Fermentul ideologic dizolvant – bolşevismul – ieşise din universitate şi răspândise compact peste muncitorimea ieşeană. Sloganuri şi diversiuni înlocuiau munca organizată atât de necesară refacerii ţării. Dacă lipsea pâinea, remediul nu era munca tenace, ci revoluţia comunistă. Ceka îşi plasase mii de agenţi în Iaşi. Manipularea flămânzilor urmărea sabotarea ţării. Nu aratul pământului, nu plugul şi cultivarea grâului erau remediul la sărăcie, ci „comitete”, „soviete”, „adunări”, „discursuri”, „greve”, „manifestaţii” toate acompaniate de urletele isterice ale mulţimii: „Jos România”, „Jos Regele”, „Trăiască Rusia Sovietică”, „Jos Armata Română” etc.

În spatele mulţimii, conducătorii lor, cu toţii evrei. Cu toţii în slujba Moscovei! Cu toţii devotaţi fanatic Moscovei! „Revoluţia” proletară a lui Lenin şi Troţki trebuia să se dovedească biruitoare şi în România. Căci aici trebuia creată patria poporului ales, noua lui Patrie, peste pământul unui popor primitiv, ignorant, străin de noul Dumnezeu al omenirii! Foamea, mizeria erau reale. Pentru muncitori, desigur, dar nu şi pentru noua clasă de „ideologi” ce-i mâna din urmă ca pe o masă de manevră. Statul român tremura din încheieturi. Instituţiile sale erau anemice. Strada era la dispoziţia noilor ideologi cu ştaif moscovit. Ei controlau muncitorimea. Foamea cronică e mai periculoasă decât moartea. Te aruncă în braţele pricepute ale duşmanului manipulator. Când n-ai pâine pe masă patria dispare din gând. Numai că noii ideologi – cu toţii evrei – nu aveau nimic comun cu adevăratele interese ale muncitorilor. Nici ale României. Noii conducători din spatele muncitorimii flămânde doreau să distrugă noua Ţară creată prin jertfă. Ei se voiau, şi se vedeau chiar, stăpâni peste noua Românie în care urmăreau să instaureze, ca şi peste Nistru, aceeaşi tiranie criminală. Peste tiranie, ei, noii ideologi, noii Mesia, obligatoriu, urmau să stăpânească.

N-au reuşit la 1919-1920. Vor reuşi să se urce pe grumazul neamului românesc peste două decenii şi jumătate. După o altă nenorocire generală, şi când „luminătorul” de la răsărit, biruitor şi ucigaş, ni-i va aşeza în frunte. Şi va instala în parte o altă Românie, mai mică, martirizată din nou, noul ordin mesianic compus tot din „marii” ideologi şi patrioţi din anii douăzeci! Dar la acel timp, Noii Mesia, mari „iubitori”, „făuritori” de „destin românesc” nu puteau şti ce drum poate apuca Istoria. Aveau credinţa că doar ei o îndreaptă (pe Istorie, fireşte) pe drum bun şi luminos! Singurul de urmat! În Iaşul anilor ’20, obrăznicia acelora ce nu mişcaseră un deget în direcţia clădirii noii Românii (România Unită) şi care aveau neobrăzarea, pretenţia să se cocoaţe la conducerea ei, societatea nu avea posibilităţi de ripostă. Războiul, degradarea totală a condiţiilor de viaţă, politicianismul specific oligarhiei reuşiseră să surpe temeliile de rezistenţă ale statului român.
– Va urma –

Prof. dr. Gică Manole

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)”, autor Gică Manole

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4156-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-2.html

––––––––––––––-
[10] Z. Ornea, op. cit., p. 285.
[11] Corneliu Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Ediţia a X-a, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2001, p. 21.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] I. G. Duca, op. cit., vol. III, pp. 33-42.
[15] Ibidem, p. 42.
[16] Declaraţia a fost făcută în primăvara anului 1918 către omul politic conservator, Dumitru Greceanu la Iaşi (în Constantin Argetoianu, Memorii, partea a V-a, Editura Machiavelli, Bucureşti, p. 173). Dumitru Greceanu este omul ce va fi ucis în atentatul de la Senat al lui Max Goldstein din 8 decembrie 1920.
[17] Corneliu Codreanu, op. cit., p 22.
[18] Ibidem, p. 24.
[19] Ibidem, p. 25.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s