CLUBUL ISTORICILOR 2019, PRIMA ȘEDINȚĂ: ȚIGANII ȘI EVREII ÎN RĂZBOIUL II MONDIAL

Azi, 24 ianuarie 2019 la Biblioteca Centrală a BM ”B.P. Hasdeu” a avut loc ”masa rotundă” a Clubului Istoricilor (prima ședință din anul acesta). Subiectul discutat a fost ”Țiganii și evreii în războiul II mondial” Au participat și luat câvânt: profesorul universitar dr. hab. Anatol Petrencu, dr. Vasile Șoimaru, col (r) Alexandru Ganenco, scriitorul Tudor Țopa, jurnalistul Nicolae Becciu, scriitorul Grigore Grigorescu și alții. Moderator, președintele Clubului: Alexandru Valeriu Moraru. La ședința aceasta a participat și un grup de liceieni de la Liceul Teoretic ”Iulia Hasdeu” însoțiți de profesoara Mariana Leu.

În curând va fi pus pe post și filmul evenimentului pe portalul http://www.youtube.com

 

Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, FOTOGRAFII, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Moartea politică a ucigaşului naţiei nu este o alternativă, ci act de supravieţuire al naţiei

După vechile tradiţii, înainte de Crăciun, am adresat unuia dintre puţinii patrioţi ail zilelor noastre o urare cu trimitere la sărbătoarea creştinătăţii, la Anul Nou ce-şi grăbea paşii spre startul celor 365 de zile ale lui 2019, la anii tinereţii, la fiinţe frumoase la chip şi nobile la suflet, la ţara românilor. Am primit un răspuns care m-a adus cu picioarele pe pământ: „Acum 30 de ani am avut o fată frumoasă şi mândră… ne-au furat-o!”. Fireşte, era vorba de România! Avea dreptate! Cei ce pretind că ar fi condus România au tratat-o vreme de 29 de ani ca pe o damă de consumație. Nemernicii au agresat-o, au siluit-o, i-au umilit seniorii și i-au alungat urmașii…

„Ciuruiţi” timp de 29 de ani

 

În imensul puzzle al lui decembrie ’89, în care Nicolae Ceauşescu a fost piesă centrală, s-au adunat mii de documente, stenograme, mărturii, articole din presa vremii, rapoarte declasificate, manipulări, dezinformări şi, conform romglezei, la modă, o pădure de „Fake news”. Urmare a „Pactului diavolilor” (a se citi întâlnirea de la Malta din 2-3 decembrie 1989 pe care Gorbaciov, păcălitul de serviciu o denumea atunci „Cotitură istorică”, dar de care s-a dezis când a deschis ochii), pe primul Preşedinte al României, o mână de nemernici l-au acuzat pe baza „Fake news”- urilor „Europei libere”, de genul celor 60.000 de victime, inexistente, de fapt, l-au judecat printr-o mascaradă oribilă, l-au condamnat şi para-condamnat l-au mitraliat ca pe o fiară agresivă, pentru că ştia şi putea spune prea multe adevăruri.

Cu mult timp în urmă, am afirmat că televizorul este un drog mult mai nociv decât heroina, cocaina, L.S.D.-ul şi, în general, produsele amfitaminice[1], că este cea mai eficientă armă de deformare a realităţii, de falsificare a istoriei şi de îndobitocire. Cu această armă,  cetăţenii României au fost „ciuruiţi” timp de 29 de ani, fiindu-le indus în subliminal un miraj, o Fata-morgana a unei Europe care nu mai poate de dragul nostru, care ne-ar vrea binele (chiar cu de-a sila). În realitate, ni s-a dat brânci în „Imperiul celor 12 stele”, doar pentru a fi transformaţi în sclavi moderni şi piaţă de desfacere a Occidentului. Ni s-a impus desfiinţarea armatei proprii, pentru a nu ne mai putea apăra. Am pierdut independenţa economică, iar suveranitatea şi puterea de decizie am dat-o pe gratis împreună cu resursele minerale, umane, cu materia cenuşie a Ţării.

„Ţiganiadă”, Faraonului Carpaţilor cu „marţienii” politichiei

 

Pe fondul mult trâmbiţatei „Mari Uniri” de la sfârşitul anului 2018, lamentabil şi voit ratată de nenumărate ori prin nevolnicia conducătorilor României postdecembriste, a continuat haosul „Ţiganiadei” dintre Faraonul Carpaţilor şi „marţienii” politichiei dâmboviţene. Echilibrul, şi aşa instabil din „Ţara lui Papură Vodă”, a fost afectat profund şi nu din pricina recentei activări a Vulcanului Etna, ci a nemerniciei căţărate şi aşezate pe Tronul Ţării, a luptelor fratricide, a nesocotirii intereselor naţionale, inclusiv a pomenilor primite de paraziţii sociali ai fantasmagoricei „case regale” a Republicii, cu prilejul parastasului Republican al congelatului.

Mult prea numeroasele mutări pe tabla de şah a componenţei guvernamentale i-au oferit Faraonului Carpaţilor prilejul să-şi facă mendrele, să se dea în stambă după cum „vor muşchii lui”. Cu zâmbetu-i tâmp, între două navete Bucureşti-Hermannstadt (sau Nagyszeben) – ori Bucureşti-Bruxelles via Carmencita & Mutti Merkel -, Faraonul nu-şi mai ascunde intenţiile, de altfel, destul de străverzii. Motive invocate? Ba că România nu-i pregătită pentru misiunea de a conduce „Imperiul celor 12 stele” pe perioada preşedinţiei rotative (el însă, Faraonul, Da!), ba că nu-i plac ochii miniştrilor din România (fără a motiva şi cauzele respingerilor), iar hainele înalt-prea-nulităţii-sale vor sta pe post de sperietoare la toate şedinţele guvernului… ce mai? Faraonul vrea „Guvernul meu”. Certitudine este şi faptul că, strecurându-se printre dosarele sale penale spălate machiavelic chiar în anul catapultării pe tron a dat de atâtea ori cu oiştea-n gard, încât este greu de crezut că ar putea fi posesor de carnet de conducere al vreunui vehicul. Dacă da, cel care i l-a eliberat ar trebui judecat şi pedepsit pentru incompetenţă, iresponsabilitate şi neglijenţă în serviciu.

Dacă pierde trenul, nici Costa Rica, nici Madacascarul nu-l mai scot basma curată

 

După aplicarea cu „copy-paste” a procedurii navetei săptămânale la şi de la nevastă, Faraonul şi-a instalat fundul în două luntrii şi trage cu sârg de sforicele. În patru ani de huzureală pe banii statului român n-a construit nici măcar un castel de nisip. Acum vrea şi la Bruxelles – lângă taica Juncker, căruia, prin vocaţia de slugă, nu-i iese din vorbirea etilico-sciatică -, vrea şi la Cotroceni pentru a agita băţul prin gard ca să menţină spiritele aţâţate şi Ţara în degringoladă. O tragere de timp pentru ca jongleriile cu casele obţinute „din meditaţii” (asemenea termopanelor Mătuşii Tamara) să nu apară la TV sau, mai rău, pe banca acuzării pentru comiterea de  fals şi uz de fals… poate şi de alte fapte, la fel sau mai puţin onorabile.  Beleaua este că asemeni Etnei, mizeria a dat pe-afară şi cele 16 dosare „lăzărite” cu grijă prin soluţii de neurmărire penală (8 dosare), dispoziţii de disjungere/declinare (7 dosare), un dosar a fost preluat de la P.C.A. Alba Iulia la P.I.C.C.J. (dosarul nr. 411/P/2013)[2]. au fost desconspirate. Dacă-şi pierde imunitatea, nici Costa Rica, nici Madacascarul nu-l mai scot basma curată pe inculpat. Scrâşneşte din maxilare, arătându-şi fasolea „spălată de două ori pe zi”, precum în reclamele „Colgate” sau „Sensodyne” şi, în aroganţa sa fără limite, trage nădejde că după o jumătate de an ca tăietor de frunze pe meleaguri occidentale cineva îi va mai măslui încă un mandat de „ales al Facebook-ului”.
 

