COLIVA LUI CĂRTĂRESCU

 

1. Domnule profesor ION COJA, înțeleg că ați văzut pe DIGI TV interviul lui Mircea Cărtărescu și puteți comenta liniștit ideile colegului dumneavoastră, în cunoștință de cauză.

Am văzut interviul și, mai înainte de a zice o vorbă despre Cărtărescu ca avocat al LGBT-iștilor, fac constatarea, pentru mine neplăcută, că toți cei care au comentat deja, critic și ironic, spusele lui Cărtărescu la Digi TV, au trecut cu vederea prima parte a interviului, pentru mine mult mai importantă, șocantă chiar, când i s-a cerut marelui scriitor părerea despre cum fuse prezentată la TV festivitatea de comemorare a luptelor de la Mărășești și Oituz! Am văzut și auzit interviul care ne-a dezvăluit un Mircea Cărtărescu mercenar, al scrisului, al vorbitului în public! L-am văzut pe Cărtărescu mirându-se și criticându-l, chipurile, pe Johannis, că rabdă să fie văzut și filmat în compania unui Dragnea sau Tăriceanu!… Reproș retoric și slugarnic, sau prostănac: Johannis nu putea evita soțietatea celor doi! Nu avea de ales!
Desigur, Dragnea și Tăriceanu sunt politicieni suspectați de toate fărădelegile curente la aleșii noștri, toate din speța corupției, a furtului din avutul public!… Cel puțin așa sună acuzațiile din presă, chiar dacă până acum în instanță cei doi și mai ales Liviu Dragnea au ajuns pentru niște fleacuri, abuzul magistraților fiind evident, rușinos de evident! Dar cum e posibil să zici că Johannis se compromite în tovărășia celor doi, cum să te scandalizezi că „îi tolerează în preajma sa” pe Tăriceanu și Dragnea, când lucrurile stau exact invers: Johannis, pentru fărădelegile sale, nu e de admis și de tolerat nici măcar să-ți dea Bună ziua!
Partea aceasta a interviului mi s-a părut cea mai interesantă, mai jalnică pentru un individ atât de „special” ca Cărtărescu, de la care pretențiile publicului pot fi maxime! Desigur, fiecare cetățean este liber să aibă despre oricine o părere, bună sau rea! După cum vrea „mușchii săi”! Dar pentru un scriitor, mare sau mic, este obligatoriu să-și întemeieze opiniile și simpatiile politice pe anumite principii morale, a căror prețuire publică este definitorie pentru condiția sa de scriitor, de intelectual cu pretenții de lider și formator de opinii, de caractere!

2. Mă puneți pe gânduri!… Vă referiți la cele șase case șmecherite de domnul primar din Sibiu?!

Am uitat de casele alea!… Mai pune-te o dată pe gânduri și vezi ce…

3. Vă referiți atunci la înfierile de copii pe care Johannis le-a intermediat?

Puțini dintre răufăcătorii de după 1990 se fac vinovați de o crimă mai dezgustătoare: trafic cu ființe umane, trafic cu copii! Unde, domnule Cărtărescu, în lumea civilizată pe care o invoci în interviu, s-a mai pomenit să ajungă președinte un ins care s-a îmbogățit din traficul de copii?! Este lucru cert, de nimeni negat, nici măcar de inculpatul Johannis, că s-a ocupat de mai multe înfieri ilegale, și nu pe gratis! Iar în fața acuzației / suspiciunii că unii dintre acești copii au fost sacrificați pentru a li se preleva organele, numitul Johanis nu a putut prezenta nicio dovadă că aceste orori nu s-au produs!

4. Ce dovezi ar fi putut aduce?

Ar fi putut aduce lista cu adresele din străinătate unde pot fi căutați și găsiți acei copii înfiați la începutul anilor 1990. Simplu! Și ar fi dovedit astfel că s-a interesat de soarta acelor copilași să nu ajungă piese de schimb! …Eu am ajutat un fost coleg de liceu stabilit în Germania să înfieze o fetiță. Vă pot da adresa sau numărul de telefon la care puteți lua legătura cu familia sau chiar cu fata, bună vorbitoare a limbii române, ba chiar și a dialectului aromân!… Mi-e greu să-i înțeleg pe ziariștii și comentatorii politici care i-au trecut cu vederea lui Johannis aceste păcate – crime în viziunea mea! Dar mi se pare degradant și înjositor ca un scriitor, un om sensibil, părinte de copii, ca Mircea al vostru, să nu aibă nimic de zis împotriva unui monstru ca acest Johannis!
Da! Știu că alți politicieni au fost și „mai” monștri! Johannis a scos ilegal din Țară vreo 20 de copii, familia Valeriu Stoica a făcut pierduți în Europa vreo 200 de copilași, zic unii și îi cred! Nu știu dacă familiei lui Valeriu Stoica i s-au cerut public detalii despre aceste înfieri, câte vor fi fost ele în realitate! Dar despre Johannis știm că a fost acuzat public pentru felul cum s-au făcut aceste înfieri, i s-a cerut adresa unde pot fi găsiți copiii înstrăinați, iar el nu a putut da nicio relație despre acei copii, unde se află acum și în ce stare! Iar autoritățile nu s-au deranjat să declanșeze vreo anchetă…
Nu s-au implicat nici ziariștii. Și nici scriitorii care ies în public să comenteze acțiunile clasei politice!… Nu credeam că Mircea Cărtărescu îmi va oferi motive de dispreț și dezgust! Căci despre dispreț și dezgust este vorba! Auzi la el!… Pe cine s-a găsit colegul nostru să ni-l ofere ca model!… Nu numai Dragnea și Tăriceanu se pot uita de sus la infractorul Johannis, dar chiar și Băsescu, celălalt președinte pe care îl slugărește Cărtărescu! Mă, băiete, mă, scriitorule sensibil la dramele omenirii ce ești, cum grijania mă-sii reușești să uiți de copiii aceia?! Imaginația ta creatoare n-a intrat în funcțiune?! Nu te-ai gândit la fiecare copilaș în parte ce s-o fi întâmplat cu ei?…
Literar vorbind, este un subiect de roman întins pe mii de pagini! Ai scris măcar una despre acest negoț criminal?! Iar dacă n-ai scris nicio pagină, niciun rând, niciun cuvînt, acum, când îl faci pe criminal model național, nu ai vrea să ne explici cum reușești să treci peste acuzațiile dovedite că găinăriile cu infierile ilegale ar putea fi în realitate niște crime cumplite?!

5. A avut domnul Cărtărescu cuvinte de laudă și pentru discursul rostit de Johannis la Mărășești!

Adică Cărtărescu nu știe că discursul lui Johannis a fost scris de altcineva, nu de neamț?!

6. Nu cumva i l-a scris Mircea Cărtărescu?!

Te pomenești!… De azi înainte îl cred în stare de orice ticăloșie! S-o facă sau s-o tolereze!

7. După câte știu și dumneavostră ați scris texte pentru un președinte al României, să fim cinstiți!

N-am ascuns asta, ba chiar m-am lăudat pe Internet. Diferența față de cei care îi scriu textele lui Johannis sau Băsescu ori altui fost președinte constă în faptul că eu am refuzat să fiu plătit pentru acele texte, m-am considerat onorat și mulțumit că pot să lansez cuvintele și considerațiile mele pe câteva subiecte pe care le am la inimă, punându-le sub autoritatea instituției supreme: românii din diasporă, Grigore Vieru, Învierea Domnului… Astea au fost subiectele abordate. Am scris numai ce am vrut eu! Am fost mulțumit că acele texte scrise „din mine” au avut o bună difuzare! Îți dai seama!… Presa a comentat întrebându-se cine a scris acele texte!… Erau prea bune, probabil, ca să le fi scris Ion Iliescu… Așa că nu s-ar putea spune că am înșelat publicul! Așa cum face Cărtărescu lăudând nu știu ce reușite ale Neamțului, prin străinătățuri! Nimeni, domnule coleg, nu-l invită pe Johannis decât ca reprezentant al funcției! Și-l invită bine informați asupra inteligenței și altor capacități profesionale ale neamțului. Și nu-l invită ca să-i ceară părerea, ca unui partener egal!…
Mă întorc și zic: într-o lume normală, vînzarea de copii prin care s-a îmbogățit Johannis îl ducea întins la Jilava, nu la Cotroceni! Ai altă părere, domnule Cărtărescu?

