Aspecte juridice și istorice ale părăsirii tronului României de către Carol al II-lea și Mihai I

În istoriografia românească se folosește adeseori, chiar de regulă, termenul de abdicare privitor la momentul istoric al părăsirii tronului României și plecării din țară a regelui Carol al II-lea, în ziua de 7 septembrie 1940. Termenul abdicare înseamnă renunțarea definitivă la tron, cu pierderea tuturor drepturilor prezente și viitoare asupra coroanei. Conotația termenului este fără echivoc. Acest moment istoric poate fi privit și din perspectivă juridică, ceea ce completează imaginea asupra acelui foarte complex eveniment. Reamintim că în 4 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu a fost chemat la palat de regele Carol al II-lea și numit prim-ministru al României, prin decret regal. În 6 septembrie 1940, printr-un alt decret regal, Carol al II-lea a acordat prerogativele de Conducător al Statului generalului Ion Antonescu, dându-i depline puteri executive, dar și puteri legislative. În acest sens, Decretul-regal din 6 septembrie 1940, semnat de regele Carol al II-lea menționa la Art. I: „Investim pe d-l general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român”.

A doua zi, prin Decretul 3053, regele Carol al II-lea a restrâns lui Mihai prerogativele regale, ceea ce a însemnat practic și modificarea formei de organizare a monarhiei din România[1]. Or, părăsirea tronului României și plecarea din țară a regelui Carol al II-lea, în 7 septembrie 1940, nu a fost un act de abdicare. Într-o lucrare la care sunt coautor, se arată că: „În seara lui 5 septembrie 1940, a avut loc în București o mare manifestație politică a tinerilor. Majoritatea zdrobitoare erau legionari. Ei l-au acuzat pe rege ca fiind principalul vinovat de dezastrul țării și i-au cerut ferm demisia. Regele a cerut generalului Dumitru Coroamă[2] să reprime manifestația. Generalul a declarat că mai bine se lasă împușcat pe sine decât să ordone foc împotriva tinerilor țării. Antonescu l-a somat pe rege să părăsească țara în 24 de ore. Elena Lupescu a încercat să-l scoată din țară și pe prințul Mihai, dar tentativa ei a eșuat. Carol al II-lea a renunțat la tron, trecând în seama fiului său Mihai sarcinile domniei. De asemenea, a suspendat Constituția din 1938 și a dizolvat corpurile legiuitoare. În actul pe care l-a semnat, Carol al II-lea nu a inserat cuvântul abdicare, ci a menționat doar că trece prerogativele regale în sarcina fiului său Mihai, lăsându-și posibilitatea legală de a reveni pe tron, dacă situația ar mai fi făcut posibil acest lucru. În 7 septembrie, Carol al II-lea a părăsit țara în condiții dramatice, alături de Elena Lupescu și de Ernest Urdăreanu, împreună cu mari valori, în aur, valută, bijuterii și opere de artă”[3].

Doresc să menționez că atunci când generalul Coroamă a refuzat să tragă în manifestanți, aceștia erau pașnici, nu avea loc o intervenție străină în țară, iar manifestarea era făcută în sprijinul apărării țării, împotriva repetatelor cedări teritoriale, acceptate fără luptă de către regele Carol al II-lea care își asumase întreaga putere în țară. Practic avea loc o revoluție legionară, or nici măcar dușmanii Legiunii nu o acuzau de lipsă de patriotism sau de rea-credință față de țară. Când Antonescu i-a cerut regelui să părăsească țara, promițându-i asigurarea securității, aflat într-o situație fără ieșire, Carol al II-lea s-a adresat națiunii cu următorul text: „Români, Vremuri de adâncă tulburare și îngrijorare trec peste scumpa mea țară. De acum zece ani, de când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul Patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste, m-am străduit să fac tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României. Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau în marea mea dragoste pentru acest pământ, în care am fost născut și crescut, să le înlătur, trecând azi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei. Țara mea să fie păzită de Dumnezeul Părinților noștri, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor. Trăiască România! Carol R.[4].

Observăm că regele Carol al II-lea nu a abdicat, ci a trecut sarcinile domniei în seama fiului său, după care a fugit urmărit de legionari care doreau să-l pedepsească pentru actele sale criminale săvârșite împotriva Mișcării Legionare. Mai potrivit este să afirmăm că regele a fost alungat din țară de Antonescu, la presiunea exercitată în stradă de Mișcarea Legionară. În același timp, cu toate că i-a cerut lui Carol al II-lea să plece din țară, generalul Antonescu nu i-a cerut să abdice, ci doar să plece, pentru ca generalul să poată liniști strada și Mișcarea Legionară din întreaga țară, fără vărsare de sânge și pentru a putea forma un guvern care să scoată România din impasul uriaș în care se afla. Prințul Mihai a rămas în țară, fiind recunoscut ca rege de către Antonescu și de către guvernul militaro-legionar care s-a format. Această recunoaștere nu poate însă da gir de legalitate schimbării purtătorului coroanei regale din România. Carol al II-lea nu a abdicat de la tron și s-a prezentat pe parcursul vieții, în diverse împrejurări, ca fiind regele României. În același timp, nu erau îndeplinite condițiile constituționale pentru ca Mihai să fie recunoscut legal ca rege. După cum am arătat, Constituția și corpurile legiuitoare fuseseră desființate și Mihai nu avea în fața cui să depună jurământul, în conformitate cu Regulamentul Casei Regale și a prevederilor constituționale pe care se baza întreaga istorie a Casei Regale.

Carol al II-lea nu a renunțat niciodată la perspectiva reîntoarcerii pe tronul României. Și sovieticii l-au luat pe regele Carol al II-lea în calculele lor politice privitoare la viitorul României. La 24 mai 1944, Stalin era informat cu următoarele: „La 22 mai a.c. a avut loc o discuție cu generalii prizonieri de război români Mazarini, Lascăr, Dimitriu, Nedelea și Brătescu despre atitudinea lor față de fostul rege român aflat în emigrație și despre atitudinea diferitelor cercuri politice și militare din România față de el. Generalii români prizonieri participanți la discuție au în mare o părere pozitivă despre fostul rege Carol și și-au exprimat intenția să colaboreze cu regele… Carol numai dacă el va sprijini guvernul Uniunii Sovietice și că vor refuza să acționeze alături de el, în cazul în care Carol va sprijini numai S.U.A. și Anglia. Majoritatea ofițerilor vechi îl va sprijini pe Carol, dacă acesta din urmă se va manifesta contra nemților… Fiind monarhiști ca vederi, generalii consideră că monarhia constituțională este cea mai bună formă de guvernământ a României, în perioada postbelică…”[5].

Deci, cum arătam mai sus, pentru ca principele Mihai de România să dețină legal coroana regală a României, conform Constituției din 1923, ar fi trebuit să fie recunoscut de Parlament și să depună jurământul în fața aleșilor poporului. Dar, pe parcursul anilor în care a condus țara, Ion Antonescu nu a restabilit activitatea parlamentară, conducând cu ajutorul guvernului și a consilierilor săi. Mihai nu a avut condiții istorice pentru a putea fi rege constituțional.

În lumina celor afirmate mai sus, putem să reținem și ideea că Mihai nu a îndeplinit condițiile legale pentru a-și asuma răspunderea oficială de conducător al statului care să-i permită să ia decizia istorică de a-l aresta pe generalul Antonescu. În perspectiva propusă în rândurile de mai sus, actul de la 23 august 1944 iese și mai mult în evidență ca fiind o uzurpare a puterii legal instituită prin decretele regelui Carol al II-lea. Acest act a fost o lovitură militară de stat împotriva conducătorului statului, dată de prințul Mihai de România, în calitatea sa de „cap al oștirii”, calitate pe care i-a conferit-o Decretul 3053, Art. II, lit. a)[6]. Avem în vedere faptul că la data când Carol al II-lea l-a desemnat prin decret regal pe Antonescu ca și Conducător al Statului, el deținea legal coroana României.

La 30 decembrie 1947, Mihai de România a abdicat pentru el și pentru urmașii săi, menționând explicit acest lucru în documentul pe care l-a semnat și care nu a fost contestat decât de el însuși, mai târziu. La abdicare, Mihai a obținut din partea statului român, la cererea generalissimului Iosif Visarionovici Stalin, o rentă lunară pe viață în valoare de 10.000 de $, pe care a încasat-o regulat până în anul 1985, când Nicolae Ceaușescu, probabil sfătuit, a dispus sistarea plăților către fostul rege.

Referitor la abdicarea sa, Mihai a afirmat că aceasta s-ar fi făcut „sub amenințarea pistolului”, fapt care a fost infirmat de cercetările noastre și ale altor autori. Privitor la acest aspect, într-o lucrare a mea am arătat că: „Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej au ajuns la Palatul Elisabeta pe la ora 13. Convorbirea lor cu regele și regina-mamă a fost înregistrată. Petru Groza a început discuția: « Ei bine Maiestate, a sosit timpul să aranjăm o despărțire prietenească. Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei, v-am avertizat că va trebui să vă pregătiți pentru așa ceva. Trebuie să înțelegeți că nu mai există loc în România pentru un rege ». Mihai I a părut surprins şi a răspuns că are nevoie de „…48 de ore pentru a-mi analiza situația”. Demnitarii care-l somau pe rege i-au spus că nu vor pleca fără ca actul de abdicare să fie semnat. Regele s-a retras în altă cameră și apoi a revenit și a semnat abdicarea în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. După ce documentul semnat a ajuns în mâna sa, Petru Groza i-a arătat reginei-mamă buzunarul unde avea pistolul, pe care a spus că l-ar fi luat pentru ca să nu pățească precum Antonescu, care fusese arestat cu ocazia unei vizite la Palat. Aceasta a fost ceea ce, mai târziu, s-a numit «amenințarea » regelui cu pistolul de către Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Mai târziu, Mihai I a spus că în cursul audienței ar fi avut loc altercații verbale, că Maiestatea Sa ar fi cerut o consultare populară și a spus că Petru Groza ar fi încercat să amenințe cu un dosar conținând un document compromițător și că l-ar fi avertizat să nu ia contact cu americanii și englezii, că garda regală ar fi fost arestată și telefonul tăiat. Regele a declarat că nu se aștepta în acel moment la abolirea monarhiei, nu a vorbit despre punerea sa în gardă, de către Petru Groza, privitor la acel act, dar a recunoscut că a discutat cu el problema căsătoriei cu prințesa Ana de Bourbon Parma[7]. Faptul că regele se aștepta la acest moment este dovedit și de scoaterea din țară a unei serii de vagoane cu bunuri, încă din noiembrie 1947, cu ocazia deplasării lui Mihai la nunta prințesei Elisabeta a II-a, viitoarea regină a Marii Britanii. Este foarte probabil că regele a trebuit să se întoarcă în România, după vizita în Marea Britanie, datorită faptului că guvernul englez nu dorea să găzduiască un rege fugar dintr-o țară din zona sovietică de dominație, fapt care ar fi creat tensiuni cu guvernul de la Moscova. Cercetările documentelor au confirmat unele deosebiri între realitate și relatările regelui”[8].

Comentariile și contestarea verbală a moralității sau chiar a legalității actului de la 30 decembrie 1947 nu modifică situația reală creată de acel act și toate urmările sale. În actul de abdicare semnat de Mihai, printre altele, se arată: „…pe deplin conștient de importanța actului ce-l fac în interesul poporului român abdic pentru mine și pentru urmașii mei la tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de stat”[9]. Pe de altă parte, actul de la 30 decembrie 1947 poate fi privit și acceptat în teorie ca o lovitură de stat prin care a fost înlăturată instituția monarhică din România, chiar dacă regele Mihai, spre deosebire de tatăl său, nu a îndeplinit prerogativele de rege în conformitate cu prevederile constituționale, după cum am mai menționat. Afirmând că actul de la 30 decembrie poate fi și el privit ca o lovitură de stat, am în vedere faptul că liderul politic și cel al administrației centrale, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza, i-au cerut regelui Mihai să abdice, în condițiile în care beneficiau de sprijinul armatei sovietice de ocupație din România, situație care reprezenta în sine o formă de presiune pe multiple planuri asupra regelui.

Regele Mihai i-a recunoscut lui Antonescu calitatea de conducător al statului. Din această calitate, Antonescu l-a investit pe rege, la 9 mai 1941, cu demnitatea de mareșal al României. Ca urmare, Mihai a fost conștient că arestându-l pe Antonescu, a călcat adânc și definitiv pe tărâmul uzurpatorilor. Restul afirmațiilor, cele care neagă aceste realități, sunt vorbe izvorâte din necesitatea uzurpatorilor de a se disculpa și a se legitima.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4307-aspecte-juridice-si-istorice-ale-parasirii-tronului-romaniei-de-catre-carol-al-ii-lea-si-mihai-i.html

––––––––––––––-
[1] General-locotenent (r.) dr. Gheorghe Zaharia, dr. Ion Alexandrescu, dr. Ion Saizu, Adrian Pandea, Cornel Scafeș, Situația politică și economică a României în perioada septembrie 1940-iunie 1944, în România în anii celui de-al doilea război mondial, Vol. I, București, Editura Militară, p. 308.
[2] Comandantul Garnizoanei București.
[3] Corvin Lupu, Grațian Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Prefață de Gheorghe Buzatu, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2013, pp. 181-182.
[4] Josif Constantin Drăgan (coordonator), Antonescu. Mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, Ediția a II-a, Milano, 1990, pp. 68-69.
[5] Ioan Scurtu, De la „Trăiască Regele!” la „Jos Regele!”, în „Magazin istoric”, Serie Nouă, Anul XXXI, nr. 11 (368), noiembrie 1997, pp. 7-17.
[6] Ioan Scurtu (coordonator), Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, p. 475.
[7] Gheorghe Buzatu, În culisele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, în „Dosarele istoriei“, Anul II, nr. 11 (16), 1997, pp. 27-31.
[8] Corvin Lupu, România sub presiunea Războiului rece și a dorinței de integrare euro-atlantică, Vol. I, Sibiu, Editura Alma Mater, 2000, pp. 339-340.
[9] Ibidem.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s