Patru ani de muţenie, infatuare, scrâşniri din dinţi şi atac la limba română

 

Cu certitudine, realitatea a demonstrat că entitatea humanoidă, cu eticheta K.W.I., lipită pe jacheta roşie nu este altceva decât o uriaşă calamitate abătută asupra României pe post de pradă. O clonă modelată după tipicul alogenilor care au cârmuit România anilor ’40-’50 ai secolului al XX-lea, cu scopul reciclat de a sluji interese străine Neamului Românesc. Cum bine se ştie, „corb la corb nu-şi scoate ochii”, drept pentru care, Joseph Daul – alt valet a Noii Ordini Mondiale şi Preşedinte al Partidului Popular European (P.P.E.) -, îi saltă mingea la fileu, afirmând despre Faraon că ar fi „un luptător neobosit pentru statul de drept şi combaterea corupţiei” şi că „va conduce excelent preşedinţia rotativă a Uniunii Europene”. Observăm că zicala românească „Cine se-asemănă, se-adună” funcţionează şi în Occident.

Al patrulea chiriaş postdecembrist la Cotroceni a debutat prin muţenie. Mult mai târziu, când a deschis gura, convins până peste poate de impresia că ar fi stăpânul României şi în absenţa oricăror argumente logice, a atacat limba română „la baionetă”. Unicul fapt demonstrat în cei patru ani de navetă este dependenţa de nevastă, întrebarea firească fiind inevitabilă: dacă navetistul de serviciu îşi va păstra năravul plimbării costumului între locul de serviciu şi casele obţinute cu trudă, prin meditaţii extrasenzoriale şi artificii „iluzioniste”, inspirate din regulamentul Deutsche Volksgruppe in Rumänien, la cât se vor ridica cheltuielile deplasărilor săptămânale Bruxelles-Hermannstadt ale ipochimenului, pentru a se întâlni cu  Carmecita – care, la rândul ei, sfideză legile ţării? Oare „iuropenii” de la U.E. i le vor deconta?

„În ţara asta de gugumani în care eu sunt cel dintâi”…

 

Cartea de căpătâi a Faraonului din Carpaţi nu este Constituţia României, ci sloganul Caţavencului: „În ţara asta de gugumani în care eu sunt cel dintâi”… faptele sale mulându-se perfect pe ipocrizia demagogică a personajului din „scrisoarea pierdută” a lui Nenea Iancu: „un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat «de drept» ca al nostru”, bla, bla…

 

Moartea politică a ucigaşului naţiei nu este o alternativă, ci act de supravieţuire

 

Faraonul se crede deasupra românilor, de care şi-a bătut joc în repetate rânduri. Fără strop de originalitate, ceea ce nu-l scuteşte de vinovăţie, el nu este autorul ideilor „fără formă şi fără fond” transformate în sunete şi expulzate cu mare trudă pe cale orală, auzibile la un difuzor defect. Sunt prelucrări ale unor indivizi nu totdeauna inspiraţi, înmagazinate pe un hard de generaţie expirată, instalat pe post de creier, apoi preluate vizual şi citite sacadat şi scandalos de la pupitrul prezidenţial. Treziţi-vă români din „somnul cel de moarte” – la propriu! În timp ce numeroase state de pe întreg mapamondul au refuzat infamul „Pact O.N.U. pentru migraţie”, Faraonul este capabil să-l accepte, declanşând suicidul românilor. Incompetenţa, abuzul, sfidarea legii, inclusiv trădarea de ţară trebuie sancţionate după gravitatea faptelor şi, sine die, cu moartea politică a celui care ucide Naţia Română!
ION MĂLDĂRESCU
SURSA: https://www.art-emis.ro/editoriale/moartea-politica-a-ucigasului-natiei-nu-este-o-alternativa-ci-act-de-supravietuire-al-natiei
–––––––––––––––––
[1] Amfetaminele sunt substanțe simpatomimetice de sinteză, înrudite structural cu adrenalina (epinefrină), la care predomină efectele excitante centrale. De aceea sunt numite și amine de trezire sau amine tonifiante. Reprezentantul principal este amfetamină, sintetizată la sfârșitul secolului al XIX-lea și utilizată inițial pentru acțiunea să decongestionanţă. Principalele efecte ale amfetaminelor sunt stimularea psihomotorie și acțiunea anorexigenă. Au potențial ridicat de abuz. Doza consumată este crescută rapid și foarte mult pentru atingerea stării de euforie, deoarece se instalează toleranța. Dependenții de amfetamine dorm doar câteva ore pe noapte, timp de luni de zile și ajung la psihiatru într-o stare ce se deosebește foarte puțin de psihoza acută. Se simt amenințați și urmăriți de orice persoană necunoscută, prezintă halucinații tactile și auditive.
Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ | 1 comentariu

CONTRIBUȚII PERSONALE ÎN ANUL CENTENARULUI 2018 DE ALEXANDRU MORARU

Centenarul României Mari – Sărbătoarea familiei noastre

Alexandru Moraru, Chişinău

Anul acesta sărbătorim 100  de ani de la Marea Unire a Basarabiei cu Ţara. Un sentiment de mândrie mă  ţine în suspans, deoarece bunicul meu, Ion Alexandru Moraru a contribuit şi el punând acea cărămidă modestă la Marea Operă a Întregirii Neamului Românesc in 1918. O sută de ani în urmă buncicul meu a votat Unirea, ce-i drept, la nivel de județ Orhei și acest lucru se întâmpla la 25 martie 1918, adică cu două zile înainte de de votul istoric al Sfatului Țării de la Chișinău. Desigur, normal ar fi fost să fim demni de înaintașii noștri și să realizăm noi re-unirea Basarabiei (sau ce-a mai rămas din ea, adică Republica Moldova) cu Țara, dar indiferența noastră, sărăcia și grijile cotidiene, lașitatea, trădarea clasei politice din Țară și de la Chișinău, puternica propagandă rusească, susținută cu sume fabuloase din exterior au zădărnicit realizarea acestui deziderat mult visat de românii basarabeni și nu numai. Nu ne vrea nimeni unificați, nu ne vrea nimeni uniți și puternici! Sloganul „Dezbină și stăpâneşte!” este și azi la fel de actual ca întotdeauna!

Mă adresez tinerei generații, cu rugămintea, chemare de a studia istoria adevărată a Neamului Românesc, de a citi și răspândi lucrările istoricilor, scriitorilor şi formatorilor de opinii patrioţi: Nicolae Iorga, Gheorghe Buzatu, Ioan Scurtu, Larry L. Watts, Jipa Rotaru, Ion Măldărescu, Ion Coja și alții. Trăim într-un sistem depășit, care trebuie schimbat de urgență, cât nu e târziu! Trebuie de pus în capul mesei Adevărul istoric! Trebuie să ne  debarasăm de corporațiile internaționale, care jefuiesc românimea sub toate aspectele, trebuie chemaţi la dreaptă judecată toți vânzătorii de Neam și Țară, iar cei dovediţi vinovaţi, pedepsiţi după gravitatea faptelor comise! Nu așteptați ajutor și susținere de la străini, fiindcă interesul lor este altul! Fără putinţă de tăgadă, cele spuse mai înainte par demersuri irealizabile în conjunctura de astăzi, dar puși n fața unui pericol iminent, nu avem de ales, suntem! Sus inima români!

Doamne ajută!

SURSA: https://www.art-emis.ro/eveniment/vivat-crescat-floreat-romania-magna

PUBLICAȚII  DEDICATE  CENTENARULUI  MARII  UNIRI  (1918)

Articole:

  1. Centenarul Marii Uniri- unitatea națională a românilor de pretutindeni https://vechisirare.wordpress.com/2018/01/19/centenarul-marii-uniri-unitatea-nationala-a-romanilor-de-pretutindeni/
  2. Unirea și Cocuța Vagoride-Conachi

https://vechisirare.wordpress.com/2018/01/29/unirea-si-cocuta-vogoride-conachi/

  1. Clubul Istoricilor: Document important aprobat la 30 ianuarie 2018 https://vechisirare.wordpress.com/2018/02/06/clubul-istoricilor-document-important-aprobat-la-30-ianuarie-2018/
  2. Centenarul Marii Uniri, moment de bilanț și speranțe https://vechisirare.wordpress.com/2018/03/29/centenarul-marii-uniri-moment-de-bilant-si-sperante/
  3. Misterul morții lui Alexei Mateevici.Certitudine și ipoteze https://vechisirare.wordpress.com/2018/03/27/misterul-mortii-lui-alexei-mateevici-certitudini-si-ipoteze/
  4. ”Ecoul Unirii” a fost lansat la Biblioteca Centrală la 15 martie 2018 https://vechisirare.wordpress.com/2018/03/16/ecoul-unirii-a-fost-lansat-la-biblioteca-centrala-la-15-martie-2018/
  5. Centenarul Marii Uniri a României. Aniversarea a o sută de ani de la actul Unirii Basarabiei cu România https://vechisirare.wordpress.com/2018/04/17/biblioteca-centrala-profesorul-anatol-petrencu-la-conferinta-centenarului-10-04-18/
  6. Contribuția lui Ion Antonescu la Unirea cea Mare https://vechisirare.wordpress.com/2018/06/08/contributia-lui-ion-antonescu-la-unirea-cea-mare/
  7. Teșu Solomovici ”Mareșalul Ion Antonescu. O biogragie” https://vechisirare.wordpress.com/2018/09/07/tesu-solomovici-maresalul-ion-antonescu-o-biografie/

Filme:

  1. ”Ecoul Unirii”- o culegere din trei cărți vechi și rare https://vechisirare.wordpress.com/2018/03/16/ecoul-unirii-a-fost-lansat-la-biblioteca-centrala-la-15-martie-2018/
  2. Biblioteca Centrală: Profesorul Anatol Petrencu la conferința Centenarului 04.2018 https://vechisirare.wordpress.com/2018/04/17/biblioteca-centrala-profesorul-anatol-petrencu-la-conferinta-centenarului-10-04-18/

Participare la emisiuni televizate:

  1. În direct la 10 TV: Prezentarea volumului ”Ecoul Unirii” 16 martie 2018 https://vechisirare.wordpress.com/2018/03/17/in-direct-la-10-tv-prezentarea-volumului-ecoul-unirii-16-martie-2018/

Pentru activitate științifică  și contribuție personală în istoriografia românească, lupta pentru restabilirea adevărului istoric Alexandru Moraru, la 7 septembrie 2018 ROMÂNIA, Centenarul Marii Uniri se  menționează cu Diploma și Medalia ”CENTENAR”

                          ALTĂ   ACTIVITATE  ȘTIINȚIFICĂ

Eroii căuzuți la Cotul Donului. Documente de arhivă https://www.art-emis.ro/istorie/eroii-czui-la-cotul-donului-documente-de-arhiva-1

Eroii căuzuți la Cotul Donului. Documente de arhivă https://www.art-emis.ro/istorie/eroii-cazuti-la-cotul-donului-documente-de-arhiva-2

Eroii căuzuți la Cotul Donului. Documente de arhivă https://www.art-emis.ro/istorie/eroii-cazuti-la-cotul-donului-documente-de-arhiva-3

Eroii căuzuți la Cotul Donului. Documente de arhivă https://www.art-emis.ro/istorie/eroii-cazuti-la-cotul-donului-documente-de-arhiva-4

Al.Moraru și Al. Ganenco – ”Victimele ocupanților sovietici și călăii lor” https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/al-moraru-si-al-ganenco-victimele-ocupantilor-sovietici-si-calaii-lor

Comunicare în volumul ”Retrăiri istorice în veacul XXI” vol. XI, Editura Ro.cart”, București, 2018, pag.429-464 ”Documente de arhivă din Chișinău privind eroii căzuți la Cotul Donului  și grija Mareșalului pentru repatriereabromânilor deportați de sovietici în regiunile Kuban și Crimeia (URSS) Autor: Alexandru Moraru

Despre activitatea științifică  a lui Alexandru Moraru  a fost menționat de cunoscutul scriitor și publicist Tudor Țopa în volumul său din 2018 ”În Raza Memoriei”, Fundația ”Draghiștea”, Chișinău, pag. 26-29

CLUBUL ISTORICILOR:

Soarta deportaților rămași în Siberia https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2018/11/23/clubul-istoricilor-soarta-deportatilor-ramasi-in-siberia-23-11-18/

SĂPTĂMÂNA ȘTIINȚEI LA BIBLIOTECA MUNICIPALĂ ”B.P.HASDEU” (moderator: Alexandru Moraru)

În cadrul săptămânii științei la Biblioteca Municipală ”B.P.Hasdeu” am organizat și moderat șase interviuri  cu oameni de știință din Republica Moldova. Respectiv:

  1. https://www.youtube.com/watch?v=aikAgqhf1WA&t=38s  (dr. Valentina Eșanu)
  2. https://www.youtube.com/watch?v=rr_YG41p82A&t=5s (dr. Vasile Jomiru)
  3. https://www.youtube.com/watch?v=l59MEJD4Eno&t=466s (dr.hab. Ion Holban)
  4. https://www.youtube.com/watch?v=YI26wf_tIPM&t=1074s (acad. Sergiu Chircă)
  5. https://www.youtube.com/watch?v=kOiFzoGLJSA&t=866s (dr. Mariana Țăranu)
  6. https://www.youtube.com/watch?v=LmDHaNmX-ZU&t=318s (dr.hab. Sergiu Miron)

SONDAJ:   Cititorii BC răspund la întrebarea: CE ESTE ȘTIINȚA?

Tot în cadrul Săptămânei Științei 2018 am organizat și realizat  nouă  sondaje cu utilizatorii BC

  1. https://www.youtube.com/watch?v=GvdLLHdtFDs&t=7s
  2. https://www.youtube.com/watch?v=PPv5JsRWX5c
  3. https://www.youtube.com/watch?v=peCCre3pk0I
  4. https://www.youtube.com/watch?v=MTv1NaM-h1I&t=34s
  5. https://www.youtube.com/watch?v=YSVMmnQ_sZw
  6. https://www.youtube.com/watch?v=IsI14PmpcHc&t=38s
  7. https://www.youtube.com/watch?v=piaXyfPwbaw&t=8s
  8. https://www.youtube.com/watch?v=mRIPgzY9yKk&t=21s
  9. https://www.youtube.com/watch?v=pJZZ9MQl9qM

LANSĂRI DE CARTE ȘTIINȚIFICĂ

  1. Triplă lansare de carte cu Corneliu Filip, istoric român https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2018/11/26/corneliu-filip-la-biblioteca-centrala/

COMEMORAREA DOMNUTORULUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT (SIMPOZION) – 02 iulie 2018

Eveniment organizat și moderat  de Alexandru Moraru, șef servici Biblioteca Centrală. Cu un mesaj de salut a  fost prezentă doamna dr. Mariana Harjevschi, Director general al Bibliotecii Municipale ”B.P. Hasdeu”.  În cadrul simpozionului, cu comunicări au fost prezenți: acad. Andrei Eșanu, dr. Valentina Eșanu, col (r) Alexandru Ganenco, scriitorul Tudor Țopa, doctorand Lilia Țâmbală, etc.

  1. https://www.youtube.com/watch?v=lZt_uRry6kM
  2. https://www.youtube.com/watch?v=4uHM3fPLVRU
  3. https://www.youtube.com/watch?v=PuEK-t0J04A

CONFERINȚE  ȘTIINȚIFICE   DEDICATE   CELEBRULUI   NEAM  HASDEU

26 februarie 2018, ora 14.00

Conferinţă Ştiinţifică

 Prezenţe hasdeuiene în ştiinţa şi cultura românească

Organizator și moderator: Alexandru Moraru, șef serviciu

În cadrul Conferinţei au fost prezentate următoarele comunicări:

Dr. Svetlana Coandă Însemnătatea concepţiiilor lui B.P.Hasdeu pentru contemporanietate

Dr. Valentin Constantinov La originea unui mare Neam: Hasdeuenii din sec.XVII

Irina Nechit  Prezenţa lui B.P. Hasdeu la inaugurarea Teatrului Naţional din Chişinău (6.10. 1921)

Dr. Oxana Gherman Răzvan şi Vidra” formulă romantică a dramatismului intern

Dr. Lilia Ţâmbală Contribuţia lui B.P.Hasdeu la dezvoltarea lingvisticii româneşti

Elena Şendrea Descoperim şi exploarăm colecţia hasdeulogie

Constanţa Bordeianu Promovarea valorilor în poezia lui B.P. Hasdeu

CONFERINȚĂ   ÎN MEMORIA POETEI ȘI SCRIITOAREI IULIA HASDEU

În ziua de 18 octombrie  2018 în sala germană a Bibliotecii Centrale a BM ”B.P.Hasdeu” a avut loc  Conferința Științifică dedicată  scriitoarei și poetei Iulia Hasdeu, de la care moarte prematură s-au împlinit 130 de ani.

Evenimentul a fost deschis cu un mesaj de salut prezidat de directorul general al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” doamna dr.Mariana Harjevschi. În continuare organizatorul și moderatorul Conferinței Științifice Alexandru Moraru, șef serviciu la Biblioteca Centrală a oferit cuvântul primului vorbitor cu prima comunicare la subiectul respectiv, și anume dr. Oxana Gherman cu” Stări dezolante în poezia Iuliei Hasdeu”.

Ulterior în fața publicului a luat cuvântul prietenul Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, cercetătorul, scriitorul și publicistul Octavian Onea din România cu comunicarea ”Poeziile românești ale Iuliei Hasdeu”.

Tot cu o comunicare interesantă a venit și cunoscutul cercetător, directorul Muzeului Național de Literatură Română ”Mihail Cogălniceanu” , domnul Vasile Malanețchi intitulată ”Moștenirea literară a Iuliei Hasdeu în atenția  cecetătorilor din Republica Moldova”.

Apogeul evenimentului cu siguranță că a fost comunicarea celebrei profesoare universitare din București, cunoscut hasdeolog, scriitoare, poetă, dramaturg doamna dr. Crina Dicusară  Bocșan cu ”Un destin nestins: Iulia Hasdeu”.

Cred că va fi o eroare, dacă nu vom menționa, că la acest for științific, au asistat și participat activ doamna Ciobanu, profesoară de limbă și literatură română cu un grup de discipoli de la Liceul Teoretic ”Iulia Hasdeu” din Chișinău.

Dovada:

https://www.youtube.com/watch?time_continue=2&v=r8wJHB7QmPo

https://www.youtube.com/watch?v=n-V8v6Wt_i4

https://www.youtube.com/watch?time_continue=2&v=rkiGx6F6u5Q

CĂRȚI EDITATE:

  1. Alexandru Moraru, Alexandru Ganenco ”Ecoul Unirii”, Ed. Tipocart Print, Chișinău, 2018
  2. Alexandru Moraru, Alexandru Ganenco ”Victimele ocupanților sovietici și călăii lor”, Ed. Tipocart Print, Chișinău, 2018
Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Mareşal Ion Antonescu: „Nu, nu am greşit cu nimic când am trecut Nistrul!”

O afirmaţie… care necesită nuanţări şi o bună înţelegere a unui timp istoric, precum şi a unei decizii, controversate în epocă şi după, însă corectă, în opinia mea, din punct de vedere militar şi strategic. Istoricul Gheorghe Brătianu identifica printre cele două „poziţii-cheie” – respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice – şi Peninsula Crimeea, care, prin „porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici”. Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor P.N.L. şi P.N.Ţ., următoarele: „În Transnistria, la Odessa şi în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviaţiei ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele ameninţate de o debarcare. […] Transnistria şi Crimeea au reprezentat şi reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre est şi gajul nostru politic”. În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria: „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. […] Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”.

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflecta nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-Al Treilea Reich, ci şi o realitate geopolitică şi geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi „mult mai periculoasă decât Rusia”. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiţiei care „să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărţire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi şi masa slavă”. Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, pe 22 iunie 1941, liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de ameninţarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniţi pe ţara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi”.

Pierderea iniţiativei de către Germania în bătălia pentru Levant, eşecul „careului de aur” irakian, perspectiva pătrunderii trupelor britanice în Iran pentru a bloca orice defecţiune în exploatarea petrolului, precum şi executarea de către aviaţia sovietică a unor raiduri de bombardament asupra zonei petrolifere a Văii Prahovei şi a oraşului Ploieşti, începând din 9 iulie 1941, se constituiau în pericole strategice majore, cu implicaţii pe termen lung asupra desfăşurării războiului. Între 17 şi 19 iulie 1941, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a forţat Nistrul la nord-est de Moghilev, a străpuns linia fortificată „Stalin” şi a constituit un cap de pod la nord-est de fluviu, cu o adâncime de circa 30 km, de unde a trecut, la 21 iulie, fără pauză operativă, la urmărirea inamicului spre Bug. Până pe 26 iulie 1941, trupele româno-germane au ieşit pe întregul curs al Nistrului.

Acţiunile trupelor române s-au înscris în ampla manevră de învăluire concepută de Grupul de armate „Sud”, în cadrul căreia Armata 4 română a fost dirijată spre Odessa, în timp ce Armatele 11 germană şi 3 română au manevrat între Nistru şi Nipru, pe direcţia generală Balta – Voznesenk (pe Bug) – Berislav (pe Nipru), şi au dezvoltat atacul spre Crimeea şi spre litoralul de nord al Mării de Azov. Cavaleria română trece Nistrul (iulie 1941) Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Pe 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? […] Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? […] Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! […] Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”.

Totodată, schimbarea de direcţie a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia – mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului şi la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un braţ către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două braţe germane (cel care pleacă din Sudeţi prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic – n. n.), ceea ce ar fi […] dus la înghiţirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii […] victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa şi deci să ne prindă aceste două braţe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german”.

România ar fi intrat într-un cleşte germanic

Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuţi, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu şi expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmau temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanţe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că pentru Bucovina de Nord s-ar putea să existe mai mulţi optanţi.

La 16 iulie 1941, Hitler declara: „Relaţiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt şi să ne facă, în consecinţă, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunăvoinţa altor popoare. Relaţiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu”. Planurile geopolitice ale Berlinului sunt relevate de o hartă pe care a fost schiţat planul lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), Transnistria şi Volânia Orientală. Harta se găseşte în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul „Izvestia” din 4 mai 1990. Într-un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană şi Pactul Molotov-Ribbentrop, se menţiona faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte” deşi „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunţarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene şi recunoaşterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean”.

Ofiţerii de informaţii români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a N.S.D.A.P, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experţi care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupaţia germană, elementele ucrainene sunt protejate, iar toate organizaţiile ucrainene paramilitare „Sici” din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiţia Orientală în Galiţia Occidentală, au fost încorporate în jandarmerie şi poliţie. „De asemenea, numeroşi naţionalişti ucraineni din Galiţia Orientală, refugiaţi în zona germană, au fost numiţi primari şi funcţionari administrativi în Galiţia Occidentală” – scria Kurt Welkisch.

Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze şi datorită pretenţiilor absurde şi exorbitante ale naţionaliştilor ucrainieni grupaţi în U.P.A.. Pe 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu sprijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare. Pe 27 iulie 1941, Hitler a cerut, printr-o scrisoare oficială, înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, în spaţiul de la Sud-Vest de Bug şi asigurarea controlului acestui teritoriu, în condiţiile în care germanii arătau, după cum mărturisea generalul Franz Halder, o tendinţă din ce în ce mai mare de abandonare a strategiei de concepţii operaţionale mari. Referindu-se la importanţa geopolitică a Transnistriei pentru România, în contextul evoluţiilor militare de pe Frontul de Est, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, pe 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dâra de populaţii germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dâră de populaţii germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un cleşte germanic care ar fi subjugat-o economiceşte şi politiceşte. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria şi în special Odessa”.

Drepturile istorice de la Apus şi Răsărit

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în faţa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziţia Guvernului român privind trecerea Nistrului şi problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acţiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificaţiile sovietice făcute la graniţa noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populaţia noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru raţiuni politice, pentru ca prin această prezenţă să garanteze mai bine soluţiile păcii la graniţele de mâine ale Ţării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova şi până la ultimele distrugeri”. Şeful diplomaţiei româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la „soluţionarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluţiunile ce se vor da fie la împărţirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influenţă”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că „târguiri internaţionale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face” iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate – afirma ministrul de externe român – să existe nicio compensaţie între drepturile de la Răsărit şi între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nicio ipoteză de discuţie măcar în această privinţă, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe”. Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea „masă a păcii”, unde spera că vor fi reconsiderate interesele şi aspiraţiile poporului român, iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări […] Am obţinut cât se poate obţine în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile şi loialitatea noastră vor fi răsplătite». […] Experienţa catastrofală a Iugoslaviei şi Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeaşi politică va realiza şi mărirea ei”,afirma Mareşalul Ion Antonescu, pe 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu.

Trecerea Nistrului şi prelungirea războiului au generat o puternică fractură în sânul societăţii româneşti şi a constituit motiv de permanentă divergenţă între Conducătorul Statului şi liderii partidelor „istorice”.

Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941) pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînţelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o rezistenţă pasivă şi chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru SOE, „omul tuturor speranţelor” iar mai apoi „al marilor deziluzii”. În raportul înaintat superiorilor săi, pe 27 noiembrie 1944, reprezentantul Forţei 133 a SOE în România, A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) îl nominaliza pe Iuliu Maniu ca fiind agent al SOE. Raportul lui de Chastelain era menit să justifice, în clipa demantelării reţelei SOE din România, dolarii şi diamantele cheltuite în timpul războiului pentru întreţinerea acestei reţele de spionaj şi propagandă.

România s-a aflat în „conflictul continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”.

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret” alimentată de serviciul de intelligence şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major. Protecţia celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes naţional major, respectiv ieşirea din război în condiţii onorabile şi reîntregirea ţării. Evoluţia operaţiunilor militare, „marile jocuri” iniţiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînţelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eşecul unui asemenea efort. România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”, cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-Al Treilea Reich.

Dr. Constantin Corneanu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5211-mareal-ion-antonescu-nu-nu-am-gresit-cu-nimic-cand-am-trecut-nistrul-.html

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ | Lasă un comentariu

„Români, azi se toarce soarta de veacuri a lumii. Daţi Patriei ce este mai bun în voi

„Români, fraţi dragi şi încercaţi
Cugete risipite, vetre stinse şi trădate,
Români smulşi din glia sfinţită
Cu sudoarea muncii strămoşeşti;
Vouă vă închin toată durerea şi nădejdea mea.
De douăzeci de veacuri stăm înfipţi neclintiţi în stâncile Carpaţilor, după cum de douăzeci de veacuri stă Traian înfipt în stânca Romei.
Ca şi Columna lui Traian suntem unde am fost şi rămânem unde suntem. Istoria noastră oferă un spectacol unic: am păstrat intacte trăsăturile caracteristice ale rasei latine. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu graiul nostru, care este unul şi acelaşi din Maramureş şi până la Timoc… Şi veşnic am rămas hotar şi temelie de civilizaţie în contra tuturor dărâmătorilor şi a tuturor cotropitorilor.

Puterea unui Neam faţă de el însuşi şi prezenţa unui Neam în lume şi în Istorie se dovedeşte prin unitatea cu care, în ceasurile de încercare ştie să-şi afirme cugetul şi voinţa nestrămutată. În România trebuie să trăiască şi să fie puşi în valoare mai întâi Românii; ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei. Împotriva tuturor piedicilor şi intrigilor duşmane, a clevetirilor şi ameninţărilor nemernice, trebuie să ducem Ţara în matca viitorului, în val de veac, ca să-i asigurăm drepturile nepieritoare.

Poporul românesc n-a lovit niciodată prin spate şi nu şi-a dezlănţuit niciodată cuvântul sau fapta fără măsură. Poporul românesc n-a cucerit niciodată un pământ străin şi n-a atins nici o brazdă fără drept şi fără luptă. Pentru el cuvântul a fost întotdeauna sfinţit. Şi el a ştiut să răspundă de veacuri la prietenie cu frăţietate şi la înţelegere cu recunoştinţă. Că din cauza influenţelor politicianismului, a ignorării pericolului şi a nepăsării care caracterizează naţia, minoritarii au pătruns în tot aparatul statului şi au reuşit să se infiltreze în cantităţi considerabile pe treptele cele mai înalte ale conducerii. De aici, fără s-o arate şi lucrând ca nişte adevărate termite, cu metodă şi întotdeauna perfid, sapă necontenit la temelia statului. Este una dintre cele mai periculoase acuze fiindcă este invizibilă şi nepipăibilă, dezorganizării, a haosului şi a regimului în care ne zbatem. Fiindcă, de pildă, cum putem să ne explicăm faptul evident că instituţii ca: Poşta, Căile Ferate, Finanţele, care înainte constituiau nu numai fala noastră, dar serveau de multe ori drept exemplu ţărilor cu alt trecut şi cu ltă vechime, astăzi sunt în halul în care sunt.

Au pierdut românii, toţi românii, dintr-o dată calităţi de care au dat dovadă când erau apreciaţi pe baza rezultatelor şi acţiunilor lor, ca buni organizatori, patrioţi, energici, cinstiţi, pricepuţi, devotaţi serviciului, etc, etc. Este cu putinţă aceasta? Desigur, că nu. Cercetând însă structura organismului nostru de stat şi meditând profund asupra lui, găsim dezlegarea enigmei. Într-o documentată lucrare întocmită la Marele Stat Major, se poate vedea cât de mare este cangrena care roade organismul nostru în această privinţă. Sunt instituţii şi regiuni în care ne-am transformat în ceea ce priveşte aparatul conducător, din majoritar în minoritari. Aşa se face că, în loc ca reformele sociale să însemne începutul unei ere a renaşterii naţionale, ele au fost folosite de guverne şi partide numai pentru a crea o pătură superioară artificială.

Patriotul, omul elitei şi al cinstei, a fost înlocuit în viaţa publică prin demagogi superficiali şi înşelători. Ne-am frânt puterea, ne-a slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în dezbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajba dureroasă şi în apucături neomenoase. De aceea ştiu că tu sătean trudit n-ai plug şi n-ai haine, că fierul plugului e scump pentru punga ta goală şi bumbacul nu-ţi ajunge ca să-ţi îmbraci copii, că pământul ţi-a rodit puţin şi gurile casei sunt multe. Ştiu că tu meşteşugar chinuit nu-ţi poţi îndestula nevoile cu greul muncii tale . că râvneşti să nu-ţi mai vezi copii ofiliţi şi să-ţi vezi fruntea de griji şi te sărăcie. Ştiu că tu bogatule, eşti tulburat pentru că ai voit pace şi linişte, pentru ca să ai siguranţa bunurilor tale şi mulţumirea averii pentru urmaşi. Căci să şti bogatule, că averea ta ne e scumpă dacă este curată, fiindcă e a ţării, că lucrurile casei tale, pe care alţii nu le au, ne încredinţează că din propria ta conştiinţă şi înţelegere ne vei ajuta să facem din bucuria ta bucuria tuturora. Şi tu cărturarule, care ai tăcut ieri şi taci şi azi ştiu că aştepţi ceasul când Ţara să-ţi cinstească mintea, Neamul să-ţi preţuiască sufletul şi Statul să-şi întemeieze soarta pe rostul tău de cârmaci al cugetelor şi să nu te umilească izgonindu-te de la luptă sau trudindu-ţi viaţa în umilirea sărăciei […].

Vă chem pe toţi din toate generaţiile şi din toate clasele ca să înfăptuim marea chemare a Istoriei noastre… Daţi Patriei ce este mai bun în voi, fiindcă azi se toarce sub ochii voştri, soarta de veacuri a lumii şi la împlinirea ei fiecare trebuie să vă simţiţi chemarea. Ne trebuie împăcarea generaţiilor, respectul trecutului, cinstirea a tot ce e bun şi nepătat în Neamul Românesc, pentru ca să ne merităm moştenirea strămoşilor şi slava urmaşilor. Ne trebuie respectul vieţii şi al averii, temelia Neamului şi a Civilizaţiilor nu pentru a le lăsa să trăiască desfrânat şi în afară de interesul naţional şi social ci pentru a le supune toate – din libera lor pornire – marilor comandamente naţionale. Pentru a ajunge la această înfăptuire viitoare, se cer acum: ordine, disciplină, muncă. […].

În loc ca reformele sociale să însemne începutul unei ere a renaşterii naţionale, ele au fost folosite de guverne şi partide numai pentru a crea o pătură superioară artificială. Patriotul, omul elitei şi al cinstei, a fost înlocuit în viaţa publică prin demagogi superficiali şi înşelători. Ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în desbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase. De aceea, ştiu că tu, sătean trudit n-ai plug şi n-ai haine; că fierul plugului e scump pentru punga ta goală şi bumbacul nu-ţi ajunge ca să-ţi îmbraci copiii, că pământul ţi-a rodit puţin şi gurile casei tale sunt multe. Ştiu că tu, meşteşugar chinuit, nu-ţi poţi îndestula nevoile cu greul muncii tale; că râvneşti să nu-ţi mai vezi copiii ofiliţi şi să-ţi vezi fruntea despovărată de griji şi sărăcie. Ştiu că tu, bogatule, eşti turburat fiindcă ai voi pace şi linişte, pentru ca să ai siguranţa bunurilor tale şi mulţumirea averii pentru urmaşii tăi. Căci, să ştii bogatule că averea ta ne e scumpă – dacă este curată – fiindcă e a ţării; că lucrurile casei tale, pe care alţii nu le au, ne încredinţează că din propria ta conştiinţă şi înţelegere ne vei ajuta să facem din bucuria ta, bucuria altora.

Şi tu, cărturarule, care ai tăcut ieri şi taci şi astăzi, ştiu că aştepţi ceasul când Ţara să-ţi cinstească mintea, Neamul să-ţi preţuiască sufletul şi Statul să-şi întemeieze soarta pe rostul tău de cârmaci al cugetelor şi să nu te umilească izgonindu-te de la luptă sau trudindu-ţi vieaţa în umilirea sărăciei. Greutăţile în care se sbate neamul sunt mari şi încurcate. Neamul Românesc – popor de muncă şi nu parazitar – vrea înnoire, vrea libertate şi vrea să-şi trăiască adevăratul naţionalism, prăvălind pe toţi cei care – conştient sau inconştient – îi împiedică drumul viitorului. Revoluţiile naţionale nu sunt acte de violenţă, revolte, ci idei în marş. Toate adevăratele revoluţii naţionale s-au întemeiat prin zidiri şi nu prin prăbuşiri. Ele au folosit toate rezervele naţiunii şi au întrebuinţat toate generaţiile, respectând instituţiile fundamentale ale vieţii şi ale scopurilor omului. De aceea, vă chem pe toţi, din toate generaţiile şi din toate clasele, ca să înfăptuim marea chemare a istoriei noastre”.

Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului.
LA MULŢI ANI, ROMÂNI!

Mareşal Ion Antonescu

SURSA: http://www.art-emis.ro/editoriale/5214.html

Notă: Textul a fost reprodus conform scrierii originale
Aranjament grafic – I.M.

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Specificul naţional al filosofiei. Mircea Vulcanescu despre filosofia românească

Făcând abstracţie, din mai multe motive, de filosofia antică grecească, al cărei specific nu l-a contestat nimeni, dar despre care nu se poate spune totuşi că are un caracter naţional-grecesc, pen¬tru simplul motiv că nu putem vorbi, la acea vreme, despre naţiuni propriu-zise, constatăm de-a lungul evului mediu tendinţa perma¬nentă de unificare a stilurilor de expunere, în forme canonizate, scolastice, ca şi a problematicii filosofice. La aceasta a contribuit, fireşte, şi utilizarea limbii latine ca limbă oficială a filosofiei, ca şi dominaţia bisericii catolice în lumea occidentală. S-a ajuns astfel la situaţia în care era destul de greu să mai deosebeşti, dacă nu naţionalitatea, nici pe atunci cristalizată, cel puţin etnia căreia îi aparţinea un filosof sau altul. Călugări fiind, ei aparţineau în fond unei singure lumi. Aceasta era lumea propriei lor credinţe universa¬liste.

Dacă ţinem cont de faptul că cei mai de seamă nominalişti au fost englezi (Scot şi Occam), iar nominalismul va însoţi mereu tendinţele empiriste din filosofia engleză, am putea conchide că nominaliştii medievali reprezentau avant la lettre caracteristici spe-cifice filosofiei engleze dinainte şi de după constituirea naţiunii en¬gleze. Caracteristici atât de puternice încât răzbeau prin blindajul solid al universalismului catolic. Este vorba de caracteristicile moş¬tenite de anglo-saxoni de la normanzi. Dar ele par mai degrabă să împiedice spiritul liber al filosofului decât să-l stimuleze. Aceasta însă în perspectiva globală a filosofiei. Pentru un navigator, negus¬tor, luptător sau manufacturier în formare ceea ce contează este mai mult libertatea de mişcare decât cea de gândire. Filosofia empiristă, putem spune, chiar dacă n-ar fi fost făcută de englezi, li s-ar fi potrivit cel mai bine. Ea ar fi răspuns, la un nivel de maximă generalitate, unor cerinţe ale practicii lor seculare.

Acelaşi lucru este, în linii mari, valabil şi despre filosofia franceză şi filosofia germană. Prima: prin aşa-zisul „raţionalism francez”, care este în realitate un tip de intelectualism, a perpetuat într-o formă specifică tradiţiile scolastice de rigoare, vecine cu calculul şi străine speculaţiilor filosofice. Rigorismul leibnizian este mai mult de sorgine franceză decât germană. S-ar putea obiecta aici că spiritul germanic din filosofie s-a manifestat mai târziu, ca şi cel social, economic şi politic. Carol cel Mare vorbea nemţeşte numai cu caii, iar Leibniz însuşi pentru a-şi face înţeleasă la germani Teodiceea, scrisă în franceză, a tradus-o în limba latină!
Intelectualismul francez, mai mult decât empirismul englez senzualist, a eşuat într-un ateism lamentabil, vecin cu liberalismul şi anarhismul care va submina bazele raţionale ale moralităţii. În ciuda admiraţiei pentru victoriile napoleoniene, Împăratul Lumii a făcut o mulţime de calcule şi le-a pus în practică, cum au recunos¬cut-o până şi istoricii francezi, fără să respecte nici cele mai ele¬mentare cerinţe ale raţiunii. S-ar putea spune că astfel de tendinţe n-ar fi proprii francezilor, sau, cel mult, că s-ar manifesta numai în cazuri extreme. Revoluţionarismul francez nu mai poate fi considerat însă întâmplător. Napoleon n-a făcut decât să perfecţioneze tehnica de exterminare a fiinţelor umane şi, fireşte, să-i extindă dimensiunile. El este un rezultat al Revoluţiei franceze şi un continuator al acesteia, ceea ce nu se poate spune decât parţial şi despre filosofia franceză. În primul rând, chiar dacă filosofia reflectă, la nivelul ei de generalitate, tendinţele specifice unei naţiuni, n-o face direct şi nu este simultană cu desfăşurarea evenimentelor politice. Facem abstracţie aici de faptul că în momentele fierbinţi ale istoriei (revoluţii sau războaie) stagnează şi activităţile intelectuale.

Filosofia franceză precede în med evident Revoluţia, dar nu-i mai succede. Verva unui Voltaire, care era convins că a sosit momentul să fie aruncate în lada cu gunoi a istoriei toate prejudecăţile politice, religioase şi morale, precede concepţiile anarhiste ale revoluţionarilor. E prea mult să ne întrebăm dacă Voltaire însuşi ar fi ezitat sau nu să-şi pună în practică ameninţările. Au făcut-o însă compatrioţii lui. Şi nu cu mult după moartea sa. Voltaire, care ajunsese şi un adversar al lui Descartes, a fost însă contemporan cu Condillac. Or, acesta din urmă era un conti¬nuator al intelectualismului cartezian, care mai visa încă la o mathesis universalis şi la maşini filosofice de calculat. Ar fi însă greşit să ne întrebăm care din cei doi reprezintă spiritul francez în filo¬sofie. Şi prin aceasta se exemplifică şi o altă problemă, specificul naţional al unei filosofii nu se reduce la un singur aspect.

Mircea Florian observase deja faptul că „naţionalizarea” filosofiei are şi aspecte tradiţionale, legate de trecutul cultural-filosofic al naţiunii respective care poate fi proslăvit, continuat sau infirmat, dar în nici un caz ignorat. La fel şi prezentul sau vii-torul. Nu există cazuri de filosofi care să nu se inscrie pe nici una dintre aceste coordonate. Dar înscrierea pe coordonate diferite poate să ducă la aparenţa unei înstrăinări de spiritualitatea naţională, dacă aceasta este privită unilateral. Acelaşi lucru este valabil şi despre raportul dintre naţional şi universal în cadrul filosofiei. Nu există filosofie numai naţională, dar nici filosofie numai universală. În plus, filosofia universală diferă şi ea de la epocă la epocă, nefiind în fond altceva decât o filosofie naţională care s-a impus mai mult decât celelalte într-o anumită perioadă. Este cazul filosofiei clasice germane, dar mai ales al filosofiei lui Kant şi al filosofiei lui Hegel. Acestea, cu toate că sunt filosofii naţionale, germanice, au sfârşit prin a fi universalizate, mai ales în variante curăţate de aspectele teutonice. Şi, mai mult, au devenit chiar criterii distinctive de apreciere a specificului naţional al celor¬lalte filosofii, şi anume prin modalităţile particulare în care sunt receptate.

Am avut şi noi „kantianii” noştri, cum le zicea Torouţiu. Deci a existat o anumită modalitate specifică a filosofilor români de a se raporta la filosofia lui Kant, începând cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu Eminescu, Maiorescu şi maiorescienii, iar mai recent cu Constantin Noica. Nici unii dintre aceştia nu pot fi consideraţi însă neokantieni – manieră străină specificului românesc de ra¬portare la filosofia lui Kant. Se constată mai degrabă un fel de „kantianism antikantian”, de genul celui profesat de Lucian Blaga, de exemplu (după propriile sale relatări din „Schiţa unei autoreprezentări filosofice”). S-ar părea că scrierea filosofiei în limbile naţionale ar fi un factor secundar, important fiind conţinutul scrierilor filosofice, şi nu forma lor lingvistică. Dar şi aici intervin nuanţe care pot fi adesea esenţiale. Orice filosof îşi discută terminologia şi o preferă adesea pe aceea semnificativă pentru limba naţională în care scrie. Facem abstracţie de faptul că, uneori, se ajunge pe această linie la formulări intraductibile. Există însă situaţii, în cazul orientărilor de tip hermeneutic, când filosofii sunt interesaţi tocmai de semni¬ficaţiile cuvintelor. Or, acestea au adesea o încărcătură sentimen¬tală inefabilă, despre care vorbea C. Noica în Rostirea filosofică românească, ceea ce face nu numai ca ele să însemne ceva în plus sau în minus pentru cunoscătorul unei anumite limbi, dar uneori să nici nu mai fie traductibile.

Specificul naţional al unei filosofii nu înlătură deci diversi¬tatea orientativă şi nici nu-i trasează limite rigide. Există deci nu o filosofie naţională, ci filosofii naţionale, şi anume mai mult sau mai puţin naţionale. Viabilitatea unei filosofii naţionale nu constă în izolaţio¬nismul ei. Începând cu Maiorescu şi Şcoala sa, filosofii români de anvergură şi-au desăvârşit instruirea filosofică în ţările occidentale, în special în Germania şi Franţa. Deşi au fost spirite de „formula unu”, ca să zicem aşa, ei nu s-au integrat în filosofia occidentală şi nici n-au dorit acest lucru. Ceea ce nu înseamnă însă că n-au fost influenţaţi în mod hotărâtor de către aceasta.

Au existat însă şi filosofi români care s-au orientat către filosofia indiană, un Mircea Eliade sau Al. George, fără a se lăsa vreodată convertiţi de aceasta. Ceea ce nu înseamnă însă că nu sunt posibile şi astfel de convertiri, de schimbare, ca să zicem aşa, a „naţionalităţii filosofice”. Mai mult, se poate vorbi şi de „dublă naţionalitate filosofică”, iar Leibniz este un astfel de exemplu. Este însă evident că o filosofie naţională nu poate să apară decât în cadrul unei naţiuni care a ajuns la un anumit grad de civili¬zaţie şi cultură, care să aibă o conştiinţă naţională destul de elevată. Aceasta înseamnă deci că nu orice naţiune şi respectiv stat naţional îşi are propria lui filosofie. Mai există apoi şi anumite afinităţi naţionale favorabile elaborării unor filosofii cu caracteristici comune mai multor naţionalităţi, aşa cum există şi o cultură, o artă sau chiar o literatură (cazul ţărilor din America Latină) comună.

Referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcănescu arăta, în mod convingător, că la noi, cel puţin înainte de al doilea război mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei astfel de filosofii. El vorbeşte despre:
– existenţa unei activităţi de filosofare autentică şi originală printre români, năs¬cută din motive româneşti;
– existenţa unui mediu de difuzare a ideilor filosofice româneşti în limba românească, prin grai sau scris, în reviste, cărţi, cursuri sau conferinţe;
– existenţa unei problematici şi a unor sisteme filosofice specifice româneşti. Sigur că astfel de condiţii n-au existat numai în România, dar tot atât de sigur este faptul că, nici astăzi, în multe state ale lumii nu există nici pe departe aceste condiţii. În orice caz, nu ne paşte pericolul de a numai face faţă vreunei presupuse avalanşe de filosofii naţio-nale, care mai de care mai ciudată şi mai greu de înţeles.

În plus, cu referinţă la zilele noastre, chiar dacă există state cu condiţii materiale şi culturale superioare care, principial, ar fi favorabile dezvoltării unei filosofii naţionale, nu toate au o tra¬diţie filosofică, un trecut filosofic demn de a fi valorificat şi nici nu simt vreo necesitate acută de filosofie. Este cazul, de exemplu, al ţărilor scandinave care au devenit un fel de „consumatoare” a filosofiilor central europene, cărora li s-au şi alăturat într-un fel sau altul. Excepţie făcând un Kierkegaard, de exemplu. Nici olandezii n-au simţit o prea mare atracţie pentru filosofie, în ciuda condiţii¬lor excepţionale de care au dispus în ultimele secole. Olanda a ju¬cat mai mult rolul de „gazdă” a filosofilor străini. Toate aceste consideraţii sunt valabile pentru desfăşurarea normală a vieţii politice, sociale şi economice a statelor moderne. Făcând deci abstracţie de marea anomalie comunistă, de care, din nefericire, am avut şi noi parte. Ea ilustrează imposibilitatea im¬punerii forţate a unei filosofii străine de spiritul naţional.

Chiar dacă filosofia marxistă ar fi fost perfectă, ea nu putea să devină o filosofie a noastră şi nici n-a devenit, ceea ce nu în¬seamnă însă că la noi, chiar înainte de impunerea ei, n-ar fi existat orientări filosofice marxiste sau, mai general, materialist-dialectice şi nici că nu ar mai exista încă. Aceasta ţine de diversitatea pe care o presupune specificul naţional al filosofiei. Oricât de diversificată ar fi însă o filosofie naţională, ea nu poate să implice de la sine şi varianta propriei sale anulări. Teroarea marxistă ne-a dovedit însă un lucru pe care altfel nu l-am fi crezut. Ne-a dovedit cât de puternic era înrădăcinată filosofia românească în spiritualitatea noastră naţională. Cum a reuşit să supravieţuiască această filosofie în ciuda interzicerii ei, a distrugerii cărţilor, a uciderii, arestării şi persecutării filosofilor. Or, în condiţii mult mai prielnice, sub acelaşi regim totalitar, multe alte discipline ştiinţifice sau culturale au sucombat. Motivul nu-l constituie deci asprimea regimului, ci legătura lor mai slabă cu spiritualitatea noastră, cu profunzimile conştiinţei noastre, cu tainiţele pe care mâinile străine nu le-au atins şi nici nu le vor atinge vreodată. Nu este cazul deci să ne mai întrebăm, cum o fac unii în mod tendenţios, dacă există sau nu filosofie românească. Şi anume, un fel de filosofie stranie, diferită de orice altă filosofie. Ea a existat, cu specificul ei, cu propria ei diversitate de orientări şi stiluri şi, ceea ce este mai important, va exista şi în continuare, în ciuda oricăror adversităţi.

Putem spune acum, după o lungă şi tristă experienţă, că filosofia românească va dăinui chiar în condiţii mai grele decât cele comuniste. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât va dăinui propria noastră spiritualitate românească (1993).

Acad. Alexandru Surdu

SURSA: http://www.art-emis.ro/stiinta/5195-specificul-naional-al-filosofiei-mircea-vulcanescu-despre-filosofia-romaneasca.html

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

ABACLIA- TE IUBESC!

Notițe de călătorie  la un eveniment de suflet

ABACLIA –TE IUBESC!

Peste câteva zile se va împlini exact o lună de la evenimentul, despre care vreau să vă povestesc. Cu siguranță că-mi poate scăpa ceva din memorie, dar voi încerca să fac o descriere a zilei de 15 noiembrie 2018, zi care m-a încărcat cu multă energie pozitivă  datorită sărbătorii de suflet organizate cu ocazia celor 70 de ani de la nașterea poetului, scriitorului, publicistului, academicianului Nicolae Dabija.

Respectivul eveniment, nu a fost altceva decât un proiect comun al conducerii Liceului Teoretic ”Constantin Stere” din  Abaclia, raionul Basarabeasca, care a fost de facto și înițiatorul acestui proiect, realizat în colaborare cu Biblioteca Centrală a Bibliotecii Municipale ”B.P. Hasdeu” și săptămânalul ”Literatuta și Arta”. Aceștea au alcătuit cei trei piloni, care au stat la baza acestui eveniment cultural și istoric, deși sigur că partea leului i-a aparținut instituției de învățământ nominalizată mai sus.

Ca să fie clar din start, trebuie să menționăm, că sufletul, inițiatorul, pregătirea și realizarea  acestui proiect a fost  dirijat de Distinsa profesoară  Lilia Dulghieru de la Liceul Teoretic ”Constantin Stere” din Abaclia, o orheiancă frumoasă, care pentru dragostea vieții ei, a renunțat la oraș și s-a stabilit cu traiul în localitatea soțului său- Abaclia, Basarabeasca.

Domnia sa, aproape cu o lună înainte  a început organizarea  evenimentului, a stabilit  legătură cu Biblioteca Centrală a BM ”B.P.Hasdeu”, care a susținut ideia, angajându-se de a stabili contactul  cu celebrul Nicolae Dabija și a-l invita la Liceul ”Constantin Stere”  din partea instituției și din partea Bibliotecii Centrale. De  această misiune diplomatică și  importantă m-am ocupat chiar eu, deoarece ne cunoaștem cu maestrul Nicolae Dabija câteva decenii bune, și anume domniei sale îi datorez susținerea  și încurajarea de a scrie articole documentare, cărți și culegeri de documente de arhivă. Cuvântul domniei sale pentru mine  întotdeauna a avut o greutate majoră.

Trebuie să recunosc, că nu am depus mare efort pentru a-l convinge pe academician să accepte invitația, deoarece din spusele Dânsului îi place acest sat frumos cu oameni harnici, chiar a fost câțiva ani buni  în urma, dar a solicitat să-l însoțesc  pe  Distinsul cărturar la acest eveniment. Am stabilit, că mergem la 15 noiembrie 2018 la Abaclia, Basarabeasca pentru o întâlnire de suflet cu Liceul Teoretic ”C. Stere” și corpul profesoral.

În ziua nominalizată, am părăsit Chișinăul la ora stabilită din timp, pentru a fi la ora 13.00 la destinație. La volanul ”Mercedesului” se afla publicistul și scriitorul Andrei Moroșanu, care a mânuit mașina tot atât de bine, cum o face cu condeiul. Era o zi de toamnă ploioasă și tristă, dar parcă alături de academicianul Nicolae Dabija și domnul Andrei Moroșanu poți să fii trist? Vă asigur că nu! Ce-i doi nu au fost certați cu umorul și buna dispoziție, din acest motiv ne-am simțit minunat.

Cu o mică întârziere de câteva minute am ajuns cu bine la Abaclia și respectiv la Liceul Teoretic ”Constantin Stere”. Am fost întâlniți de  organizatoarea evenimentului, doamna Lilia Dulghieru, care ne-a invitat în școală. La intrare am fost întâmpinați cu tradiționala pâine și sare, trecând printr-un cordon de copii frumoși îmbrăcați în haine naționale. Am fost salutați cu un bun venit din partea directorului instituției doamna Valentina Strătilă și conduși în sala de festivități, unde eram așteptați pentru a începe evenimentul.

Din cele văzut la prima vedere, mi-am dat seama, că impresia mea despre acest sat și acest liceu a fost greșită și mă bucur să recunosc acest lucru. Este un sat frumos, cu oameni gospodari și de treaba, judecând după casele și îngrijirea terenurilor de lângă casă, iar liceul s-a dovedit a fi o clădire mare și spațioasă, cu multă lumină și amenajată cu gust. Instituția este  înzestrată cu utilajul și tehnica modernă și face față cerințelor actuale.

Doamna Lilia Dulghieru, s-a dovedit a fi nu numai ”sufletul” acestei întâlniri, dar și moderatorul acestui eveniment. Scena era amenajată estetic și la subiectul respectiv, scriitorul Nicolae Dabija la 70 de ani. Ulterior am aflat că alături de profesoara Lila Dulghieru și-au adus contribuția profesoarele Victoria Camerzan, Maria Gurin, discipolii doamnei Dulghieru, ajunși în clasa XI și alții.

După trecerea în revistă a realizărilor literare și politice ale domnului Dabija, la onorabila vârstă de 70 de ani, moderatorul mi-a oferit cuvântul.  Îl cumosc personal pe Marele cărturar Nicolae Dabija de aproape 30 de ani și am ce spune despre acest minunat Om, care începând cu anii 86, a devenit un drapel-tricolor viu și prin publicațiile sale înflăcărate a trezit întreaga Basarabie la luptă pentru eliberarea națională de sub imperiul sovietic. Am prezentat publicului vre-o 7 volume din cărțile mele din cele 14 semnate până azi și am mărturisit, că toate acestea puteau sa nu fie, dacă nu aveam susținerea și sprijinul dezinteresat al poetului și scriitorului N. Dabija și publicistului Vasile Năstase. De asemeni am menționat, că academicianul Nicolae Dabija de când îl cunosc, întotdeauna a susținut, ajutat și protejat tinerele talente, indiferent care n-ar fi ele: elevi, studenți, oameni de știință, medici, profesori, etc.

Pe această notă pozitivă i-am oferit cuvântul maestrului Nicolae Dabija, moment când a fost întâmpinat cu aplauze furtunoase.

Domnia sa s-a riducat și a ieșit cât mai aproape de copii și profesori. Discursul scriitorului a fost unul emoționant și plin de învățăminte, despre dragostea de istorie, limba română și Neam. Să fi văzut fețele luminate ale copiilor, care-l ascultau ” cu sufletul la gură”pe maestrul omagiat, aici la Abaclia, în acest prestigios liceu.

Plin de curaj pentru tinerii  și tinerele aflate în sală a fost și mesajul publicistului și scriitorului Andrei Moroșanu, care a menționat mai multe lucruri importante, de care trebuie să țină cont cei care-și doresc o carieră în arta scrisului.

În fața celor prezenți, liceiștii din clasele superioare au prezentat câteva numere artistice, începând cu mai multe poezii și cântece pe versurile lui Nicolae Dabija și terminând cu un excepțional spectacol, după cartea omagiatului ”Te blestem să te îndrăgostești de mine!”, care i-a răscolit inima autorului și a rămas extrem de emoționat. Sigur că acest succes incontestabil  în arta teatrală i-a aparținut elevei Maria Marcu, care a jucat rolul Oanei și al elevului Petru Beșleaga, care a interpretat rolul băiatului îndrăgostit de Oana. Acești copii, și colegii lor care au avut roluri mai secundare în spectacol, au dat dovadă de un talent de performanță. Bravo copii! Bravo Abaclia!

Când a luat cuvântul domnul primar de Abaclia, Victor Niculiță, am înțeles că autoritățile locale acordă maximă atenție liceului și corpului didactic, sub toate aspectele. În cuvintele domniei sale am simțit grija față de copiii satului, față de tânăra generație. Mulți primari din Republica Moldova ar putea lua exemplu de la domnul Victor Niculiță.

Sa conturat de asemeni și grija și susținerea Liceului Teoretic ”Constantin Stere” din partea direcției de învățământ în persoana sefului, doamna Ecaterina Pascal, care a monitorizat evenimentul de la distanță, dar în cele din urmă, a găsit posibilitatea de a veni cu un mesaj  adresat domnului Nicolae Dabija și celor prezenți.

A fost frumos, a fost ceva deosebit și de neuitat! Mulțumim Liceului ” Constantin Stere”!  Mulțumim Oameni buni, frumoși și talentați! Abaclia- te iubesc!

Alexandru MORARU, istoric-arhivist, publicist, șef serviciu Biblioteca Centrală a   Bibliotecii Municipale ”B.P. Hasdeu”

 

 

Publicat în DOCUMENTE, FELICITĂRI, FOTOGRAFII, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu