SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Dezastrul şi instabilitatea politică din RM – consecinţe al regimului parlamentar de guvernământ

Problema regimului de guvernământ pentru RM a fost şi rămâne actuală chiar de la declararea Independenţei şi până în prezent, statul trecând periodic de la o formă de guvernământ la alta. Cu atât mai mult ea este actuală la moment când după alegerile prezidenţiale din 15.11.2020 şi victoria decisivă a Maiei Sandu, parlamentul corupt şi mafiot a RM a devenit o frână în dezvoltarea ţării şi a democraţiei.

Pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine problema, să ne oprim foarte succint la formele de guvernământ. Toate ghidurile juridice precizează că într-o ţară democratică (republică) se atestează trei forme de guvernământ: parlamentară, prezidenţială şi semi-prezidenţială. Republica parlamentară are la bază colaborarea puterilor. Preşedintele este ales de către parlament şi are funcţii limitate, mai mult protocolare (de apărare şi securitate, numirea judecătorilor), nu are dreptul de a participa la şedinţele de guvern, poate dizolva parlamentul în condiţii extrem de restrictive. Întreaga putere executivă aparţine guvernului, în frunte cu prim-ministrul, iar puterea legislativă – parlamentului. Guvernul este responsabil în faţa parlamentului care se bazează pe o majoritate parlamentară şi poate să-l demită printr-o moţiune de cenzură. Republica prezidenţială are la bază separarea strictă a puterilor. Preşedintele este ales prin sufragiu universal şi este, şi şef al guvernului, şi exercită întreaga putere executivă. Puterea legislativă e îndeplinită de parlament, iar echilibrul puterii executive şi legislative rezultă din independenţa lor reciprocă şi în acelaşi timp, printr-un mecanism complex de colaborare care reduce aproape la zero conflictele şi crizele politice. În republica semi-prezidenţială, preşedintele este, de asememea, ales prin vot universal şi care dispune nu doar de autoritatea de şef de stat, ci şi de puteri importante executive pe care le împarte cu premierul. Puterea legislativă aparţine parlamentului, iar guvernul este responsabil în faţa lui şi care poate fi demis de el. Fiind ales de popor, preşedintele are dreptul să conducă şedinţele guvernului, poate controla activitatea parlamentului, are dreptul să-l dizolve şi să anunţe noi alegeri. Desigur, în toate regimurile, regulile de joc diferă una de alta şi depind de tradiţiile istorice, nivelul de democraţie şi cultură politică.

Iar acum să ne întoarcem la subiect – evoluţia sistemului politic din RM. În perioada anilor 1991-1994, unii specialişti în materie susţin că am avut un regim aproape de cel prezidenţial. Probabil că a fost mai mult o perioadă de tranziţie în care atât preşedinţia cât şi parlamentul, şi guvernul au activat într-o colaborare cu supremaţia instutiţiei prezidenţiale, în frunte cu preşedintele M. Snegur.

În 1994 a fost adoptată Constutuţia RM care a stabilit un regim semi-prezidenţial asemănător cu al vecinilor noştri (România şi Ucraina). Preşedintele era ales de întreg poporul şi împărţea puterea executivă cu prim-ministrul, el era acela care prezida şedinţele guvernului, având atribuţii extinse în domeniul politicii externe, apărării şi securităţii. Puterea legislativă o exercita parlamentul care prin majoritatea parlamentară desemna guvernul şi respectiv, acesta era responsabil în faţa legislativului. Regimul semi-prezidenţial instaurat era unul democratic şi constituia un echilibru şi o variantă de compromis între preşedinte, parlament şi guvern, atât în timpul preşedintelui M. Snegur, cât şi P. Lucinschi, nu însă şi fără conflicte între preşedinţie şi legislativ, obiectul fiind controlul asupra puterii executive.

La 05.07.2000, ADR (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme) care avea 61 de deputaţi şi PCRM, în opziţie cu 40 de deputaţi cu o majoritate covârşitoare (mai mult de 2/3) de voturi a deputaţilor democraţi şi comunişti au adoptat o reformă constituţională care prevedea abandonarea formei de guvernământ semi-prezidenţială cu alegerea şefului statului de popor şi înlocuirea ei cu forma de guvernământ parlamentară şi alegerea preşedintelui de către parlament, prin care a limitat prerogativele preşedintelui şi a poziţiei sale în sistemul politic moldovenesc, diminuând legitimaţia acestuia şi lipsit de dreptul de a prezida şedinţele guvernului. Preşedintele parlamentului de atunci – D. Diacov, liderii parlamentari – Iu. Roşca, V. Voronin ş.a. calificau această reformă ca o „democratizare a sistemului politic”.

Marea majoritate a intelectualilor au primit cu răceală această schimbare „fabricată” fără nicio consulaţie cu societatea civică. Ţin minte că atunci, cu aproape 21 de ani în urmă, subsemnatul a scris un articol pe această temă ca să atragă atenţia opiniei publice în redacţia ziarului „Flux” – organul PPCD, în care a atras atenţia la următoarele: „1. Nu s-a ţinut cont că regimul parlamentar la baza căruia este colaborarea puterilor poate fi implimentat într-o democraţie avansată cu o înaltă cultură politică, aşa cum sunt ţările UE. Moldova care a trecut prin genocid şi dictatură comunistă, cu o mulţime de partide şi partiduţe, aflându-se într-o perioadă de tranziţie, nu este pregătită pentru un astfel de regim. Prin această reformă, RM este unica ţară din spaţiul CSI cu această formă de guvernământ propusă. În restul ţărilor din CSI, sistemul politic este prezidenţial sau semi-prezidenţial. 2. Poporul a fost lipsit de dreptul de a-şi alege preşedintele. Pentru cetăţenii care au participat anterior la ambele scrutine prezidenţiale din 1991 şi 1996, aceasta a fost un act antidemocratic. 3. Politicienii au uitat de separatismul avansat din Estul şi Sudul ţării, unde aşa-numitul „preşedinte” al Transnistriei şi başcanul Găgăuziei sunt aleşi direct de cetăţeni cu împuterniciri extinse, ceea ce necesită centralizarea puterii de la Chişinău cu un preşedinte puternic. 4. Un compartiment diabolic al acestei reforme este nu numai amputarea puterii prezidenţiale, ci şi plafonul numeric pentru a alege preşedintele. Deputaţii au decis ca şeful statului să fie ales cu 3/5 (61 din voturi în trei tururi). Dacă şi după turul trei preşedintele nu este ales, se organizează alegeri anticipate, ceea ce este o mare eroare. Deputaţii, probabil nu s-au interesat cum este ales şeful statului în alte state cu regim parlamentar. De exemplu, în Italia, deputaţii din parlamentul bicameral, împreună cu reprezentanţi ai puterii locale se adună la o şedinţă comună. Şeful statului este ales cu 2/3 din voturi în trei reprize, începînd de la a patra rundă de vot va fi necesară majoritatea simplă pentru desemnarea preşedintelui ţării. În Germania, şeful statului este ales în trei runde. În primele două este nevoie de votul majorităţii simple. Dacă nu se reuşeşte se organizează turul trei. Candidatul cu cele mai multe voturi este declarat câştigător. Şi atunci apare întrebarea: cine şi pentru ce a stabilit acest plafon de 3/5? De ce preşedintele parlamentului care îndeplineşte întreaga funcţie legislativă este ales cu majoritatea simplă, premierul care realizează funcţia executivă – la fel, iar şeful statului cu funcţii limitate – cu 3/5, iar în caz de nereuşită se realizează alegeri anticipate, ceea ce înseamnă cheltuieli enorme nejustificate, divizarea societăţii şi instabilitate. Se face impresia că anumite cercuri politice autohtone legate cu clanurile mafiotice au fost cointeresate nu numai în slabirea atribuţiilor preşedintelui ţării, dar şi nealegerea lui de către parlament cu provocarea artificială a crizelor politice de proporţii.” Cu părere de rău, articolul nu a fost publicat. În ultimul moment, redacţia „Flux”, la indicaţia lui Iu. Roşca, l-a suspendat, motivând că materialul nu este „actual”.

Astăzi, făcând o analiză retrospectivă putem conchide că această reformă constituţională a fost începutul mai multor situaţii care degradau în tensiuni şi crize politice interminabile până în prezent:

  1. Chiar de la început, deputaţii autori ai acestei reforme, în decembrie 2000, nu au putut alege preşedintele cu 3/5 din voturi. Preşedintele în exerciţiu de atunci – P. Lucinschi a dizolvat parlamentul provocând alegeri anticipate.
  2. Fiind dezamăgiţi de găinăriile politice ale „democraţilor” din parlament, la alegerile anticipate din 25.02.2001, comuniştii au câştigat 71 de mandate. A fost un vot de protest al cetăţenilor, iar preşedinte a devenit – V. Voronin. În 2005, la alegerile parlamentare, PCRM câştigă 56 de madate şi Voronin este reales în funcţia de preşedinte cu voturile PPCD-ului (11 deputaţi). După spusele lui Roşca, s-a votat pentru Voronin din „interes naţional”. Astfel, timp de 8 ani, V. Voronin fiind şi preşedinte al PCRM-ului a concentart în mâinile sale întreaga putere legislativă şi executivă, a instaurat o dictatură comunistă şi a condus RM ca un sultan.
  3. În aprilie 2009, PCRM falsificând alegerile câştigă 60 de mandate. Pentru a deveni preşedinte, dnei Zinaida Grecianîi nu i-a ajuns un vot (n-au putut să-l cumpere). Pe 28.07.2009 (după 3,5 luni) se organizează alegeri anticipate la care partidele proeuropene câştigă cu 53 de mandate, PCRM obţine 48 şi devine partid de opoziţie. Nici de această dată, din cauza acelor 3/5, şeful statului nu este ales.
  4. Pentru a ieşi din impas se vehiculează ideea reformei constituţionale prin referendum şi revenirea la republica semi-prezidenţială cu alegerea şefului statului prin vot universal. PCRM a chemat boicotarea referendumului. Pe 05.09.2010 a avut loc referendumul constituţional la care a fost pusă o singură întrebare: Sunteţi pentru alegerea preşedintelui RM de întreg poporul? Pentru au votat 87,83%, însă rezultatele nu au fost validate de CC din cauza prezenţei reduse la vot – 30,29%.
  5. După eşuarea referendumului, peste 1,5 luni, pe 28.11.2010, din nou se organizează alegeri parlamentare anticipate. Rezulatele sunt: AIE (Alianţa pentru Integrarea Europeană) – 59 mandate, PCRM – 42 mandate. Şeful statului din nou nu este ales.
  6. Abia în martie 2012, după trei ani de la alegerile ordinare din 2009 se organizează un târg şi cu voturile fugarilor din PCRM (Dodon, Grecianîi, Abramciuc) care conform lui Voronin şi altora, au primit de la Plahotniuc 3 milioane euro, ca preşedinte a fost ales N. Timofti.
  7. Anume în această perioadă (2009-2014), din cauza instabilităţii şi incertitudinii politice au profitat clanurile mafiote: laudromatul rusesc, privatizarea ilicită a aeroportului, furtul miliardului şi alte jafuri de proporţii care au dus la sărăcirea totală a oamenilor şi exodul masiv al populaţiei.
  8. În 2015, din cauza traseiştilor din parlament (deputaţii din PCRM şi PLDM), PDM obţine controlul asupra legislativului şi se instaurează un regim oligarhic în frunte cu preşedintele PDM-ului – V. Plahotniuc care nu deţinea nicio funcţie în stat. Astfel RM, din republică parlamentară s-a transformat într-o republică cu regim oligarhic (parlamentul fiind complice) până la fuga lui Plahotniuc din iunie 2019. Putea să se întâmple aşa ceva într-un regim semi-prezidenţial cu un preşedinte cu funcţii lărgite? Cu certitudine că NU.
  9. În martie 2016, CC a decis o ajustare a sistemului politic prin revenirea la alegerea şefului statului de către popor, dar nu şi la lărgirea atribuţiilor lui. De ce? Intuiesc că nu a permis Plahotniuc, el nu şi-a dorit un preşedinte puternic care l-ar fi pus la punct. Şi aceasta se confirma prin faptul că ori de câte ori Dodon îndrăznea să se opună coordonatorului, el era suspendat temporar, iar documentele erau semnate de finul Candu care era preşedintele parlamentului – practici inadmisibile în politica internaţională.
  10. Pe 15.11.2020, în turul doi al alegerilor prezidenţiale, Maia Sandu a obţinut o victorie decisivă – aproximativ un milion de voturi. Programul ei electoral a fost de o puternică factură executivă: stârpirea corupţiei, locuri de muncă, salarii şi pensii mai mari, aducerea investiţiilor etc. Pentru a-şi îndeplini promisiunile, ea are nevoie de o majoritate parlamentară şi un nou guvern care pot fi înfăptuite prin dizolvarea parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate. Însă majoritatea deputaţilor (PSRM, Şor, Pentru Moldova) corupţi şi traseişti (au schimbat câte vreo 2-3 partide) nu vor alegeri anticipate şi cu orice preţ vor să-şi menţină fotoliile. Marea problemă este că Maia Sandu ajungând preşedinte pe un puternic val de susţinere populară, având o legitimitate democratică, constatăm că ea are puţine mijloace constituţionale pentru a-şi pune în practică programul ei electoral din campania prezidenţială, deoarece atât guvernul, cât şi parlamentul actual se opun iniţiativei preşedintei alese. Ne-am pomenit în prezenţa unui conflict acut între legitimitatea democratică imensă a preşedintelui şi prerogativele constituţionale limitate, iar pe de altă parte legitimitatea dubioasă a parlamentului ales după regulile lui Plahotniuc cu prerogative constutuţionale substanţiale. Această stare nedreaptă se referă şi la raportul cu prim-ministrul care având o legitimitate indirectă deţine toată puterea executivă. Anume acest conflict, această discordie reprezintă „nodul gordian” al sistemului politic moldovenesc  de parlamentarism vicios. Este ignorat acel milion de voturi, golindu-se funcţia prezidenţială. Apare un dezechilibru între numărul de voturi cu care a fost aleasă şi ceea ce i se permite să facă dnei preşedinte, lucru care contravine esenţei unei democraţii.

În acest context aş vrea să reamintesc că în martie 2016, CC a decis revenirea la regimul semi-prezidenţial care prevede alegerea preşedintelui prin sufragiu universal direct. De fapt, decizia a marcat recunoaşterea legitimităţii şefului de stat şi egalarea acestuia cu legitimitatea parlamentului. Pe de altă parte, şefului statului nu i-au fost restituite atribuţiile pe care le deţinea până în anul 2000, când acesta avea aceeaşi poziţie cu autoritatea legiuitoare, având prerogative largi: dreptul de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru fără consultarea fracţiunilor parlamentare, dreptul de a dizolva parlamentul în caz de necesitate, dreptul de a iniţia revuzuirea Constituţiei, dreptul de a lua parte la şedinţele guvernului, de a prezida şedinţele guvernului la care participă, de a consulta guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită, dreptul de a înainta doi judecători la CC şi alte prerogative. De ce nu i-au fost restituite atrubuţiile executive? Probabil că nu a vrut Plahotniuc. Acum cine nu vrea? Dodon?

Din cele mai sus menţionate, reiese că forma de guvernare cu supremaţie parlamentară nu se justifică în niciun caz în RM. Majoritatea parlamentară, Dodon-Şor formată în grabă având gustul puterii, sfidează în mod cinic şi ticălos năzuinţele oamenilor de a declanşa anticipatele şi a face schimbarea. La moment, parlamentul din organ „puterea poporului pentru popor” s-a transformat în „puterea poporului în detrimentul poporului” numai ca să se menţină la putere. Experienţa amară a parlamentarismului de 20 de ani ar trebui să ne impună întoarcerea la sistemul semi-prezidenţial care, de fapt, cum am remarcat mai sus s-a şi început prin alegerea Maiei Sandu prin vot universal, adăugându-i-se pe viitor prerogativele executive reale. Aceasta ar echilibra triunghiul celor trei puteri – preşedinte, parlament, guvern şi ar preveni instabilitatea politică – condiţii absolut necesare pentru dezvoltarea democraţiei şi prosperarea ţării.

Ion Ciutac, doctor habilitat în științe medicale, profesor universitar

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s