8. Cum apreciați comentariile marelui scriitor privind „scena din jurul colivei”, afirmația sa că asemenea scenă „dizgrațioasă” e de neimaginat la o comemorare ținută într-o țară civilizată?

Mai înainte de orice, este o prostie mare pe care a rostit-o individul! Ce să caute coliva în alt spațiu cultural, în Occident?! Nici eu nu-mi pot imagina coliva la o comemorare organizată de guvernul suedez sau american! Dar zic și că pentru mine e de neimaginat o comemorare românească fără tămâie și colivă! Iar pentru morții nenumărați de la Mărășești să-i comemorezi fără colivă și tămâie ar fi fost o fărădelege! O blasfemie!… De o sută de ani acelor morți li se cântă „veșnica Pomenire”, după rânduială, cu coliva și tămâia aferente! Ce l-o fi deranjat pe caraghios?! Ce, mă?!…
…Auzi la el, cică Dragnea și Tăriceanu „nu-s nici pe departe la înălțimea și la puterea de discernămînt etic a lui Johannis”! „Discernămînt etic” la Johannis?! Cum a putut să spună o asemenea enormitate?! Cum a putut slugărnicia să-l ducă așa de departe?! Și cum de nu l-au taxat pentru asemenea vorbe nerușinate partenerii de pe platoul DIGI?!
Domnule, Dragnea o fi furat din averea publică, ceea ce după mentalul românesc este mai tolerabil decât să furi de la persoane fizice, oameni pe care să-i scoți din casa lor, iar casa s-o închiriezi pe bani mulți la o bancă, cum a făcut președintele infractor! În povestea cu casele lui Johannis găsim un amestec de găinărie, golănie, cinism, nesimțire și aroganță, dar și prostie, cum nu mai întâlnești la nimeni dintre penalii clasei politice!

9. Pot să mă întreb cum de a ajuns președinte de Țară un asemenea specimen?

Întreab-o pe Merkelița, pe alți lideri europeni, serviciile speciale și mai ales întreabă-i pe ziariștii și politicienii care au tăcut, în frunte cu Ponta, chipurile adversarul lui Johannis! Întreabă-i pe ceilalți candidați la președinția României din 2014, care și ei au tăcut pe acest subiect, în loc să facă din el calul de bătaie al campaniei lor electorale! Ce înțelegere a funcționat între ei? Și mai întreabă-i chiar și pe Dragnea și Tăriceanu, de ce nu pornesc procedura de demitere a monstrului?! A prostănacului!

10. Pe Mircea Cărtărescu ce l-ați întreba?

Nimic! Curtea s-a edificat!… N-am ce să-l mai întreb! Domnule, eu sunt naționalist, înainte de a fi scriitor! Când am citit că Mircea Cărtărescu visează și vizează premiul Nobel, în sinea mea eram pregătit să mă bucur sincer pentru asemenea reușită. Probabil pentru că nu citisem mai nimic din opera neisprăvitului, dar mergeam pe mâna nevestei mele care, cu ani în urmă, îl citea cu plăcere. I-a mai trecut, de când au apărut pe piață Șeitanii…
Oricum, prin comparație cu zeci de premianți Nobel, printre scriitorii români număr ușor de tot câteva zeci de scriitori care meritau mult mai mult onoarea acestui premiu. De la mine în sus suntem vreo treizeci de autori, cel puțin, nobeleabili! Mai exact, treizeci și șapte, dacă îl scădem pe omul nostru! Nu mai merită niciun premiu! Nici măcar premiile deja primite! A făcut de rîs lista noastră!

11. Dacă lucrurile stau așa, nu mai are rost să vă întreb ce părere aveți despre discuția de la DIGI referitoare la referendumul pentru familie, în partea a doua a interviului!

Am aceeași părere: o înseilare de prostioare. Nu-i de vină cine le spune, de vină sunt cei ce le fac propagandă și difuzare în public, fără să-l tragă de urechi sau de mânecă pe bietul rătăcit!

12. A făcut-o chiar cel în cauză, revenind pe Face Book cu o postare mai cuminte. Să-i mai dăm o șansă! E vorba totuși de Mircea Cărtărescu!

Este părerea și decizia dumitale! Să fii sănătos! Eu nu pot să-l iert!
…Îl voi ierta, creștinește, pe Mircea Cărtărescu numai dacă reușește prin asemenea ticăloșii și pișicherlâcuri să primească premiul Nobel!… Să țină la preț! Să nu se vîndă pe „iaurt și gogoșele”! Să trădeze cât o vrea, să se vândă lui Soroș sau multinaționalelor, să scrie despre Holocaustul din Transnistria o epopee tragi-comică, să-și vîndă nevasta la pachet cu amantele, să ia ori să dea șpagă câtă i se va cere, dar numai să fie sigur că va primi pentru asta un Nobel, două! Stăm prost la acest capitol! Ne-au luat-o și bozgorii înainte!… Eu, ca naționalist… Mă înțelegi mata!

A consemnat Nikita Vancea
Buriaș, 11 august 2017

SURSA: http://ioncoja.ro/coliva-lui-cartarescu/

Anunțuri
Publicat în CARICATURA ZILEI, DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, MAI ODIHNIŢI-VĂ..., ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Aspecte juridice și istorice ale părăsirii tronului României de către Carol al II-lea și Mihai I

În istoriografia românească se folosește adeseori, chiar de regulă, termenul de abdicare privitor la momentul istoric al părăsirii tronului României și plecării din țară a regelui Carol al II-lea, în ziua de 7 septembrie 1940. Termenul abdicare înseamnă renunțarea definitivă la tron, cu pierderea tuturor drepturilor prezente și viitoare asupra coroanei. Conotația termenului este fără echivoc. Acest moment istoric poate fi privit și din perspectivă juridică, ceea ce completează imaginea asupra acelui foarte complex eveniment. Reamintim că în 4 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu a fost chemat la palat de regele Carol al II-lea și numit prim-ministru al României, prin decret regal. În 6 septembrie 1940, printr-un alt decret regal, Carol al II-lea a acordat prerogativele de Conducător al Statului generalului Ion Antonescu, dându-i depline puteri executive, dar și puteri legislative. În acest sens, Decretul-regal din 6 septembrie 1940, semnat de regele Carol al II-lea menționa la Art. I: „Investim pe d-l general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român”.

A doua zi, prin Decretul 3053, regele Carol al II-lea a restrâns lui Mihai prerogativele regale, ceea ce a însemnat practic și modificarea formei de organizare a monarhiei din România[1]. Or, părăsirea tronului României și plecarea din țară a regelui Carol al II-lea, în 7 septembrie 1940, nu a fost un act de abdicare. Într-o lucrare la care sunt coautor, se arată că: „În seara lui 5 septembrie 1940, a avut loc în București o mare manifestație politică a tinerilor. Majoritatea zdrobitoare erau legionari. Ei l-au acuzat pe rege ca fiind principalul vinovat de dezastrul țării și i-au cerut ferm demisia. Regele a cerut generalului Dumitru Coroamă[2] să reprime manifestația. Generalul a declarat că mai bine se lasă împușcat pe sine decât să ordone foc împotriva tinerilor țării. Antonescu l-a somat pe rege să părăsească țara în 24 de ore. Elena Lupescu a încercat să-l scoată din țară și pe prințul Mihai, dar tentativa ei a eșuat. Carol al II-lea a renunțat la tron, trecând în seama fiului său Mihai sarcinile domniei. De asemenea, a suspendat Constituția din 1938 și a dizolvat corpurile legiuitoare. În actul pe care l-a semnat, Carol al II-lea nu a inserat cuvântul abdicare, ci a menționat doar că trece prerogativele regale în sarcina fiului său Mihai, lăsându-și posibilitatea legală de a reveni pe tron, dacă situația ar mai fi făcut posibil acest lucru. În 7 septembrie, Carol al II-lea a părăsit țara în condiții dramatice, alături de Elena Lupescu și de Ernest Urdăreanu, împreună cu mari valori, în aur, valută, bijuterii și opere de artă”[3].

Doresc să menționez că atunci când generalul Coroamă a refuzat să tragă în manifestanți, aceștia erau pașnici, nu avea loc o intervenție străină în țară, iar manifestarea era făcută în sprijinul apărării țării, împotriva repetatelor cedări teritoriale, acceptate fără luptă de către regele Carol al II-lea care își asumase întreaga putere în țară. Practic avea loc o revoluție legionară, or nici măcar dușmanii Legiunii nu o acuzau de lipsă de patriotism sau de rea-credință față de țară. Când Antonescu i-a cerut regelui să părăsească țara, promițându-i asigurarea securității, aflat într-o situație fără ieșire, Carol al II-lea s-a adresat națiunii cu următorul text: „Români, Vremuri de adâncă tulburare și îngrijorare trec peste scumpa mea țară. De acum zece ani, de când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul Patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste, m-am străduit să fac tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României. Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau în marea mea dragoste pentru acest pământ, în care am fost născut și crescut, să le înlătur, trecând azi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei. Țara mea să fie păzită de Dumnezeul Părinților noștri, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor. Trăiască România! Carol R.[4].

Observăm că regele Carol al II-lea nu a abdicat, ci a trecut sarcinile domniei în seama fiului său, după care a fugit urmărit de legionari care doreau să-l pedepsească pentru actele sale criminale săvârșite împotriva Mișcării Legionare. Mai potrivit este să afirmăm că regele a fost alungat din țară de Antonescu, la presiunea exercitată în stradă de Mișcarea Legionară. În același timp, cu toate că i-a cerut lui Carol al II-lea să plece din țară, generalul Antonescu nu i-a cerut să abdice, ci doar să plece, pentru ca generalul să poată liniști strada și Mișcarea Legionară din întreaga țară, fără vărsare de sânge și pentru a putea forma un guvern care să scoată România din impasul uriaș în care se afla. Prințul Mihai a rămas în țară, fiind recunoscut ca rege de către Antonescu și de către guvernul militaro-legionar care s-a format. Această recunoaștere nu poate însă da gir de legalitate schimbării purtătorului coroanei regale din România. Carol al II-lea nu a abdicat de la tron și s-a prezentat pe parcursul vieții, în diverse împrejurări, ca fiind regele României. În același timp, nu erau îndeplinite condițiile constituționale pentru ca Mihai să fie recunoscut legal ca rege. După cum am arătat, Constituția și corpurile legiuitoare fuseseră desființate și Mihai nu avea în fața cui să depună jurământul, în conformitate cu Regulamentul Casei Regale și a prevederilor constituționale pe care se baza întreaga istorie a Casei Regale.

Carol al II-lea nu a renunțat niciodată la perspectiva reîntoarcerii pe tronul României. Și sovieticii l-au luat pe regele Carol al II-lea în calculele lor politice privitoare la viitorul României. La 24 mai 1944, Stalin era informat cu următoarele: „La 22 mai a.c. a avut loc o discuție cu generalii prizonieri de război români Mazarini, Lascăr, Dimitriu, Nedelea și Brătescu despre atitudinea lor față de fostul rege român aflat în emigrație și despre atitudinea diferitelor cercuri politice și militare din România față de el. Generalii români prizonieri participanți la discuție au în mare o părere pozitivă despre fostul rege Carol și și-au exprimat intenția să colaboreze cu regele… Carol numai dacă el va sprijini guvernul Uniunii Sovietice și că vor refuza să acționeze alături de el, în cazul în care Carol va sprijini numai S.U.A. și Anglia. Majoritatea ofițerilor vechi îl va sprijini pe Carol, dacă acesta din urmă se va manifesta contra nemților… Fiind monarhiști ca vederi, generalii consideră că monarhia constituțională este cea mai bună formă de guvernământ a României, în perioada postbelică…”[5].

Deci, cum arătam mai sus, pentru ca principele Mihai de România să dețină legal coroana regală a României, conform Constituției din 1923, ar fi trebuit să fie recunoscut de Parlament și să depună jurământul în fața aleșilor poporului. Dar, pe parcursul anilor în care a condus țara, Ion Antonescu nu a restabilit activitatea parlamentară, conducând cu ajutorul guvernului și a consilierilor săi. Mihai nu a avut condiții istorice pentru a putea fi rege constituțional.

În lumina celor afirmate mai sus, putem să reținem și ideea că Mihai nu a îndeplinit condițiile legale pentru a-și asuma răspunderea oficială de conducător al statului care să-i permită să ia decizia istorică de a-l aresta pe generalul Antonescu. În perspectiva propusă în rândurile de mai sus, actul de la 23 august 1944 iese și mai mult în evidență ca fiind o uzurpare a puterii legal instituită prin decretele regelui Carol al II-lea. Acest act a fost o lovitură militară de stat împotriva conducătorului statului, dată de prințul Mihai de România, în calitatea sa de „cap al oștirii”, calitate pe care i-a conferit-o Decretul 3053, Art. II, lit. a)[6]. Avem în vedere faptul că la data când Carol al II-lea l-a desemnat prin decret regal pe Antonescu ca și Conducător al Statului, el deținea legal coroana României.

La 30 decembrie 1947, Mihai de România a abdicat pentru el și pentru urmașii săi, menționând explicit acest lucru în documentul pe care l-a semnat și care nu a fost contestat decât de el însuși, mai târziu. La abdicare, Mihai a obținut din partea statului român, la cererea generalissimului Iosif Visarionovici Stalin, o rentă lunară pe viață în valoare de 10.000 de $, pe care a încasat-o regulat până în anul 1985, când Nicolae Ceaușescu, probabil sfătuit, a dispus sistarea plăților către fostul rege.

Referitor la abdicarea sa, Mihai a afirmat că aceasta s-ar fi făcut „sub amenințarea pistolului”, fapt care a fost infirmat de cercetările noastre și ale altor autori. Privitor la acest aspect, într-o lucrare a mea am arătat că: „Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej au ajuns la Palatul Elisabeta pe la ora 13. Convorbirea lor cu regele și regina-mamă a fost înregistrată. Petru Groza a început discuția: « Ei bine Maiestate, a sosit timpul să aranjăm o despărțire prietenească. Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei, v-am avertizat că va trebui să vă pregătiți pentru așa ceva. Trebuie să înțelegeți că nu mai există loc în România pentru un rege ». Mihai I a părut surprins şi a răspuns că are nevoie de „…48 de ore pentru a-mi analiza situația”. Demnitarii care-l somau pe rege i-au spus că nu vor pleca fără ca actul de abdicare să fie semnat. Regele s-a retras în altă cameră și apoi a revenit și a semnat abdicarea în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. După ce documentul semnat a ajuns în mâna sa, Petru Groza i-a arătat reginei-mamă buzunarul unde avea pistolul, pe care a spus că l-ar fi luat pentru ca să nu pățească precum Antonescu, care fusese arestat cu ocazia unei vizite la Palat. Aceasta a fost ceea ce, mai târziu, s-a numit «amenințarea » regelui cu pistolul de către Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Mai târziu, Mihai I a spus că în cursul audienței ar fi avut loc altercații verbale, că Maiestatea Sa ar fi cerut o consultare populară și a spus că Petru Groza ar fi încercat să amenințe cu un dosar conținând un document compromițător și că l-ar fi avertizat să nu ia contact cu americanii și englezii, că garda regală ar fi fost arestată și telefonul tăiat. Regele a declarat că nu se aștepta în acel moment la abolirea monarhiei, nu a vorbit despre punerea sa în gardă, de către Petru Groza, privitor la acel act, dar a recunoscut că a discutat cu el problema căsătoriei cu prințesa Ana de Bourbon Parma[7]. Faptul că regele se aștepta la acest moment este dovedit și de scoaterea din țară a unei serii de vagoane cu bunuri, încă din noiembrie 1947, cu ocazia deplasării lui Mihai la nunta prințesei Elisabeta a II-a, viitoarea regină a Marii Britanii. Este foarte probabil că regele a trebuit să se întoarcă în România, după vizita în Marea Britanie, datorită faptului că guvernul englez nu dorea să găzduiască un rege fugar dintr-o țară din zona sovietică de dominație, fapt care ar fi creat tensiuni cu guvernul de la Moscova. Cercetările documentelor au confirmat unele deosebiri între realitate și relatările regelui”[8].

Comentariile și contestarea verbală a moralității sau chiar a legalității actului de la 30 decembrie 1947 nu modifică situația reală creată de acel act și toate urmările sale. În actul de abdicare semnat de Mihai, printre altele, se arată: „…pe deplin conștient de importanța actului ce-l fac în interesul poporului român abdic pentru mine și pentru urmașii mei la tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de stat”[9]. Pe de altă parte, actul de la 30 decembrie 1947 poate fi privit și acceptat în teorie ca o lovitură de stat prin care a fost înlăturată instituția monarhică din România, chiar dacă regele Mihai, spre deosebire de tatăl său, nu a îndeplinit prerogativele de rege în conformitate cu prevederile constituționale, după cum am mai menționat. Afirmând că actul de la 30 decembrie poate fi și el privit ca o lovitură de stat, am în vedere faptul că liderul politic și cel al administrației centrale, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza, i-au cerut regelui Mihai să abdice, în condițiile în care beneficiau de sprijinul armatei sovietice de ocupație din România, situație care reprezenta în sine o formă de presiune pe multiple planuri asupra regelui.

Regele Mihai i-a recunoscut lui Antonescu calitatea de conducător al statului. Din această calitate, Antonescu l-a investit pe rege, la 9 mai 1941, cu demnitatea de mareșal al României. Ca urmare, Mihai a fost conștient că arestându-l pe Antonescu, a călcat adânc și definitiv pe tărâmul uzurpatorilor. Restul afirmațiilor, cele care neagă aceste realități, sunt vorbe izvorâte din necesitatea uzurpatorilor de a se disculpa și a se legitima.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4307-aspecte-juridice-si-istorice-ale-parasirii-tronului-romaniei-de-catre-carol-al-ii-lea-si-mihai-i.html

––––––––––––––-
[1] General-locotenent (r.) dr. Gheorghe Zaharia, dr. Ion Alexandrescu, dr. Ion Saizu, Adrian Pandea, Cornel Scafeș, Situația politică și economică a României în perioada septembrie 1940-iunie 1944, în România în anii celui de-al doilea război mondial, Vol. I, București, Editura Militară, p. 308.
[2] Comandantul Garnizoanei București.
[3] Corvin Lupu, Grațian Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Prefață de Gheorghe Buzatu, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2013, pp. 181-182.
[4] Josif Constantin Drăgan (coordonator), Antonescu. Mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, Ediția a II-a, Milano, 1990, pp. 68-69.
[5] Ioan Scurtu, De la „Trăiască Regele!” la „Jos Regele!”, în „Magazin istoric”, Serie Nouă, Anul XXXI, nr. 11 (368), noiembrie 1997, pp. 7-17.
[6] Ioan Scurtu (coordonator), Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, p. 475.
[7] Gheorghe Buzatu, În culisele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, în „Dosarele istoriei“, Anul II, nr. 11 (16), 1997, pp. 27-31.
[8] Corvin Lupu, România sub presiunea Războiului rece și a dorinței de integrare euro-atlantică, Vol. I, Sibiu, Editura Alma Mater, 2000, pp. 339-340.
[9] Ibidem.
Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu

DIN NOU DESPRE PRIETENIA MOLDO-UCRAINEANĂ…

BUNII NOSTRI VECINI…
UCRAINENII

1. In 1918 au dorit anexarea
Basarabiei si doar prezenta militara a românilor a forțat
retragerea acestei cereri;

2. în 1945 au dorit anexarea
Basarabiei si doar presiunea lui Stalin a forțat eliminarea acestei
pretenții;

3. în 1992 au participat cu trupe
la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse
împotriva celor românești, pentru a desprinde regiunea
transnistreana, pe care si-o doreau atât de mult pentru
ei;

4. din 1992 până în prezent au
fost parte activa din formatul de negociere pentru regiunea
transnistreana;

5. în mod permanent au susținut
poziția Rusiei si au făcut tot ceea ce este posibil ca
negocierile sa fie formale si sa eșueze;

6. cea mai mare parte a mafiei ce a
condus Republica Moldova după 1991 este reprezentata de
ucraineni si nu de ruși; aceștia aveau rolul clar dat de
la Kiev ca Republica Moldova sa eșueze pe toate planurile;
cei care au condus regiunea transnistreana, care promovează
separatismul la Bălti, Cahul si Gagauzia sunt ucraineni si
nu ruși; ucrainenii au dus o politica de distrugere a
identității românești din teritoriile ocupate, mai dura
chiar decât Stalin în restul imperiului;

7. in mod arbitrar, Ucraina
deține următoarele teritorii
românești: patru cincimi din
Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sus
si de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), nordul Bucovinei
istorice, Bugeacul (Ismail, Cetatea Alba), Insula Șerpilor,
cu toate dăruite lor de foștii sovietici.

8. timp ce câțiva ani ne-am certat
pe la Haga, iar acum ei sunt foarte suparăți pe noi pentru
pierderea platformei continentale;

9. una din problemele principale ce
sta în calea reunirii celor doua state românești este tocmai Ucraina, ce manifesta
o opoziție mai mare chiar decât Rusia;

10. ea vede în aceasta reunire
eventuale pretenții teritoriale ale tarii noastre asupra
teritoriului ucrainean;

11. prima măsura luata de
„europeniștii ucraineni” a fost aceea de
a interzice limbile regionale, inclusiv limba
româna

12. Crimeea nu a aparținut
niciodată Ucrainei, iar ucrainenii sunt minoritari acolo;
ea a fost dăruita în semn de prietenie de către Nikita
Hrușciov în perioada sovietica, un gest mai mult formal si
niciodată efectiv;

13. În Crimeea prezenta ucraineana
era mai mult formala. Putin vrea de fapt înapoi ceea ce îi
aparține, adică bunurile pe care le avea înainte de
căsătorie. Cererea Rusiei este una normala (din
perspectiva dreptului istoric si nu cel internațional) din
moment ce aceasta era un inel de nunta;

14. sper ca nu ați uitat cazurile
Canalul Bastroe si nava Rostok.

UCRAINA
nazista

Documentele declasificate recent de
către Rusia la cererea reprezentanților Consiliului
Popoarelor Rusiei (Consiliul Federației Rusiei) au început
sa apară deja pe situl Ministerului Apărării al
Federației Ruse. Președintele Putin a
ordonat Arhivelor Ruse de Război sa ridice secretul de stat
impus asupra lor de pe vremea lui Stalin.

Documentele descriu crimele si
atrocitățile săvârșite de către naționaliștii
ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu
sprijinul larg al populației ucrainene si sunt
înfricoșătoare în adevăratul înțeles al
cuvântului. Ele arata un naționalism ucrainian cu adevărat
subuman, plin de o ferocitate si o ura bestiala fata de tot
ce înseamnă ”altceva” decât ucrainian.

În comparație cu Ucraina, Germania
nazista a fost un stat de drept. Pe lângă ucrainianul
Stepan Bandera, Hitler a fost un copil naiv. Daca Hitler
urmarea doar exterminarea evreilor, tiganilor si
handicapatilor, ucrainenii exterminarea tuturor
naționalităților conlocuitoare, în primul rând
exterminarea rușilor. Si nu oricum, ci în chinuri cât mai
cumplite.

Documentele despre
atrocitățile săvârșite de ucraineni în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost închise
de Stalin care a impus secretul de stat asupra lor de teama
ca nu cumva rușii sa se revolte aflând conținutul lor si
sa ceara exterminarea întregului popor ucrainian, fapt care
ar fi dus la un cutremur în interiorul URSS.

De fapt încă din 1944 mareșalii
ruși i-au cerut lui Stalin formarea unui tribunal militar
care sa-i judece pe criminalii ucraineni vinovați de
genocid si sa-i execute. Ei l-au atenționat pe Stalin ca
ucrainenii erau un popor criminal care indiferent ce vremuri
ar fi trăit si sub ce regimuri, nu puteau trai fără sa
ucidă. Stalin, ca marxist-leninist nu a fost de acord cu o
astfel de teorie si a refuzat sa ia masuri punitive de
amploare împotriva ucrainenilor, mulțumindu-se sa aprobe
doar cercetarea criminalilor ucraineni cu adevărat odioși,
care au fost judecați si spânzurați.

După moartea lui Stalin, Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice si Hrușciov au menținut
regimul de documente secrete asupra arhivelor de război de
teama ca Israelul sa nu ceara URSS-ului despăgubiri pentru
genocidul ucrainian. Pe atunci Ucraina făcea parte din URSS
si responsabilitatea pentru eventuale despăgubiri cerute de
Israel ar fi căzut în sarcina Moscovei care, firește, nu
voia sa plătească Israelului 300 de miliarde de dolari
pentru crime pe care nu le săvârșiseră
rușii.

Astăzi, însă, Ucraina este un
stat independent si poporul ucrainian poate sa-si asume
responsabilitatea propriului trecut. Dar astăzi trecutul
este falsificat pe scara larga, așa ca președintele Putin a
ordonat Ministerului Apărării al Rusiei sa ridice secretul
de stat de pe documentele privind genocidul ucrainian.
Documentele sunt terifiante si arata ca Ucraina anilor
1940-1945 a fost mai nazista decât Germania nazista si mai
odioasa si mai fanatica decât SS-ul german si decât
Gestapoul.

Armata Ucraineană avea regimente
întregi de calai care se ocupau numai cu uciderea la ordin
a populației civile de alte naționalități. Se exterminau
sate si orașe întregi de ruși. Voluntarii erau
extremiști de dreapta si cruzimea lor era
înfricoșătoare. Când prindeau ruși ori evrei îi
schingiuiau înainte de ai omorî. Asta în numele
apărării Ucrainei. Cele mai multe atrocități au fost
comise de naziștii ucraineni în Ucraina de Sud-Est
(Donețk, Lugansk, Harkov etc). Adică taman în locurile
unde astăzi actuala Armata Ucraineană trage cu tunurile
în satele si orașele rușilor, așa cum făcea în
anii 1941-1943.

Opinia publica indusa azi în
eroare de o propaganda mincinoasa nu știe ca rușii din
Republica Populara Donețk si Republica Populara Lugansk
si-au declarat independenta în acest an si cer ajutorul
Rusiei tocmai de teama ca evenimentele din 1941-1945 sa nu
se repete si rușii sa fie exterminați de
ucraineni.

Fasciștii ucraineni au ucis în
anii 1941-1943 un număr de 5 200 000 (cinci milioane doua
sute de mii) de civili din Ucraina (naționalități
conlocuitoare, mare parte din ei de etnie rusa) si au
omorât aproape 900 000 (noua sute de mii) de evrei.
Numărul polonezilor uciși a fost de 200 000 (doua sute de
mii). Au fost executați peste 400000 (patru sute de mii) de
militari sovietici care fuseseră luați prizonieri de
germani sau se predaseră. În acest fel omorurile
săvârșite de bandele naționaliste ucrainene întrec cu
mult numărul victimelor nazismului german si
plasează Ucraina pe locul I între statele
naziste.

Cuprinși de fanatism si de
admirația pentru Hitler, aproape trei
milioane de bărbați ucraineni în putere au cerut sa plece
în Al Treilea Reich ca sa muncească voluntar pentru nemți
în fabricile si pe ogoarele nemților, numai ca Armata Germana sa
poată extermina tot poporul rus.

La 30 iunie 1941 batalionul fascist
Lvov sub comanda lui R. Sukovici a executat cu glonț în
ceafa trei mii de polonezi ucraineni, inclusiv trei
oameni de știința cunoscuți pe plan mondial. În zilele
care au urmat batalionul a mai executat un grup de
șapte mii de ruși compus din femei,
bătrâni si copii. În timp ce femeile si copii erau
executați prin tăierea gâtului cu
cuțitele, în curtea ”Catedralei Metropolitane Sfântul
Andrei” mitropolitul catolic ucrainian ținea un
serviciu divin de mulțumire rugându-se pentru ”victoria
armatei sfinte a lui Adolf Hitler”.

Biserica Catolica Ucraineană a
binecuvântat toate crimele si masacrele diviziei naziste
ucrainene ”Galicina”. Aceasta a comis în
septembrie 1941 masacrul si genocidul de la Babi Yar, o
râpa din apropierea Kievului. Aici au fost aduși în
septembrie 1941 peste 50 000 (cincizeci de mii) de evrei din
clasa de mijloc, trei mii de tigani si circa 40 000
(patruzeci de mii) de civili ruși (mare parte femei si
fete) pe care SS-iștii ucraineni i-au dezbrăcat la
pielea goala apoi au început sa violeze femeile si fetele
neținând cont ca parintii si rudele lor erau de fata.
După violuri s-au dedat la scene de coșmar. Rusoaicelor si evreicelor le
tăiau sânii si le presărau sare pe râni, iar pe
bărbați îi castrau pe viu. Unora dintre prizonieri li se
tăiau brațele care apoi erau fripte pe
grătar.

Atrocitățile au atins o asemenea
culme abominabila ca soldații germani, revoltați, au
refuzat sa mai participe la masacru si s-au retras,
lăsându-i-i pe călăii ucraineni sa duca la capăt
genocidul. Prizonierii au fost omorâți la modul cel mai
bestial cu arme de foc descărcate în gât sau stomac (ca
sa moara în chinuri) sau loviți în cap cu topoarele ori
cu sapele. După terminarea masacrului trupurile au fost
aruncate în râpa si râpa acoperita cu
pământ.

Batalionul de masacru condus de
fascistul ucrainian Vojnovski a omorât 350 000 (trei sute
cincizeci de mii) de ruși în marea majoritate femei si
copii si peste 160 000 (o suta șaizeci de mii) de evrei. La
aceste omoruri au dat o mâna de ajutor țăranii ucraineni
fasciști si muncitorii ucraineni fasciști care aveau o ura
atât de mare fata de evrei si ruși încât s-au dedat la
acte de canibalism. Pentru faptele lor ei au primit medalii
si ranguri naziste iar Vojnovski a primit gradul de maior
în Armata Germana.

Ucrainianul Sutnevici care ucisese
si el circa trei mii de evrei a primit doar gradul de
căpitan în Armata Germana.

În satele Lipniki, Certozi,
Mikulici, Vladimir, bandele de ucraineni ucideau copii
rușilor si polonezilor luându-i de picioare,
învârtindu-i si dându-i cu capetele de pereți. Daca erau
prea mulți copii, aceștia erau aruncați de vii în
fântâni si părinții erau aruncați după ei, apoi
fântânile acoperite cu pământ. Au fost ucise în acest
fel numai într-un singur județ 15 000 (cincisprezece mii)
de persoane.

Ura ucrainenilor împotriva
rușilor si a evreilor era așa de mare
încât daca o fata ucraineană se căsătorise cu un evreu
sau cu un rus, atunci tatăl sau fratele ei o violau. Zeci
de tinere nesuportând o astfel de umilință au alergat si
s-au înecat în Nistru. Cele care nu se sinucideau erau
prinse si spintecate de cei care le violaseră (adică de
tații si frații lor) în felul următor: li se baga
vârful cuțitului în vagin si erau spintecate de jos în
sus.

Toate aceste lucruri se petreceau
în anii 1941-1945 în Ucraina Socialista. Adică în
mijlocul unui popor care deși trăise 20 de ani în ideea
prieteniei între popoare promovata de socialism, a uitat
într-o noapte toate aceste idei si a devenit la fel de
primitiv si sălbatic precum oamenii
cavernelor.

Astăzi, după 20 de ani de
existenta sub deviza valorilor europene si în spiritul
european al promovării minorităților naționale, pe care
ei singuri le clamează, ucrainenii si-au reluat marșurile
naziste pe străzile din Kiev, se mândresc cu genocidul
săvârșit asupra evreilor, polonezilor si rușilor, iar
Armata Ucraineană trage cu tunurile în blocurile de
locuințe, în școlile si spitalele din
orașele rusești din sud-estul Ucrainei.

Este limpede ca indiferent sub ce
deviza ar trai poporul ucrainian, nazismul si fascismul nu
pot fi eradicate din Ucraina. Este interesant sa vezi ca
român, ca întreaga noastră clasa politica si toți
conducătorii noștri fraternizează azi cu clasa politica
ucraineana fără sa vadă ca Ucraina tine azi între
granițele ei teritorii românești care
totalizează încă o Republica Moldova pe care ea,
Ucraina o ocupa în mod nejustificat si cu binecuvântarea
politicienilor din București, aserviți
Occidentului.

Oare de ce nu sufla politicienii
noștri români nici o vorbulița despre acest
teritoriu?

În al treilea rând, citind aceste
documente nu trebuie sa crezi ca Israelul nu va cere
Ucrainei despăgubiri pentru crime si genocid. În mod
normal, aceste despăgubiri ar trebui sa ajungă la circa
200 de miliarde de euro. Israelul va cere aceste
despăgubiri, dar așteaptă ca apele sa se limpezească în
Ucraina. Adică sa vadă cine va rămâne între granițele
Ucrainei.

Deocamdată, numai Crimeea,
Donețk si Lugansk si-au declarat
independenta si au devenit republici ruse libere. Acestea nu
se considera parte a statului ucrainian si, evident, nu vor
plăti despăgubiri.

Aici e vorba de clasele
conducătoare, care au fost la putere si nu de oamenii de
rând, care nu au nicio legătură cu politica. Ei au
reprezentat, întotdeauna, o masa de manevra pentru
politicienii din trecut ca si din prezent.

Ucraina ar trbui să se mute la ea acasă iar
noi ar trebui să fim mai hotărâti cu cei care ne umilesc

SURSA: http://ioncoja.ro/mai-rusi-decat-rusii/

Publicat în CARICATURA ZILEI, DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu

ALEXANDRU MORARU ÎN DIALOG CU PICTORUL ŞI ARTISTUL FOTOGRAFIC IURIE RĂILEANU

Publicat în ANUNŢURI GRATUITE, DOCUMENTE, FELICITĂRI, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, MAI ODIHNIŢI-VĂ..., VIAŢA E FRUMOASĂ, VIDEO, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Sărbătoare, doliu şi circ în ţara furată

Degeaba se tot strigă „Deşteaptă-te, române !”. Românii nu dau semne a se trezi „din somnul cel de moarte” în care stau în transă de aproape 28 de ani.

26 iunie – Ziua Drapelului Naţional, Ziua Tricolorului
Pentru Onor, Prezentaţi !

„Trei culori cunosc pe lume/ Ce le țin de-un sfânt odor,/ Sunt culori de-un vechi renume/ Suveniri de-un brav popor.// Roșu-i focul ce-mi străbate,/ Inima-mi plină de dor/ Pentru sfânta libertate/ Și al patriei amor.// Auriu ca mândrul soare/ Fi-va’l nostru viitor/ Pururea’n eternă floare/ Și cu luci netrecător,// Iar albastrul e credința/ Pentru țară ce-o nutrim/ Credincioși fără schimbare/ Pân’ la moarte o să-i fim.// Pân’ pe cer și cât în lume/ Vor fi aste trei culori,/ Vom avea un falnic nume/ Și un falnic viitor.// Iar când, fraților, m’oi duce/ De la voi ș’o fi să mor/ Pe mormânt, atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru Tricolor.” (Ciprian Porumbescu, Trei culori).

26-28 iunie 1940 – zile de doliu „uitate”

În vălmăşagul reprezentaţiilor circului de stat al oficialilor dâmboviţeni, asortat, pe ici-colo cu festivisme ipocrite, românii sunt invitaţi să-şi uite trecutul. De cei 78 de ani scurşi prin clepsidra Europei de la infamul Pact Ribbentrop-Molotov şi cei 77 de la punerea sa în aplicare de către „Marele frate de la Răsărit”, cu încuviinţarea tacită a tuturor statelor occidentale, nu şi-a amintit nici Guvernul – nu se ştie care -, nici Parlamentul. Pe neromânul de la Cotroceni, căruia nu-i pasă de viitorul Ţării putem să-l scuzăm, conştienţi fiind că doar prezentul este ţinta sa preferată. Lecţiile de fizică predate meditaţilor – contra plată, dar nedeclarate la fisc -, i-au ajuns numai pentru doar cele „şase case” şi demersurile sucesorale succesorale ale „Deutsche Volksgruppe in Rumänien (D.V.R.)”, nu şi pentru studiul Istoriei Românilor. Nu-l interesează trecutul sau anul rapturilor teritoriale dezastruoase ale României Mari. Poate doar episodul D.V.R.” de unde i se trage „Eiserne Kreutz” – ediţia 2014, revăzută şi adăugită de Mutti Merkel ar avea o vagă semnificaţie, dar una 100% materială. Oare, pentru ce-i mai suportă românii navetele interne şi externe fără finalizare în beneficiul Țării?

„Centenar 1 Decembrie – 1918″ faţă în faţă cu „Centenar Trianon – 1920″

Organizaţiei antiromâneşti şi anticonstituţională ca partid politic pe criterii etnice – U.D.M.R. -, i se permite ca la 1 Decembrie să se comporte ca în zi de doliu. Pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, pentru cei aflaţi sub cizma ucraineană, pentru stigmatizaţii din Valea Timocului şi din Cadrilater sau cei de lângă Tisa, anul 1940, în special zilele de 26 şi 28 iunie, 30 august şi 7 septembrie reprezintă zile de doliu ale Neamului Românesc, de care oficialii României anului 2017 au uitat cu desăvârşire. Sau se prefac că au uitat. Atunci, cum să nu-i dăm dreptate lui Nicolae Iorga, când afirma că „Istoria se răzbună, repetându-se”?! Autorităţile maghiare au avut tupeul să pretindă și să solicite oficial României să-şi ceară scuze pentru „nedreptatea Trianon”, iar diplomaţia României se face că plouă. Insignifiantele sume alocate de la bugetul statului român pentru Centenarul României Mari, comparate cu cele alocate de Ungaria Centenarului Trianon păstrează proporţia dintre furnică şi elefant. Ale cui jocuri fac autorităţile districtului-colonie numită – încă – România, nu-i prea greu de ghicit.

Urmaşii „Crucilor cu săgeţi”

După atacurile de la congresul U.D.M.R. la adresa Centenarului Marii Unirii și acuzaţiile privind inexistența statului de drept în România, udemeriștii ridică tonul la cota nepermisă de decibeli. Deputatul U.D.M.R. în Parlamentul României, Kulcsár-Terza József a emis elucubraţii inadmisibile: „[…] Nu trăim într-un stat de drept, noi nu trăim în democraţie, noi nu trăim într-o ţară europeană. Într-un stat de drept, toţi cetăţenii sunt egali. Într-o democraţie, cetăţenii au dreptul la exprimarea liberă de opinii, la folosirea liberă a simbolurilor comunitare şi a limbii materne. Comunitatea maghiară din România nu cere mai mult decât ceea ce se cuvine tuturor naţiunilor europene. Niciodată nu o să fim slugi pe pământul nostru natal”[1] a răcnit udemeristul (B.T.I.). Ce exemplu mai elocvent doriţi pentru a conștientiza că udemeriştii nu vor drepturi, ci privilegii. Nu pentru minoritatea maghiară în ai cărei reprezentanţi se erijează, ci pentru ei, urmaşii crucilor cu săgeţi, ai lui Horthy Miklos şi Szálasi Ferenc, călăii românilor după Dictatul de la Viena. „Ai noştri ca brazii” au tăcut. Aţi tăcut. Nu aţi apărat drepturile cetăţeneşti ale românilor din aşa-numitul „ţinut secuiesc”, din Harghita sau Covasna !
Ruşine, domnilor deputaţi ! Ruşine, domnilor senatori !
Ca să lămurim cui cerem cele menţionate, vă prezentăm un interviu imaginar. Restul, rămâne în seama domniilor voastre.

România Marelui Cameleon!

Întrebare: Klaus Werner Iohannis este preşedintele României?
Răspuns: Nu! Este Gauleiterul vremelnic al districtului-colonie americano-ueiste sub influenţa celui de-Al Patrulea Reich şi deasupra căruia flutură drapelele: „Stars and Stripes”, „12 Gold Stars in the Blue Sky” şi, dacă mai rămâne loc la subsol, „Tricolorul roş-galben-albastru”, în poziţia Deveselu. Când nu scrâşneşte o limbă română constipată, se dă în stambă la Casa Albă, govorind americăneşte, dovadă că Marele Cameleon nu-i reprezintă pe români, ci pe el însuşi.
Întrebare: Ce beneficii a avut România de la intrarea în U.E şi N.A.T.O.?
Răspuns: Bogăţiile Ţării au intrat în regim de vaporizare, luând calea aerului şi a Insulelor Cayman. Armata a fost şi ea volatilizată în spiritul punctului 5 din tratatul N.A.T.O., iar S.R.I., S.I.E., S.P.P. etc., au fost transformate în anexe ale C.I.A., F.B.I. (U.S.A.), F.S.B.(Rusia), M.I.6 (Marea Britanie), B.N.D. (Germania), Mossad (Israel), D.G.S.E. (Franţa), M.S.S. (China), A.S.I.S. (Australia) R.A.V. (India) şi, cu voia dumneavoastră, Moş Crăciun mai ştie ale cui.
Întrebare: Ce este Parlamentul României?
Răspuns: O instituţie a statului român unde „serviciile secrete se transformă în partide politice. Partidul S.R.I. – de dreapta, filoamerican, partidul S.I.E. – filogerman, partidul S.P.P. – naționalist-patriotic, partidul sau televiziunea D.G.I.P.I. – ziarul informațiilor militare etc. […] să recunoaștem ușor căprăriile pe care se împarte puterea”[2].
Întrebare: Parlamentul României are două camere?
Răspuns: Da, una pentru dormit şi alta pentru vot în plen.
Întrebare: Camera Deputaţilor are deputaţi?
Răspuns: Pentru a sigura condiţii optime de somn, are aer condiţionat.
Întrebare: Senatul are senatori?
Răspuns: Nu, Senatul are fotolii comode şi un şef cu antecedente pro-ungare, anti-Gojdu.
Întrebare: Ce fac atunci când se întâlnesc senatorii şi deputaţii?
Răspuns: Votează legi strâmbe, demit guverne, o iau de la capăt şi pleacă în concedii.
Întrebare: Ce puteţi spune despre noul şef al guvernului?
Răspuns pe dos: „In zilele noastre, ca să fii premier înseamnă să te potrivesti cu profilul « creionat » de Preşedinte! Bravo, K.W.J! Bravo, L.D.! Cu astfel de personulităţi România va fi prima ţară din lume care va intra în contact/coliziune cu o nouă civilizaţie…”. Unii spun că ar avea dublă comandă, dar greşesc. Este triplă! Apropo, bănuiesc că ştiţi pe cine gratulează românii – uneori – cu „Bravo!”.

Doamnelor şi domnilor „aleşi ai neamului”, permiteţi-mi să închei acest interviu imaginar, aducând aminte celor care au uitat şi adresându-mă celor care nu cunosc, două sfaturi ale înţeleptului Pitagora:
„Viaţa cumpătată, în slujba binelui şi a dreptăţii, trebuie să stea şi la baza alcătuirii politice a unui stat.
– Legiuitorule, dacă legea ta nu e bună, du-te acasă!”.
Domnilor senatori şi deputaţi, luaţi aminte şi urmaţi sfaturile, pentru că… asta-i România în care trăim!

„Pas cu pas”, ne-am ales cu nefăcutul politicienilor de trei parale pe capul nostru, iar socotelile de ieri nu se mai potrivesc cu puzderia de matrapazlâcuri din timpul domniei „lucrului bine făcut”. În faţa lor, noi, „plebea”, privim nedumeriţi precum Joian la poarta nouă. În loc de concluzii, voi parafraza „moartea care citeşte ziarul”, şi, fiindcă orice teorie are duda pe care-o merită, rezultă că Liviu Dragnea, Călin Popescu-Tăriceanu, Klaus Iohannis & Co. sunt nişte politicieni corecţi şi cinstiţi, la fel de adevărat cum e Radu Duda prinţ. Drept pentru care, dacă rostirea lui Octavian Goga din 1916: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti […] e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” nu este suficient de lămuritoare, legea eminescului trebuie aplicată necondiţionat: „[…] în două taberi large, cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”.

„Fiat justitia, pereat mundus!”

În urmă cu un an de zile, Tribunalul O.N.U. pentru crime de război de la Haga a hotărît că președintele sârb Slobodan Milošević nu a fost responsabil pentru crimele de război de care fusese acuzat[3]. Milošević, care suferea de boli ale inimii, tensiune și diabet a murit după cinci ani de detenţie, în condiții neelucidate. Înainte de a muri, el a înaintat un memoriu în care a reclamat că nu i se dau medicamentele necesare, justificând astfel afirmaţiile celor care susţin că nu a primit medicamentele cerute pentru a muri în închisoare, înainte de a se pronunța un verdict.

Deşi nu-i momentul potrivit (nici nu va veni vreodată) mă bate gândul să mă adresez aceluiaşi tribunal pentru două acţiuni în instanţă:
1. Rejudecarea procesului Antonescu (1946);
2. Rejudecarea procesului Ceauşescu (1989).
Pentru orice eventualitate, fiecare cerere se va încheia cu atenţionarea aceluiaşi Pitagora: „Legiuitorule, bagă de seamă să nu te înşeli!”.

ION MĂLDĂRESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro/editoriale/4256.html

––––––––––––––-
[1] http://inpolitics.ro/ungurii-ridica-tonul-in-parlament-niciodata-nu-o-sa-fim-slugi-pe-pamantul-nostru_18436539.html (15.05.2017).
[2] Cornel Nistorescu, http://www.cotidianul.ro/traiasca-sistemul-cu-presedinte-cu-tot-302910/ (26.06.2017).
[3]http://www.fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=808604&title=o-palma-data-guvernelor-occidentale-si-presei-mondialiste-care-l-au-acuzat-pe-nedrept-slobodan-milosevic-a-fost-declarat-nevinovat-de-catre-tribunalul-de-la-haga-acuzat-fiind-el-a-fost-tinut-5-ani-in-inchisoare-la-haga-pana-cand-bolnav-a-murit- (27.06.2017).

Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu

O CARTE NOUĂ DE ALEXANDRU MORARU”ÎN LABIRINTUL DOCUMENTELOR SECRETE”

Interviu realizat de ziaristul Eugen Răbdău cu istoricul arhivist și publicist Alexandru Moraru

Cor: Majoritatea cărților dumneavoastră sunt culegeri de documente de arhivă nemaivăzute de nimeni și respectiv necunoscute de cititor, cercetător. Această recentă lucrare, face parte tot din categoria respectivă, sau diferă?

Nu, nu face parte din categoria precedentelor volume semnate de mine, deși articolele incluse în această carte sunt împresurate cu documente secrete de arhivă.

Noul volum este dedicat copiilor și nepoților mei, copii minunați și nepoți superbi. Cartea a apărut în format A4 conține  356 de pagini cu o îngrijire poligrafică excelentă a editurii Tipocart Print (director executiv domnul Ion Brânză). Coperta cărții, la fel ca majoritatea cărților mele, a fost realizată de fiica mea Laura Moraru, student la USM.

Conținutul cărții nu este altceva decât o selecție din cele mai reușite articole documentare și publicistice apărute pe parcursul anilor și publicate în majoritatea cazurilor în reviste, ziare dar și anuare ale unor instituții științifice. Sunt articole importante bine documentate cu materiale inedite, care dau peste cap multe minciuni istorice, ticluite de istorici de curte sau dușmani direcți și indirecți ai adevărului istoric, printre care se numără kominterniștii mai noi și mai vechi, toate speciile de sioniști și sorosiști, cumpărați cu 30 de arginți de mai marii lumii.

De unde aveți în arsenal atâtea documente importante inclusiv secrete și strict secrete?

Am avut fericirea să fiu angajat al Arhivei Naționale a RM pe post de șef secție valorificarea documentelor de arhivă, apoi la Arhiva Organizațiilor Social-Politice a RM am prestart acelaș volum de lucru. Am o experiență de cercetător destul de mare, iar în sistemul de arhive am aproape un deceniu. Curiozitatea profesională ș-a făcut efectul publicând câteva sute bune de articole și mai multe volume de carte.

În majoritatea lor, sunt articole scrise în baza documentelor secrete și inedite  de arhivă, deoarece, fiind îndrăgostit de istorie,  paralel cu serviciul de bază, am studiat zeci de mii de documente importante pentru cercetarea istoriei naționale.

Care este structura și conținutul noului volum ”În labirintul documentelor de arhivă”?

Am ales o structură simplă, cuprinsul, articolele selectate și în final un album personal cu poze de diferite perioade ale vieții și activității mele.  În lista articolelor au intrat:

  1. Cadrele bolșevicilor
  2. Criminali în halite albe
  3. Arhivele statului văzute din interior
  4. Politica este murdară? Sau oamenii?
  5. Masacrul militarilor polonezi la Katân
  6. Povara de a fi român
  7. Târnova: mită pentru comisariatul militar
  8. Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475)
  9. Profesorul Gheorghe Buzatu- regretatul meu prieten

10.Comportamentul ocupanților sovietici

  1. Tatarbunar: răscoală după scenariu
  2. 1940: când au năvălit ”eliberatorii”

13.Sub steagul stalinismului

  1. Chișinău, 1944: Ocupat de NKVD
  2. Comunismul ne-a făcut canibali
  3. Dosarul strict secret 009
  4. Copiii noștri în ”grija” statului sovietic
  5. 1918: Anul ascensiunii naționale
  6. Misiuni diplomatice la Petru I
  7. Cahul: ultima luptă a Domnitorului
  8. Manuk-Bei: Diplomat, erou sau trădător?
  9. De s-ar ridica Ștefan-Vodă
  10. Cartea”Holocaustul din Basarabia” este un eșec

24.Mareșalul Antonescu n-a fost antisemit!

  1. Cultura ”ascultată” la Biroul CC
  2. Criuleni și împrejurările lui
  3. De aur, visul făurit
  4. Din istoria drumurilor
  5. Satul de pe malul Ichelului
  6. Patria începe de la cultură
  7. Un creștin în infernal atomic
  8. Muzica- ca sens al vieții
  9. Blazonul orașului Criuleni: a fi sau a nu fi?
  10. Blazon al Criuleniului (autor: Nicolae Frumosu)
  11. Blazonul orășelului Criuleni
  12. Mozaic istoric
  13. Din trecut: satul Jevreni
  14. Satul Jevreni în vâltoarea evenimentelor
  15. Jevreni (articol”Enciclopedia Local.RM, v. 7.)
  16. Soarta unei familii, a unei țări întregi
  17. Răstignit pentru Basarabia: Alexandru Ion Moraru
  18. Poezia ”Nistrul” de Alexandru Ion Moraru
  19. Poezia ”Poveste” de Alexandru Ion Moraru
  20. Probleme. Atitudini. Sugestii
  21. Credință pusă la zid
  22. Activitatea confesiunilor religioase
  23. Biserica ortodoxă din Basarabia
  24. Biserica catolică a RSSM
  25. Religia mozaică
  26. Religia protestantă baptistă
  27. Organizația religioasă ”Martorii lui Iehova”
  28. Masonii în vizorul poliției (1942)
  29. Confesiunile religioase din RSSM în dosare secrete
  30. Politica statului sovietic față de confesiunile religioase
  31. Parcă spuneați că i-a omorât Mareșalul?!
  32. Constantin Bivol: tragedia unui deputat
  33. Fiu de țăran ajuns colonel, editor și publicist
  34. Meditații preelectorale în ajun
  35. Album personal

În anul 2016 dumneavoastră ați organizat la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu o conferință științifică inedită ”Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie”, eveniment dedicat memoriei celor 70 de ani de la asasinarea bravului militar și Conducător al Statului român. A fost un eveniment fără precedent. La acest subiect ați editat 3 volume de carte, ce vă leagă de personalitatea Mareșalului Antonescu, pe care majoritatea istoricilor o evută cu desăvârșire?

Am studiat mii de documente de arhivă la acest subiect si adevărat vă spun, dacă citeau cetățenii și guvernanții noștri de carton măcar o jumătate din aceste documente, apoi Mareșalului Antonescu ar fi meritat câte o statuie, sau cel puțin bust în fiecare oraș. Militar talentat, mare patriot, luptător pentru unitatea națională, onest etc.

În baza comunicărilor prezentate la respectivul for științific,  am alcătuit și scos de sub tipar”Materialele Conferinței științifice ”Mareșalul Antonescu in istorie și istoriografie”, grație domnului Efim EFROS, om de afaceri, care a sponsorizat apariția acestei cărți, deși într-un tiraj redus (80 de exemplare). Datorită efortului prietenului Alexei Crețu, profesor universitar și al prietenului Alexei Paluță, cunoscut medic a putut fi posibilă apariția cărții cu materialele conferinței într-un tiraj mai solid. Cu această ocazie, la 29 mai 2017, la Biblioteca Centrală a BM ”B.P.Hasdeu” a fost organizată lansarea acestei cărți.

Documentele secrete, care n-au fost utilizate în cărțile mele, au fost cu succes folosite în sutele de articole cu caracter istoric și documentar publicate în mai multe reviste și ziare. Printre acestea se numără: ” Literatura și Arta”, ”Glasul Națiunii”, ”Capitala”, ”Ziarul de Gardă”, ”Magazin Istoric”, ”Historia”, ”Țara”(Iași), ”Flux de Vineri”, ”Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova”, etc.

Din câte cunosc, unul din articolele dumneavoastră (cu unele prescurtări) a fost preluat de marele nostru  desident, scriitorul Paul Goma din Paris. Care este acest articol și unde a fost publicat maestru Goma?

Este vorba de articolul  de proporții ” Cadrele bolșevicilor”, care a fost preluat de scriitorul și patriotul Paul Goma în renumita lucrare ”Săptămâna Roșie…”(vezi Editura Vicovia, 2009, pag. 315 – 331).

Am rasfoit cartea și la ultimul capitol, Album personal am văzut o mulțime de poze cu personalități cunoscute din Moldova și România. Numiți câteva din acestea…

La finele cărții, pe post de anexă am introdus și un ” album personal”, în care au fost incluse un număr mare de fotografii din viață, copilărie, adolescență, anii de studenție și de activitate. Sunt și poze credem noi, mai puțin cunoscute, cum ar fi autorul alături de oameni celebri cum sunt: maestrul Eugen Doga, maestru Iulian Filip, dr. Vasile Șoimaru, profesorul Alexandru Moșanu, generalul Ion Costaș, scriitorul Constantin Dragomir și regretatul poet Ion Vatamanu, poeta Maria Botnaru, istoricii dr. Mariana Țăranu, dr. Ruslana Grosu, dr. Viorica Olaru Cemârtan, dr. Ion Negrei, profesoara Daniela Vacarciuc,  istoricul militar Sergiu Munteanu, istoricul literar, cercetătorul Vasile Malanețchi, scriitorul și publicistul Vlad Pohilă,  dr. Mariana Harjevschi, dr. Lidia Kulikovski, distinsul cărturar Iurie Colesnic, renumitul scriitor și publicist, Ion Măldărescu, poetul şi scriitorul Nicolae Dabija, publicistul și editorul Alexandru Ganenco, cunoscutul scriitor Tudor Țopa, profesorul universitar Alexei Crețu, colega Elena Șendrea, doamna Elena Pintilei, enciclopedistul Benedict Ciubotaru, profesorul universitar dr. Anatol Petrencu, doamna Mariana Pagu,  colonelul (r) Anatol Munteanu, renumita interpretă Aurica Dicusară (Basarabeanca), scriitorul şi publicistul Grigore Grigorescu, prietena familiei doamna Svetlana Uncuţă, doamna Liuba Muntean, maestru Vasile Iovu și mai multe poze cu copiii și rudele apropiate.

Felicitări pentru această nouă realizare și cât mai mulți cititori. Mulțumesc pentru acest interviu și timpul acordat.

Și eu vă mulțumesc. Doamne ajută și să aveți o peniță cât mai ascuțită!

A consemnat: Euden Răbdău

SURSA: https://mazarini.wordpress.com/2017/06/25/o-carte-noua-de-alexandru-moraruin-labirintul-documentelor-secrete/

Publicat în FELICITĂRI, ISTORIA NOASTRĂ, VIAŢA E FRUMOASĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

INTERVIUL ZILEI: IN OBIECTIV- PUBLICISTUL GRIGORE GRIGORESCU

Publicat în FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, VIDEO, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu